Problema mea ...

... este, drept sa vă spun, foarte neplăcuta. Caci să stai întins într-un sicriu în care nici nu te poți întinde ca lumea, nu-i prea comod. Ce să mai vorbesc de posibilitatea de a mă culca pe o parte. Biata mea nevastă sigur nu a avut destui bani ca să - mi cumpere un sicriu de calitate. Mortul e mort și nu știe în ce e îngropat. Ei na, bine că nu știe, că și-ar face griji. O aud câteodată plângănd când vine la mormântul meu ca să-mi pună niște flori și să aprindă o lumânare. Când a fost ultima data? Nu-mi mai amintesc exact, dar a trecut ceva timp. Pe vremuri, când mai trăiam, îmi era sila să stau numai pe spate. Trebuia să am loc să mă tăvalesc în pat noaptea, ca pe plaja.
Și acuma? Stau tot pe spate și mă uit în același punct al capacului. Mai ales că nu e lumină. Știu că și dacă aveam curent electric, tot nu ar fi destul loc să citești o carte, că nu ai cum s-o ții in mână. Poate e mai bine așa, că ar trebui să arda lumina zi și noapte. Ei, la prețurile actuale … Măcar dacă-mi puneau niște reviste înauntru. Probabil au uitat și s-au gândit că nu e destul loc pentru o bibliotecă. E prea strâmt și întunecat locul ăsta. Parca aveam puțin mai mult loc în garsoniera nostra. Și acolo era umezeala asta. Înainte de a fi dabranșați de la rețeaua centrala de încalzire, era mai bine că se mai uscau pereții, dar parcă aici totuși e puțin mai umed. Nu-mi place umezeala deoarece mă pot îmbolnavi. Sunt o fire mai sensibilă. În timpul vieții, cum stăteam puțin în curent sau nu aveam șosete mai groase, una două răceam și mintenași ajungeam cu febră în pat. Cum am mai spus, sunt o fire mai sensibilă…

Singura mea bucurie ca mort este aceea, că nu m-au ars în crematoriu. Va dați seama că eram numai un mic pumn de cenușă într-o urna. Atunci în mod sigur nu aveam probleme cu frigul și umezeala. Cred totuși că la urmă este egal dacă ești ars sau îngropat, tot te vaiți de una, de alta. Principalul că m-am obișnuit repede cu situația. Am de ales? Alternative nu sunt, deși ar trebui să gasesc un mod de colaborare cu viermii și insectele din vecinătate. E plin la mine în sicriu. Până acum ne-am aranjat cumva. Cred că și-au dat seama, că și morții au drepturi și nu numai gândacii sau viermișorii aștia albi și grași. În orice caz era mai suportabil să fi fost mâncat de vecini, dacă aveam și puțină muzică. Pe lumea cealaltă ascultam tot felul de muzică, chiar cântam când dădeam cu aspiratorul. Din cauza aceasta aveam probleme cu vecinii. Ãia măcar nu m-au mâncat. Apropo de mâncare, dacă-mi puneau și o ladă de bere înauntru, nu mă suparam. La faraoni în Egipt a mers, de ce să nu meargă și la noi. Mi-au pus puțina stofă ieftină pe pereții sicriului și asta a fost. Măcar dacă nu era roșie. N-am vazut roșu destul în 45 de ani glorioși? Nici să te speli nu poți. Cred că nu-și dau seama, că și morții au nevoie de igienă. Nu-i vorba, nici în timpul vieții nu prea aveam apă, că în blocul nostru rețeaua nu avea putere să ajungă pâna la etajul 4. De apă caldă nici nu mai pomenesc.

Când simt că mă gâdila câte un animal la picior încerc să-i spun cu voce tare să nu mă scoale din somn și să mă lase în pace că mă dâdilă. În nas sau urechi nu e așa de rău, dar la picioare…De fapt se baga în toate găurile corpului meu. Asta avea voie numai soția mea, iubirea vieții mele - Ana. Dar cum nu pot să mă mișc prea bine, nu am cum să-i alung.
Oare mi se pare, sau am auzit cum sapă cineva deasupra mea. Ce porcărie! Nici aici nu ai liniște. Ca la bloc. Tot timpul se jucau copiii fotbal, urlau alarmele mașinilor, se certau vecinii și acum te scoala săpând. Îi aud deja cum zgarie cu lopata pe capacul sicriului. Se miscă. Aud cum bate cineva cu un ciocan. Mă dor urechile. Deodată aud voci. Cineva vorbește!
“Urăsc să scot morții din groapa, domnule comisar. Credeți într-adevăr că l-a otrăvit soția?”
“Da Mitica, eu zic că da. După ce doctorii îl deschid și analizeaza totul o să știm mai multe. «
Ce, ați înnebunit? Să mă tăiați pe mine? Acum când m-am obișnuit în sfarșit cu noua situație?

(C) wolfito, www.wolfiklein.de