Se născuse într-o zi de toamnă, mirosind încă a vară.
Nu era nici primul, nici ultimul om. Dar avea să fie sortită unei vieți mult prea vijelioase încă din copilărie, viață care n-a iertat-o nici acum, prea dureroasă pentru un biet suflet de om.
Până la vârsta de treisprezece ani, are câteva amintiri, unele frumoase, mai ales atunci când povestește de “mămica“, altele de care-ar vrea să scape. Toate străbătute de regretul exprimat cu toată fiinta, nu doar o dată de-a lungul întregii vieți- “Dacă trăia mămica, m-ar fi dat și pe mine la școală...“
Asta și-a dorit dintotdeauna- să învețe. Într-o lume și-n niște vremuri în care alfabetizarea se făcea cu forța, când copiii ascundeau trăistuțele ajunse mai târziu ghiozdane în tufele de liliac, rupând-o apoi la fugă spre gârlă și pretinzând la întoarcere c-au fost la școală, ea nu avusese decât un vis- să învețe. Și nu l-a uitat nici acum, după mai bine de optzeci de ani de viață.
La scoală o dăduseră ce-i drept și mult i-a mai plăcut, dar, când murise mămica, destinul ei a cotit-o în unghi drept spre altă lume, spre altă viață, mai aproape de pământ și de condiția de animal truditor.
Ce școală, ce învățături! Tatăl, rămas singur si alți șapte frați mai mici aveau nevoie ca cineva să-i îngrijească.
Și surioara la nasterea căreia mămica murise. A urât-o toată viața pe această soră, despre care credea că-i luase mama de lângă ea, dar a îngrijit-o cum a putut mai bine, pentru că tot mămica i-o lăsase, păpușă vie și urlătoare, ca dar de Crăciun. Așa vine Moș Crăciun la unii…
După un an, când tatăl s-a recăsătorit, i-a încolțit din nou speranța. Acum, că avea cine să se ocupe de casă, poate mergea iar la școală. Avea să recupereze, că o ducea mintea și-ar fi tras pe brânci.
Dar femeia cea nouă, surogatul cu pretenții de mamă (deși ea nu avusese niciun copil) și-a impus conditiile dinainte de-a trece pragul casei. Ea nu avea să slugărească la copiii altora, și-a luat bărbat, nu familie. Și iar visul s-a spulberat. Viața a devenit și mai grea, având-o pe ea tot timpul supraveghetor, mereu pretențioasă, mereu nemulțumită, zgârcită până la teama de-a nu-i consuma cineva aerul din casă și cu singura grijă ca nu cumva să-i scape vreun gând frumos, vreo vorbă bună sau vreo mângâiere la adresa copiilor.

Plângea numai noaptea, și-atunci pe tăcute, să n-o audă nimeni. N-avea unde să se ascundă, erau mulți si casa mică.
Nu încerca să înduioșeze pe nimeni cu lacrimile, ce rost ar fi avut? Pe frații ei nu vroia să-i supere, iar pe femeia care-și luase soț n-ar fi reușit oricum s-o impresioneze (avea tăria unei stânci de granit și nu se simtea amenințată-n armonia ei decât de teama de-ai dispărea ceva din bruma de agoniseală pentru care se măritase).
Uneori plânsul dădea să năvălească siroaie, dar ea știa că n-are voie să plângă. Ridica ochii spre soare să vadă cât mai e până vine noaptea, singurul moment când își permitea să dea drumul câtorva lacrimi, ca s-o poată lua a doua zi de la capăt.
Și-astfel au trecut anii, vreo șase ani cât cea mai lungă povară. Și-n tot timpul ăsta, gândul la mămica o urmărea mereu și “dac-ar fi trăit...“

Când îl cunoscuse pe el, răsărise soarele, speranța a-ncolțit din nou. Speranța într-o altă viață. Nu, nu se mai gândea la școală, acum era prea târziu. Oricum, știa să scrie, să citească și să socotească (ce apucase să învețe în cei cinci ani de mers la școală, până murise mămica).
Știa, oricum, mai mult decât știau majoritatea celor din jur.
Desigur c-ar fi vrut să cunoască mai multe, mult mai multe, dar avea să-și ia cărți și să citească. Poate-o să-i ceară învățătorului din sat. Își mai amintea și vreo două poezii, îi plăcea în special una pe care i-o recita Inei când era mică- “Decebal către popor“ de George Coșbuc. Parcă și-acum îi sună în urechi vocea usor tremurată de adâncă emoție: “Totuna e dac-ai murit/ Flăcău ori moș îngârbovit/ Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori câne-nlănțuit“.

