agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-02-19 | | Ieri noapte, îi mirosea puful de pe tâmple, proptită în perne umede, minunându-se de-atâta prospețime. Pielea ei, își spunea, nu era așa fină, în ciuda tuturor cremelor, părul nu-i era așa suplu, cu tot balsamul folosit. Mintea ei nu era așa limpede, sufletul nu-i era așa ușor încât să doarmă ca el, întoarsă pe o parte, cufundată cu fața în pernă ca un bebeluș între cărnurile mamei. Dacă s-ar fi privit în oglindă atunci, ar fi văzut o femeie încercănată, tocită de așteptare, ca un palton uitat prea mulți ani pe același umeraș cu capete ascuțite. Îi trecuseră prin piele colțurile așteptării, carnea îi fusese străpunsă de formele interioare ale nesiguranței și-ale incapacității de a lua o decizie. Știa, și fără să bată drumul până la baie. Bărbatul respira regulat, cu buzele întredeschise, iar ea, privindu-l, se întreba cum poate acest om de o frumusețe nedreaptă să-i facă atâta rău. Cum era posibil să doarmă când ea se chinuia astfel, alergând despletită - nebuna satului - în deșertul căscat pe negândite, în care ideal ar fi fost să se lăfăie un răspuns rotofei, o amânare măcar. Cu fiecare pas de la restaurant până în cameră, tăcerea crescuse ca o cocă imensă, înglobând și sufocând orice posibilitate de reabilitare. Aseară înotaseră amândoi, cu mâinile legate, în aluatul cleios și nici o apă nu le mai putuse spăla, dincolo de zorii zilei, corpurile năclăite. Noaptea trecuse decisivă, ca și când ascunsă ani de-a rândul după o ușă ferecată, abia așteptase să dea buzna; rânjea acum ghemuită în curba semnului de întrebare ca-ntr-un hamac confortabil. Azi iat-o în autocar, umăr în umăr cu acest străin fără miros, lipită de el cu partea stângă a corpului, purtată spre casă de scaunul tapițat cu număr pe spate și mîner pe-o parte, ca o bolnavă inertă dusă pe targă. Kilometrul 18. La această distanță, în urmă, e el, poate încă împietrit pe peronul improvizat din fața hotelului, de unde alte mașini pleacă în provincie, una după alta, separând la fiecare cincisprezece minute lumea în două. Rămașii măsoară timpul. Plecații, distanța. Dacă între ei se mai întinde încă acel cordon ombilical care cândva îi unea șerpuind ca o conductă de-a lungul autostrăzii, aducând-o în orașul lui la fiecare sfârșit de săptămână, de-atâția ani, atunci el are acum 18 kilometri și jumătate. Tensiunea crește periculos odată cu îndepărtarea, fiindcă, dacă acel cordon mai există, el și-a pierdut din elasticitate, a rămas un biet zgârci noduros gata să plesnească la fiecare zdruncinătură. Dacă nu cumva a pocnit aseară, forțat nu de depărtare, ci de apropiere. Piesele de șah ale tatălui, lucrate din lemn aromat, fine precum ciocolata chinezească, cu sau fără cacao. Doi cai de aceeași culoare, puși fund în fund, se respingeau nechezând, spre deliciul degetelor atotputernice de copil, mirosind a lipici. Așa-i cu apropierea forțată. Chipul bărbatului pare să fi rămas înghețat pe geamul autocarului, desenat dincolo de florile de gheață care se nasc din linii fine, pânze de păianjen năpădind mașina, iederă pe fațada casei părăsite. Sunt încă acolo, pe dosul planșei de sticlă, ochii lui tăcuți. Privirea, ca un cuțit sfredelind obrajii ei scobiți de nesomn și de plâns, rămâne frumoasă, ea o iubește. Cum altfel? Fiindcă pleacă fără să vrea, e purtată, e dusă cu biletul în mână înapoi în casa pustie, ca un deținut întorcându-se vlăguit de la muncă. Înapoi în celulă. Autocarul luxos, dubă a pușcăriei, rade kilometrul 23, unde doar ciorile se mai încumetă să vorbească între ele. L-a întrebat, fir-ar să fie! Putea să tacă în continuare și-acum s-ar fi plimbat mână în mână, ar fi alergat prin