agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3333 .



conceptul de ioana
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [oldrimsix ]

2004-02-29  |     | 



CONCEPTUL DE IOANÃ
Unor Ioane

Timofte Cipăilă nu avea nici pe departe conceptul de ioană când a avut neșansa s-o înâlnească pe prima. Ediția lui de ioană era o mulatră rătăcită fără nici un motiv, într-o familie profund onestă, o glumă genetică, fără nici o bază. La șapte ani, unul din colegii maică-sii s-a îndrăgostit iremediabil de zâmbetul ce-i dezgolea gingiile de sus, încrețindu-i parșiv colțurile ochișorilor negri sfredelitori. Cinci ani s-a lăsat fredonat cu docilitate, până ce, într-o zi toridă, de iulie, în prefaza cu altarul, la cea mai înaltă primărie de sector, Ioana lui s-a fandosit într-o salopetă albă, parcă intrată la apă, ce-i punea în valoare zâmbetul de mulatră și acuitatea privirii, făcându-l să pară cel mai neglijabil personaj al ceremoniei. Apoi, la nici doi ani, s-a lăsat divorțat fără a dramatiza prea mult. Ioana e o fiară, a sentenționat fratele cel mare, deși, cu excepția cronicarului, nu-i dădea nimeni atenție. Exit Timofte.
Ioana avusese fantezia de a se divide, din vreme, asigurân-duși libertatea de manevră. Altă ediție, nu mult mai timpurie, a trecut ca o divizie de blindate prin facultatea de medicină, a cutreie-rat la timp Europa de una singură, a „aplicat” la o serie de instituții medicale de profil, dincolo de baltă, stabilindu-se în Cleveland, Ohio, după ce-i bombănise pe texanii idioți, care vor fi ratat un premiu Nobel în ograda lor. În primul concediu, după trei ani de ocnă, stând cu tatăl său la o locantă pe faleza unei insule egeene, i-a arătat acestuia, cam în ochii chelnerului, unde-i prinsă locanta în Baedecker. Chemat imediat, patronul a refuzat achitarea notei, cerând voie să xeroxeze pagina din ghid și adăugând o sticlă de retsima, vinul local, cu parfum de rășină. La ora agregării acestui studiu de caz, părinții acestei ioane fac ture de câte șase luni, la crescutul copilului cu nume de telenovelă: Sofia Rivalta, viitoare iadă ce va sări peste Empire State Building, în timp ce împricinata n-are timp să răspundă la un email, necum să mai citească din cărțile aduse de acasă. Fratele cel mare, însă, care știe ce știe, doar a meditat-o, la vremea ei, pentru facultate, are, la adresa ei, același diagnostic monocord: Ioana e o fiară.
A treia clonă a conceptului s-a lăsat meditată tot de fratele nostru mai mare, care regretă și acum că n-a depășit stadiul medi-tativ. Nu-i prea dă mâna să zică despre ea c-ar fi tot o fiară, mai ales că feminitatea ei explozivă dă bătăi de cap celui mai îndrăcit regizor. Apoi a patra, care l-a ajutat pe același frate mai mare să facă, să desfacă și să refacă tot soiul de firme, din 90 până mai alaltăieri. Ceea ce-l împiedică până și pe fratele cel mare să se exprime ireverențios, fie și în gând. Cum să faci fiară pe cineva atât de competent? Ar mai fi destule, dar 5 e, la nivelul de referință al fratelui mai mare, un număr destul de simetric, destul de magic și destul de rezonant cu echinodermele împăiate ce-i umplu locuința de rezervă.