S-au luat “din dragoste“ cum zice și-acum, oftând, ea știe de ce (de amintirea dragostei sau de necazurile pe care i le-a adus, sau poate de-amândouă).
Tot din dragoste a apărut și primul copil. Săraci, n-apucaseră nici măcar să-și încropească o casă, stăteau la părinții lui, c-o soacră care-i amintea de mama vitregă și cu altii prin preajmă. Dar se iubeau și se jucau cu fetița lor ca și cu o jucărie, ei înșiși copii, deveniți peste noapte părinți.
Doi ani mai târziu a venit și băiatul. Of, Doamne! Băiatul mamei! Numai ea știe cât l-a iubit! Pe toți i-a iubit. Și pe cele trei fete și pe celălalt băiat, care n-apucase să trăiască mai mult de cinci luni. Ca și când n-ar fi fost de-ajuns că-și pierduse mama, copil fiind, a trebuit să simtă și durerea cea mai grea dintre toate- să-ți pierzi copilul.
I-a iubit, deci, pe toți, dar băiatul ei, Petrișor, era rupt din suflet. Fetele nu s-au supărat chiar si atunci când au înteles, deși ea nu le spusese niciodată. Dar când o vedeau cu ochii duși, plecată cu gândul departe, știau de ce oftează.
După ce-a venit băiatul, au reusit să-și facă o căsuță, mică, mică de tot, dar măcar era a lor (casa mare, asa cum o apucase Ina, a apărut mult mai târziu).
Când să se bucure, a venit războiul. El plecase în armată și de-acolo direct pe front. Șapte ani, atât a durat armata cu tot cu război. Și-n tot timpul ăsta, singură, cu doi copii, la început unul la sân, altul pe picioare.

- Nu-ți era frică, mamaie, singură-n casă, cu doi copii atât de mici?
- Ei, nu-mi era!
- Și ce făceai?
- Ce era să fac? Cântam.
- Cum cântai?
- Așa cum se cântă. Trebuia oricum să cânt mai tare decât sirena și decât zgomotele de la bombardamente, ca să nu se sperie copiii. Și-apoi, așa-mi mai trecea și mie de urât.

Da, Ina așa a pomenit-o, cântând. Cât era ziua de lungă, o apuca- oricât era de muncă- din senin, cântatul. Mult mai târziu a priceput că nu era de bucurie. Mult mai târziu a-nțeles că, la fel și ea, cânta mai des când era supărată decât atunci când totul era bine. O moștenise în multe pe bunică-sa, dar vocea ei nu era atât de frumoasă. Uneori îi vin în minte melodii de nicăieri, care azi nu se mai cântă sau poate prea rar. Le-a auzit, copil fiind, cântate de bunica ei, așa cum a auzit multe povești inventate de ea, pentru că de cele pe care i le citea, copila se plictisise. Și ce imaginatie avea!

S-a terminat si războiul si-a venit si el acasă. Întreg la trup, dar Dumnezeu știe cu câte răni în suflet. Ar fi putut să moară, erou al nimănui, inutilă temelie la statuia cutărui mareșal despre care copiii ar fi citit în cartea de istorie. Din toate poveștile lui de război (de mai târziu, când și-a putut descleșta gura să vorbească), Ina-și mai aminteste ceva de foame si degerături, de sete potolită cu apă adunată în urme de copite.
O dată a povestit că prinsese un rus pe picior greșit. A vrut să-și facă datoria, dar acesta, în loc de armă, s-a apărat c-o fotografie și c-o formulă rostită stâlcit românește: “Nu trage! Copii.“ Și n-a tras. L-a lăsat să se ducă.
- Și nu ți-a fost frică, tataie, că te putea omorî el pe tine?
- Mi-a fost, nu mi-a fost, cine s-a mai gândit atunci? Când am văzut copiii, mi s-au înmuiat picioarele, că doar lăsasem doi acasă.
Dar de la întâmplarea asta, si-a dat seama de pericolul la care se expune și a înțeles că nu-și poate face datoria față de țară așa cum i se cerea. Nu în felul acesta.
A rugat un potcovar să-l țină pe lângă el, ca ajutor.
- Te pricepeai la potcoave?
- Ei, mă pricepeam!
- Și ce-ai făcut?
- Mai întâi, țineam calul de vorbă. Apoi, ca să nu mă dea de-acolo, am învățat. Câte nu face omul de nevoie! Da’ măcar am o mulțumire, că n-am omorât om.
- Dar morți ai văzut?
- Ei...de nu i-aș mai fi văzut!

S-a apucat de băutură și, odată cu asta, au început scandalurile. Mama Inei, cea mai mică dintre cei patru copii, i-a povestit odată cum, copil fiind, când știa că se-apropie ora când el venea acasă, începea să tremure de teamă și se ruga să vină tata în toane bune. “Nouă, copiilor, nu ne făcea nimic, o palmă nu ne-a dat, dar pe mama o bătea mereu, fără motiv. La început i le inventa, mai târziu nici măcar nu s-a mai străduit. Câte nopți n-a dormit săraca pe-afară! Și se ruga de el să-i dea drumul în casă spre dimineată, că ne trezeam noi. Și-așa numai de somn nu ne ardea!“
Așa, deci, bine măcar că n-am omorât om! Dar mai bine omorai, tataie, unu-doi străini acolo, decât să nu-i lași pe cei de lângă tine să trăiască omenește, nu cu frica-n sân. Dumnezeu să te ierte, că are ce ierta! Nu știu dacă te-aș mai fi iubit (și cât te-am iubit!) dacă știam toate astea când trăiai. Și când mi-aduc aminte cum îți căram băutură pe furis, să nu mă vadă mamaia!
Cât stătuse Ina la ei, îl cunoscuse altfel, văzuse doar latura bună din el, un om atât de bun și de milos.
Ce-i drept, acum nu mai avea nici spor. Dumnezeu îi luase picioarele, și-n ultimii patru ani de viată a stat în cărucior. Dar cine-l căra în spate, îl spăla și-l îmbrăca? Tot femeia care parcă se născuse victimă.