Cișmigiu tânără ca ieri, pomeții ei ar fi râs încă o zi și-apoi încă o săptămână spre crengile cele mai de sus și spre țurțuri, iar sufletul ar fi putut duce în continuare povara, ca pe-o boală nedescoperită, încă un an și încă un an. Dar a-ndrăznit să-l întrebe. Iar el știe, o, și-ncă cum mai știe să tacă. Nu se pricepe să schimbe un bec, nu are habar să danseze, nu știe nici să râdă prea bine – stângăcia lui generalizată ea o iubește, e semnul frăgeziei lui - dar să tacă, oho, în asta e expert, pesemne că ar putea să-și dea doctoratul în tăceri edificatoare. Tăcutul edificator în situații critice, iată un posibil titlu de lucrare de doctorat. Teza se susține în fața unicului spectator, cu mâinile atârnând zadarnice, umerii țintuind prezentul. Nu-i de râs. Ar fi putut să tacă și ea, ca până atunci, dar așa e când o rană nu se închide, te gândești că nu poate fi mai rău de atât și mergi mai departe. Þi-o ceri, cum ar zice puștii. Și-o ceruse. Și iat-o acum lângă bărbatul fără miros, kilometrul 28. Pădurea a iubit-o întotdeauna. Ar putea să se ducă în inima ei și să nu mai iasă niciodată, să se facă totuna cu un copac, să-și lungească trupul alături de tulpina lui viguroasă, să-și facă eșarfă veșnică și să devină una din crengi, vântul s-o mângâie, soarele s-o iubească, păsările s-o bârfească. Ar putea să se odihnească așa, vertical, între cer și pământ, o viață. Și-o moarte. Dincolo de geamurile mașinii, copacii fug în sens invers, parcă ar fi la cros. Ea stă pe scaunul cu miros de gumă uscată, trunchiurile negre sunt cele care fug înapoi, se grăbesc și ele s-ajungă acolo, în urmă, laolaltă cu tot ce-i frumos. Kilometrul 32 a tulit-o și el, călare pe-o bornă ciobită. Toată lumea îl iubește pe el. Acolo, pe vaporașul parizian, a înțeles că prea mult ajunsese să însemne acest bărbat pentru ea. Dar poți să alegi ca la un anumit moment ceva sau cineva să-ți fie mai mult sau mai puțin decât ți-este? Cu ochii în lacrimi, fața întoarsă spre Sena, să nu-i vadă chipul înroșit, a știut că-i prea mult. Pădurea era acolo, o urmărea de la 15 ani peste tot, ademenind-o cu misterele între care aveau loc să se agațe și secretele ei. Copacii plini de luminițe albe o-mbiau să rămână. “Am rămas în Franța”, le-ar fi scris tuturor pe dosul vederii. Apoi și-ar fi pus eșarfa și-ar fi rămas acolo, ar fi privit veșnic Parisul, cu vapoarele muscă trecând la două aruncături de lopeți. Într-un loc cu verdeață. Trupul ei ar fi împodobit păduricea, graseind dintre frunze, hrrr, pe malurile abrupte. Cu lacrimile zvântate, se trezise în râsetele călătorilor. Se masturba un vagabond, făcând turiștilor tai-tai cu mâna liberă. Kilometrul 41. Locul unde curvele scot piciorul din tufiș. Cu frica-n sân atâția ani că o va-nșela într-una din călătoriile sale. Acum el va pleca atât de departe, va zbura peste ape ca o pasăre preistorică, șais egal că mai pleca ori rămânea acolo, în orașul-peron. Când se produce ruptura, nu mai contează că departe înseamnă o sută sau o mie de kilometri. O sută sau o mie de kilograme să aibă cocoașa de durere crescută deodată, ca o tumoare sâcâită cu bisturiul, totuna. O sută sau o mie de femei, mai tinere sau de-un milion de ori mai bătrâne, cu care să o înșele. Departe e departe și-atât. Durerea se hrănește din imaginea ultimă, pentru că știe că-i ultima. Cel din urmă fursec. Geamul se transformă în tablou. Se înrămează conturul capului și-al umerilor, se umple cu pensula mare, în nuanțe de fond de ten, chipul. Apoi, cu cea subțire, se trasează trăsăturile, accentuând cu semne de întrebare pe ici, pe colo. Era tristețe în privirea lui? Era. Câtă? Oareșcâtă. Se ia de aici, se pune dincolo. Se naște imaginea, se