Ioanei cea expertă în ecografie îi rezervasem deja două vorbe în altă poveste și tot ce aș putea regreta e că meandrele concretului nu mi-au permis să-i dedic un capitol separat. Dacă fiară e sau nu o proprietate intrinsecă a conceptului de ioană, asta e cu totul discutabil, dar față de a c e a ioană, primele, calificate ca atare de o autoritate morală de calibrul fratelui mai mare, oricât ar merita ca atare epitetul, fac figură de pisoiași pufoși. Ecografista ar fi dezintegrat-o instantaneu pe o Nicole Kidman la eventuala con-curență pentru rolul de specialist în gadgetărie secretă al statului major interarme și ar fi făcut din Bruce Willis un timid irecuperabil.
Trecem sub tăcere o demiioană cu siluetă sârmoasă și plete oțelii, care te scoate dator din trei vorbe și chiar a singurei reprezentante din precedenta generație a modelului, o combinație de Joan Baez, Ali McGraw (fată bună, catolică) și Irina Petrescu în rolul Ioanei Boiu, descendentă a unei rafinate familii de arhitecți, cu nume polonez, numărând un scenograf de marcă, personaj numa’ bun de film erotic la nivelul anilor 70, care se lăsa explorată pe un meridian al gâtului, cu vârful unui creion, în timpul orei de română, inspirată de comparația holdelor de grâu coșbucian cu ale lui Van Gogh, dar numai dacă restul creionului era mânuit cu delicatețea de care numai o fată e în stare, pentru a roși provocator la orice cuvânt dubitativ.
Nu în ultimul rând, un concept deja articulat riscă să fie aruncat în aer de energia frenetică a ultimei ioane cunoscute, infa-tigabilă corespondentă a mai tuturor marilor săptămânale culturale, suporteră a psihanalizei, ascunzând, probabil, sub deghizamentul frivol, nostalgia gravă a unei bonanza, unde să se spetească, la fel de frenetic, pentru un popor de simpleminded lumberjacks.
Ioana aleasă pentru a ilustra, printr-o istorioară inventată în întregime, conceptul de ioană, nu pare a se încadra, la primele 3 vederi, în model. Ceea ce n-o împiedică să fie o ioană autentică, deși pare mai departe decât orice de ideea de fiară. Ioana-cea-studentă-la-design e o delicată floare de rochița rândunicii, asta da-că-mi e acceptată licența demipleonastică, la fel de încăpățânată și perseverentă, ridicându-se pe orice zid, spre soare, acoperindu-l, învelindu-l, oferindu-i răcoarea unei simfonii irezistibile, a miriade de punctulețe zumzăitoare. Poți cuceri zidul cu berbecele unor specii deja descrise, ale genului proxim, îl poți sări cu dezinvoltura altora, sau îl poți face să dispară ca obstacol, integrându-l, pur și simplu, în peisaj, ca această ultimă specie de ioană.