Când a murit el, a suferit. Și a vândut și casa, în ciuda rugăminților Inei de-a nu o da, de-a nu pleca de acolo.
Cu toate lacrimile de copil, n-a reușit s-o înduplece.
Poate spera că, odată cu casa, îndepărtează și răul de care-i amintea. Dar n-a terminat socotelile cu soarta ei vitregă.
S-a mutat la copii, de la unul la altul, mai puțin la băiat, care n-a pus problema. Cu fetele se mai certa, adică ele o certau, că e cicălitoare, că face asta, că nu face cealaltă.
- De ce oftezi, mamaie?
- Ei, mamă, mi-e dor de băiatul meu!
Și a rămas cu dorul. Dumnezeu n-a considerat de ajuns, a lăsat-o să trăiască să-și vadă și băiatul în mormânt. Băiatul mamei! S-a tot întrebat de ce n-a murit ea, că doar n-o să trăiască două sute de ani. Nimeni nu i-a dat un răspuns. A trecut un an de atunci și tot se mai întreabă.
- De ce nu te odihnești, mamaie, putin, măcar o jumătate de oră? Până mâine la înmormântare mai e.
- Nu mă culc, mamă. Zice că, dacă stai cu el toată noaptea, îl întâlnești pe lumea ailaltă. Cum să mă culc?

De-atunci, Ina n-a mai auzit-o cântând. Doar oftează de parc-ar vrea să-i iasă sufletul.
De plâns, plânge tot noaptea si tot în surdină.
- Cum îi creșteai, mamaie, la câmp?
Cum se cresc copiii. Pe Ani- a mare- și pe Petrică, astea mici n-au mai apucat vremurile alea. Dădeam zor până la capul rândului și mă-ntorceam într-un suflet să văd dacă nu i-a mâncat vreo lighioană, să le dau apă și mâncare, câtă era, că nu prea aveam de unde.
- Și nu plângeau?
- Plângeau de ți se rupea sufletul.
- Și nu-ti era milă?
- Și dacă-mi era, ce-ar fi trebuit să fac? Că doar pământul ne ținea pe toți și ăla trebuie muncit ca să-ți dea.
Da’ i-am crescut cum am putut, i-am dat și la scoli, măcar ei să se ducă dacă eu n-am fost. Unde au vrut, acolo s-au dus. Numai pe Petrică nu l-am lăsat să se facă aviator, mi-era să nu-l pierd. Da’ uite, când vrea Dumnezeu, tot se duce. Acuma-mi pare rău, dar nu mai am nicio putere.
- Dac-ai putea să dai timpul înapoi, ce-ai schimba?

Tace. Pare c-a adormit. Dar nu, se gândește. La viața ei, la cât amar a adunat într-o sărmană viață de om. Deodată își aminteste de Ina si își continuă gândul cu voce tare:
- Când eram îm MAN, în 60-65, pe vremea lui Dej, am cunoscut mulți oameni mari (cu câtă evlavie rostește “oameni mari“!). Dar eu eram o biată țărancă neșcolită, nu m-amestecam printre ei. Dar eram frumoasă și, când deschideam gura, nu spuneam prostii. Cu toate că, atunci când vorbea Călinescu, nu-nțelegeam mare lucru din păsăreasca lui, parcă vorbea altă limbă.
O dată a venit la mine Zaharia Stancu. Zicea c-ar vrea să mă cunoască mai bine, că el scrie despre țărani și să-i povestesc viața mea. Da’ ce, parcă eu timp de povești aveam! Că m-așteptau copiii acasă și zmeu’ stătea cu urechea ciulită la difuzor să afle când se termină sesiunea. Atât îmi trebuia să nu fiu plecată cu primul tren din București! Și-așa o-ncasam, că el stătea-n mat cât eram eu plecată și turba, că-i băgau ăia-n cap că cine știe ce-oi face eu pe-acolo și pe unde-oi fi. “Și ce, mă, tu, adică, ești mai prost? De ce nu te-a pus pe tine?“ Rareori scăpam nebătută.

Ina strânge din dinți să-i rupă. Lacrimile stau să țâșnească. La cine să urli, pe cine să implori? Dă, Doamne, timpul...!
- Și totuși, dac-ar fi să dai timpul înapoi, ce-ai schimba?
Tace din nou, se uită într-un punct, gândind la nimic, legănându-se a jale, apoi răspunde sec dintr-un oftat:
- Să nu mă fi născut...