Câteodată mă năpădește, așa, un val al sentimentelor de nedescris. Fug repede, iau un creion, scriu două-trei cuvinte și mă opresc. De ce? Înțeleg că nu aceasta este calea mea. Poezia nu este poezie, versurile nu sânt versuri. De fapt ce voiam eu? Probabil să copiez ceva. Să intru ântr-o gașcă de poeți sau prozatori care își dau note în funcție de frumusețea ecuațiilor scrise. Rezultatul este mereu același: o cifră.Oamenii suferă de lipsuri. Orice lipsă creează o „capodoperă“. Geniile sânt genii sau doar suflete măcinate de dorință? Chiar și cel mai mare poet al lumii, după ce a scris cea mai apreciată poezie, nu a rezistat tentației ego-ului de a o citi încă o dată și încă o dată. Apoi intervin cititorii. Unii sânt critici desăvârșiți. De fapt nu se potrivește modului lor de exprimare. Alții, din contră, o adoră. Parcă așa ar fi vrut și ei să o spună dar nu știau cum anume. Alții sunt indiferenți. Nu mai au timp să iubească. Dar de ce vorbim despre iubire când nu se poate exprima în cuvinte? Poate că ar fi mai bună o lume de muți. Ar rămâne ochii, eh, ochii. Cum poate exista iubire când există atâta dezgust? Poate că ar fi mai bună o lume de orbi. Rămân gemetele orbilor și scâncetele muților. Poate ar fi mai bună o lume de surzi. O lume de surzi, muți și orbi. Dar rămân mâinile și picioarele. O să-i vedem noaptea somnambuli, căutând, căutând… cuvintele. Poate că ar fi mai bună o lume de orbi, surzi, muți și handicapați. Poate că atunci oamenii vor începe să iubească. Își vor deschide sufletele, își vor elibera sentimentele în oceanul de dragoste ce-i înconjoară. Câteodată, apuc un creion și mâzgălesc o coală de hârtie. Mai bine aș chema un doctor, că vorba aceea, este plină lumea de doctori în dragoste.