conservă, iar ea o va purta de-acum ca-ntr-un marsupiu - un pui mofturos, incapabil să crească. Incapabil s-o mintă. Ea pleacă fără să meargă, stă amorțită cu fundul pe acest scaun, mâinile odihnite în poală, privirea pe geam. Cutia de fier cu scaune rânduite două câte două o poartă tot mai departe. Și el e tot mai departe, dar nu într-acolo-i dusă ea. Există departe în ambele sensuri. Spre est și spre vest. Și spre pământ, și spre cer. Condamnații la moarte se duc și ei tot așa, exact așa, stând pe scaun. Kilometrul 59, un iepure sare în fața mașinii, șoferul pune frână blestemând. “Foarte bun de-o tocăniță!” Femeia din piață râdea știrb, el cumpăra iepurele și îl punea în cadă. Ea venea acasă și se bucura cu jumătate de gură. Ce să faci cu un iepure? Să îl iubești. Peste două săptămâni, animalul era dat la o casă cu curte. Ce să faci cu o femeie? Să o iubești. Peste opt ani, femeia pleca. De ce să plece acela care vrea să stea? Kilometrul 68. Bărbatul fără miros închide cartea și scoate o Eugenia. Chelnerul de aseară pesemne mai văzuse din astea. Se retrăsese cu tăvile rotunde, înnegrite, lăsând cererea ei fără de răspuns să plutească alături de feliile de lămâie din pahare. Ca o geamandură prea aproape de mal. “Vrei?” Dacă ar avea suflet, geamandura s-ar simți grasă, urâtă și bătrână, altfel cum ar putea să-și explice de ce trec dincolo de ea înotătorii, plescăind apa ca pe-o amantă cu carnea tare? Chelnerul trebuie să fi știut că astfel de tăceri înseamnă bacșiș zero, așa că-și luase tălpășița spre alți clienți. Aici, la masa lor, liniștea se impregnase în farfurii și-n tacâmuri și dacă solnița ar fi fost clepsidră, s-ar fi scurs prin ea tot timpul din lume, ffflup, dintr-o suflare. Ea îmbătrânea, el era tot mai proaspăt, un zeu bronzat, cu buze de piatră. Nu, nu vrea. Acum treceau prin solniță borne kilometrice, șfichiuind peste frunte dorința ei de-a fi rămas. 73, 74, 75. Zgârciul e tot mai întins, a plesnit pe margini ca elasticul de la chiloții vechi. Dar nu să tacă și nu să rămână ar fi vrut. Ci să fie chemată, cerută. Cu aerul că un blestem nu-i permite fericirea, el o lăsase să plece, trist bagaj depus în autocar, între genți de fîș cu piciorușele rupte, între scaune numerotate, între oameni fără chip și fără cuvinte. Să plece de tot. Iar ea nu avusese puterea să-l mintă și să-i spună că poate fericirea stă în puterile lor. Cum, cum să facă ea una ca asta, ea care nu-și poate controla propriile angoase, propriile insomnii, propriile cearcăne? Și bornele curg, pagini rupte din asfalt, 82, 84, 86, împuținând drumul spre casă. Acasă. Acasă, un filodendron cu mustăți lungi o va privi cu zeci de ochi curioși, va râde de ea cum va intra în sufragerie așa, ca un colet returnat. Și dintre rafturi praful va râde și el, din fiecare fir oploșit printre cărți și saltele. Balconul o va primi însă cu brațele deschise, fiindcă din asta se hrănește el, din singurătatea cuibărită în șezlongul restaurat astă-vară. Buza înaltă de beton, desenată pe cer - bretonul apartamentului - știe până unde urcă durerea în serile lungi. Se va legăna femeia singură în șezlong, cu țigara între degetele uscate, imaginând o lume paralelă, născută din ipoteza că variabila x, întrebarea, dorința ei încastrată în colțurile a patru cuvinte, ar fi stat în cufăr pentru încă o vreme, neformulată. Acest prezent ar fi deraiat, ne-ntâmplat, împins de pe șine de prezentul frate, cel nenăscut, cel posibil atunci, nu și acum. Se leagănă cârcelul între inimă și pleoape, cu zbateri scurte, ca într-o agonie programată. Kilometrul 90, deja se intuiesc cartierele. Flacăra de la combinat aruncă limbi roșii spre cer, pângărind apusul. Călătorii