Ioana-designerița, cum i-am purtea spune altfel, se afla pe vară într-o țară pe care, dacă am numi-o, convențional, Schenghe-nia, am risca, dacă nu chiar o cacofonie, în orice caz o expresie departe de eufonic, dar toată lumea ar înțelege. Participa la un program de transfer, în industria bunurilor de consum, a unei generații de gadgetărie pe care birocrația de la Bruxelles pusese ștamplia „obsolete” și, de când cu concurența ruso-ucraineană, nu se mai vindeau nici în agitata lume zisă a treia. La capătul unei zile mai pline, când nu se mai simțea în stare de dialogul cotidian, prin email, cu bătrânul designer șef de trib de acasă, își abandonase camaradul cu care plecase din țară, în favoarea unui voluptuos duș fierbinte, cum numai adulții hârșiți pot visa. Tocmai dădea să se urce pe motoreta închiriată din campus, când fu acostată, ca-n filmele standard, de o arătare blond-cânepie, care-o întrebă fără preaviz dacă-și iubește părinții. Ioana cheltuise până atunci în mod mult mai judicios timpul decât marea majoritate a celor de vârsta ei, astfel încât la capitolul scenarii se serie noire era corigentă. Nu-i de mirare că s-a blocat. Vom trece peste nararea, moment cu moment, a scenei, căci nu dăm examen la exercițiu de stil și nici nu dorim ca Ioana-ioană să țină minte ceva din experiența pentru care nu fusese pregătită. Pe scurt, ideea era că birocrații se cam înșelaseră, iar un anume device, socotit obsolete, rămăsese în mod bizar necunoscut „celorlalți”, care găsiseră ocazia să-l recupereze. Pe contul unei ioane autentice. Abordată profesional, prin rutina black mail. Ioana-designerița habar n-avea de politică, bănuia vag că a coopera cu jivina i-ar putea aduce oarece prejudicii în relația cu universitatea al cărei gasthilferin era, ceea ce ar risca să-i închidă oarece drumuri profesionale ulterioare. De mai mult nu-i păsa. Dar părinții…Erau buni de jumulit, ca orice piese obsolete (expresia o amuzase din prima zi aici), era confortabil să faci mișto de ei, să-i ocolești când e de cerut un sfat, dar să-i amenințe un jeg slav, și încă fără detalii, puteau să se ducă de-a dura toate angajamentele semnate și drumu-rile ei șenghenieie ulterioare. Nici nu-i dădea prin tărtăcuță că odată satisfăcut, șarpele va cere mereu și mereu mai mult. Ce mai, era dispusă să-i cedeze jegului cu ochi albaștri, reci. Așteaptă-mă la anticariatul de lângă biserica evanghelică, în jumătate de oră vin cu cd-ul care te interesează. Nici vorbă, golubcika, sănătatea părinților tăi e o bună garanție, dar la noi nu se pun toate ouăle în același coș. Davai passport. Rămâne la mine până verific cd-ul. Nu-l am la mine, ce crezi? E la cămin. Atunci permisul de conducere, cardul de asigurare medicală, ceva fără de care să nu te descurci aici, capisci? Ei, n-o să mă credeți, dar tocmai vorba asta a scos-o pe ioana noastră din mocasini. Fără să-și dea seama cum, i-a aplicat meseriașului o suită de procedee pe care habar n-avea că le știe, iar blondul și mai puțin, caci îi studiase conștiincios fișa individuală, iar acolo nu scria nimic de take won do. Deloc straniu, tocmai în timpul vizitei de prânz, la un spital din Cleveland, Ohio, cu întreg alaiul ierarhic, o doctoriță originară de undeva din Europa de Est l-a culcat fără avertisment pe dalele lustruite, ca o tablă de șah, pe colegul ei blond cu ochi albaștri, care visa de trei ani la un atare tratament, ce-i drept, în condiții lejer modificate. Vom trece sub tăcere stupoarea alaiului spitalicesc, cu profesorul în frunte, prefă-cându-ne că n-am aflat că acesta avusese reflexul de a recunoaște, o clipă scurtă și doar față de conștiința lui imaculată, că-l invidia pe mai tânărul rezident slav. Drept pentru care nici n-a dat amploare incidentului. Din acest moment, de-a latul meridianelor, s-a de-clanșat un șir de întâmplări bizare, care n-aveau nici o legătură cu contextul local, dar a căror corespondent a dat mișcărilor de care ioana-designerița nu înceta să se mire că-i stau de-odată în putere, o coerență uimitoare. În urma setului de mișcări ale fetei, bietul agent de teren a trebuit să fie internat într-un stabiliment de psihiatrie, eșalonul imediat superior a fost rechemat în centrală, iar rezidentul și-a pus cenușă birocratică în cap. Micul device a fost scos discret din programul de transfer. Cine știe de microcameră video on line sau cine știe ce microfreezer aveau să întârzie cu câțiva ani pe piața UE.
Ca un făcut, nici o ioană afectată de coordonarea despre care nu știm cine e responsabil n-a ținut minte bizareria căreia-i fusese subiect. Cel mai tare a uitat chiar eriona întâmplării, poate și în urma felicitărilor coordonatorului de proiect, care i-a făcut, nu se știe de ce, cadou, un roman de Heinrich Bõll, având trei generații de arhitecți ca eroi. S-a întors în țară fericită, copleșindu-și colegul cu veselia ei contagioasă, dar abandonându-l brusc la intrarea trebului în stația localității lui de baștină.
Singurii de care nu vreau să întrebați sunt părinții Ioanei-ioană, căci istoriile trăirilor acestora ar avea nevoie de spațiul unei nuvele de căciulă. Cum asta nu face parte din studiul descriptiv al conceptului de ioană, vom trece, nu fără regret, sub tăcere, mătăniile de noduri prefigurate pe degete tremurătoare și înghițite de ei pe nemestecate.
29.12.2002 Radu-Ilarion Munteanu


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!