se-agită, pungi vârâte în buzunarele sacoșelor, sticle golite pe fugă, pulovere aruncate pe umeri. În urmă-i pădurea, tot în urmă-i și el, îmbogățit peste noapte cu tot ceea ce ei acum îi lipsește. Alături, bărbatul al cărui miros nu îl simte, al cărui contur nu îl percepe fiara cu simțuri alterate. Roțile înfășoară asfaltul mai abitir ca oricând, bornele sar ca dinții de lapte smulși cu ața legată de clanța ușii. Acolo, în față, o așteaptă kilometrul 114, pecetea celui din urmă drum, linia de sosire și cea de plecare. Panglica ruptă de pieptul alergătorului. Firul alb smuls din tâmplă. Jivina vlăguită privește la gloanțele ce-i trec pe la urechi, 95, 96, 97. Extras cu forcepsul, se va naște începutul, cu capul turtit și picioarele strâmbe. Drag Quasimodo! În jur sunt oameni care miros la fel, a cauciuc și-a benzină, sunt femei agitate și copii cu mâini lipicioase, sunt bărbați fără sex care împăturesc ziarul și-și pun ochelarii la piept. Singurul, unicul bărbat cu miros e în urmă, în urmă cu 103, 104, 105 kilometri. Ce-nseamnă, în timp, 106 kilometri? O oră și jumătate cu genunchii crispați, cu mîinile frânte, cu plânsul între amigdale, ca o bilă de sticlă. Într-o oră și jumătate se poata da un examen, se poate face dragoste pe-ndelete, se poate scrie o scrisoare de dragoste ori una de condoleanțe, se poate naște o dată și se poate muri de nouăzeci de ori, dacă se pune că mori la minut. Înseamnă diferența dintre a fi cu el și a purta fătul imaginii lui, diform și tăcut. Spaima. E atât de aproape capătul de linie, îl intuiește cu fiecare bornă smulsă, aruncată-n trecut. Acolo, pășind pe pământ mai singură ca-n lună, va trebui să învețe să meargă fără să se sprijine. Pasul ei, pornind din kilometrul 114 spre casa pustie, pasul acela va fi pauza albă de după punct, transparentă literă dactilografiată de mâna obosită, răgazul insuficient dar consistent în care, deschizând gura larg ca pentru o mușcătură zdravănă, își va umple pieptul cu aer. Se va sprijini mai întâi de borna finală ca de-un pitic magic, apărut cu scop precis în poveste și-n timp ce va privi cu ochi noi împrejurimile, va mângâia omulețul de piatră pe capul său rotund, își va plimba palma pe craniul acestui unic prieten. Și va saluta de acolo orașul pe care îl părăsea de-atâția ani la fiecare sfârșit de săptămână, va încerca o împăcare, apoi va urca dealul, prin piață, va cumpăra două kilograme de cartofi numai ca să nu se simtă singură, își va lua țigări și cafea și programul tv. Și jumătate de pâine. 111, 112, 113! Drumul se sfârșește fără să se sfârșească, strada mușcă din cartierul mizer ca un sterilet înfipt pe neașteptate în uterul asfaltat, orașul începe fără avertisment, înghițind linia de sosire. Să fie între blocurile de plăci, între buticuri, între mașini? Sau poate în gardul viu, pitulat ca un șobolan care urăște lumina? Ori poate acolo, sub șotronul copiilor, ascuns ca mizeria sub preș, sau dincolo, ca un dop vârât în trompa toboganului? În ultimă instanță, ar putea fi aici, sub pata de benzină lăsată de autocarul care s-a ușurat în parcare înainte de-a porni mai departe. Chiar aici, chiar sub tălpile ei, sub trupul ei împietrit, o bornă cu fustă de blugi pe lângă care timpul trece nemăsurat. Din geantă își scoate oglinda dăruită de el, îi mângâie șerpii fini de pe capacul rece, compresă de argint. Șoferul de tir o fluieră lung. Ea n-aude, nici vede, dar știe că-n colțul ochiului e o gaură mică, mică de tot. Ar putea să o vadă dacă s-ar uita atentă în oglindă, în timp ce-și apasă ușor cu arătătorul pe pleoapa inferioară. Ea știe că acela e kilometrul zero al tuturor durerilor lumii. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate