CARTEA A DOUA

Întâia noapte de razboi
Fata cu obraz verde, la Vulcan
Întâmplari pe apa Oltului
Post înaintat la Cohalm
Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu
"Wer kann Rumänien retten?"
Comunicat apocrif









ÎNTÂIA NOAPTE DE RAZBOI

Timp de o ora e în tabara o învalmaseala de neînchipuit. Plutonierii majori se împart în zece, alearga de colo pâna colo, înjura, striga, arunca efectele de tot soiul în bratele oamenilor. Mi se pare ca totul merge însa prea încet, ca nimeni nu va fi gata la ora ordonata. O parte din oameni s-au aliniat pe companii în fata bordeielor si primesc, racniti pe nume de gradati, bocanci. Unii încearca o veselie strapezita, la care altii surâd ca niste bolnavi. Gândul ca la ora opt seara deschid focul, ca în doua ore, care totusi vor trece, asa cum au trecut de atâtea ori în viata mea, cum au trecut când asteptam într-o gara, când asteptam la birou, cum astepti dupa-amiaza o vizita, ma sfârseste ca o febra uscata. Faptul ca voi navali, ca în cartile de citire, împotriva unor transee întesate de armata dusmana, ca voi fi sub baraje de artilerie, ma uluieste, pare scris de o mâna nevazuta.
De patruzeci de ani n-a mai fost razboi, cartile de citire s-au oprit la pagina de la 77 si acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidente ciudate, mari cât un orizont.
Ofiterii sunt toti mult mai tacuti decât trupa. Capitanul Floroiu, mic, blond, cu fata lui îmbatrânita înainte de vreme, ma îndeamna sa las oamenii în grija plutonierilor si sa-mi fac bagajele.
Mi se pare o enormitate, ceva absolut fara sens.
Bagajele? Mai am eu nevoie de bagaje? Dar dupa primele cinci minute de lupta, voi mai fi oare în viata?
- Nu se stie, cine are zile scapa.
- Domnule capitan, voi scapa la opt si cinci, la noua, voi trai poate pâna la ora zece diseara...Dar crezi ca vom mai vedea noi soarele de mâine?
Tace înfiorat de gânduri si, pe urma:
- Scrie vreo scrisoare, si îsi urmeaza ata gândului din el.
Cui sa scriu? Toti ai mei s-au departat în clipa asta, efectiv, la zecile si sutele de kilometri unde sunt. Nu-i voi mai vedea niciodata, ca pe locuitorii Norvegiei, ai Perului, ai Sidneyului, despre care stiu ca exista totusi.
Îmi arde întreg corpul, e un neastâmpar al trupului care contrasteaza cu linistea si egalitatea imensa a gândurilor mele. Nu mai pot sta în loc, banuind ca diseara nu vom putea fi gata. Ma voi duce si-acasa, în odaita mea, caci, desi sunt înfrigurat si grabit, n-am ce face.
În fata casei, Ioana cu cei doi copilasi ai ei s-au rânduit ca la intrarea în biserica, iar micutii îmi striga cu mânutele cazute jos, cu glas înlacrimat:
- Sa traiti, domnule...
Încremenesc: "Sa traiesc?" Ce sens de început de veac are vorba asta acum...?
Cum o sa traiesc diseara prin focuri de infanterie, prin lupte de baioneta, prin sute de explozii de obuze? Le dau bani si ei îmi saruta mâna, aci în munte, în asfintitul soarelui de vara. Niciodata n-am acceptat dovezi de acestea de respect si prietenie. M-au jignit, dar acum îi strâng la piept pe copiii acestia, ca pe niste pui de pasare.
- Dumitre, pune tot ce avem în lada de bagaje. Baga de seama!
- Am si încarcat lada, don sublocotenent.
S-a iscat parca, strain de mine, un fluid care îmi ia înainte, oriunde merg. Doar la cincizeci de pasi, dincolo, la ei nici un semn. E tot duminica si dupa-amiaza goala si lenesa care sta în loc.
- ... dar au mai ramas lucruri...Ce facem cu ele?
- Lasa-le Ioanei aici.
- Nu puneti bocancii? Cum o sa ramâneti asa?
Sunt îmbracat în aceeasi bluza usoara, pantaloni de raitcort si ghete de sevro subtire, cu moletiere.
Cum am fost ieri la Câmpulung.
- Nu, Dumitre, ramân asa. Pâna la ora zece e destul si asa... Îmi fulgera o clipa prin minte sa fug la Câmpulung, sa am o explicatie cu nevasta-mea. Risc cel mult sa fiu împuscat... Tot voi muri la noapte...
Ce sa-mi explice? Ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei? Tot ce a fost aseara, absolut tot, e parca numai vazut si înteles de mine, nu si simtit, asa cum anestezia locala te lasa sa vezi toata operatia, sa simti izbitura si taietura bisturiului, dar sa nu ai nici o durere. Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii si deznadejdi, cu permise si aniversari, care era si lumea mea, m-am desprins odata cu camarazii mei - ca pe un vas nevazut. De câteva zeci de minute, o parte dintre noi suntem morti, efectiv în starea unor condamnati carora li s-a respins cererea de gratiere, în ajun.
Acum oamenii de aici, blestematii în uniforma, îmi sunt singurii aproape si sunt mai aproape de ei decât de mama si de surorile mele.
Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, si o alta problema. Nu pot sa dezertez, caci, mai ales, n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact, sa lipseasca ea din întregul meu sufletesc. Ar avea fata de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabila. Ar constitui pentru mine o limitare. Îmi putusem permite atâtea gesturi pâna acum, pentru ca aveam un motiv si o scuza: cautam o verificare si o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibila si deci nici o putinta de realizare sufleteasca. O asemenea carenta, de nereparat, ar fi fost si o descalificare. Constiinta mea îmi permitea aseara sa ucid, sa ma judec deasupra legilor, pentru ca nu aveam sa-mi reprosez, în sistemul meu sufletesc, nimic, dar tocmai de aceea nu-mi permite lasitatea de a evita un pericol, pe care soldatii cei multi nu-l puteau evita. Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fara sa cred în Dumnezeu, nu m-as fi putut realiza - si am încercat-o - decât într-o dragoste absoluta. M-am înselat o data, as mai putea înca încerca, din nou, de aceea nu vreau sa fiu scazut, de la început chiar, fata de femei, prin nici o lipsa în organismul sufletesc.
Ma grabesc spre magazia de armament sa numar cartusele, dar e de prisos, caci debandada e din cale afara de mare. Impresia asta de improvizat îmi da o neliniste de panica. Alerg fara rost în toate partile, în bâlciul asta de oameni, care diseara vor juca, fiecare în parte, tragedia pe care era s-o joc doar eu aseara.
Doi soldati de la aprovizionare umbla, de colo pâna colo, pe cararuie, cu câte un sfert de bou pe umeri.
- Domnule sublocotenent, ce facem cu carnea asta?
Râd galben.
- Cine mai vrea sa manânce, ma?... Cine o sa aiba chef de mâncare mâine, chiar dintre cei ce vor mai trai?
- Dom sublocotenent, dar ce sa facem cu ea?
- Aruncati-o.
Se întuneca înfiripat si timpul trece fara ca nimeni si nimic sa-l poata opri. Îmi ard buzele.
În odaita popotei, comandantul companiei, cu ceilalti doi ofiteri de la companie, iau ca gustare chiftele prajite (gatite, în gândul celui ce le-a framântat acum o ora, pentru altfel de oameni si alta seara) si câte un pahar de vin.
- Ia si dumneata ceva...mai prindem nitica inima. Si... cine stie ce se mai întâmpla diseara.
Nu simt nici o nevoie, nici o dorinta, si orice încercare, fie si de a mânca numai, ar strica plinul unui cerc.
- Cât e ceasul?
Si întrebarea halucinanta, acum, parca picura în suflet.
- Sase fara cinci. Mai sunt cinci minute.
- La companie.
Încep suieraturi, oamenii se încoloneaza cu zgomot de bidoane, arme si lopeti. Înca mai sunt strigate: "Niculae Fira...Niculae Fira...vino de ia mantaua lui domn plotonier major". Înserarea abate si pe cei care mai faceau glume. Coborâm schiopatând pe alt drum, un drum de bolovani, decât cel strabatut de mine aseara. Nimeni nu mai scoate o vorba. Jos ne asteapta celalalt batalion, gata încolonat. Sunt peste toata valea, în înserare, numai gramezi si siluete mute de soldati, ca o turma cenusie.
Ma cheama colonelul, care a ramas comandant titular al regimentului. Cauta sa-si stapâneasca dezarticularea, prin formule reglementare. Sunt de fata si cea mai mare parte din ofiteri.
- Va sa zica esti vârful avangarzii? Auz ca te cunosti cu comandantul companiei din vama. Uite ce faci.
Mi se pare de necrezut ca mie mi se spune asta.
- ... Trimiti doi oameni ca sa se apropie de bara vargata... granicerul nostru va cere foc finantului ungur. În clipa aceea, cei doi oameni sar la el si îi pun baionetele în dreptul gâtului, strigându-i sa taca. Daca tipa, îl strapung.
- Dar daca...
- Taci. Locotenentul locuieste la vama? nu? Cu patru oameni patrunzi la el, cu armele întinse, si-i explici ca s-a declarat razboiul, ca nu-i facem nimic daca se preda. Ceilalti oameni navalesc în cazarma, apoi. Si, catre capitanul Floroiu: Dumneata, fireste, vii imediat dupa el si înconjuri cazarma.
Pornim. Din cauza muntelui, s-a întunecat de tot. Ajung în soseaua cea mare, cu regimentul dupa mine, si ma opresc. Un ofiter de legatura îmi spune ca s-a contramandat ordinul, ca va trece înainte regimentul XR, vecin de brigada.
Încerc sa pun orânduiala între oamenii care se gramadesc unii într-altii.
- Cum te cheama, baiete?
Mormaie ceva zdruncinat, de neînteles.
- Dar tu cine esti...? în ce grupa esti?
- Nu... nu... eu... sa...
Au trupuri de gaini, moi. Îi misc cu mâna din loc în loc si ramân unde îi pun, sleiti. Dealtminteri si vocile ofiterilor parca schioapata. În jurul nostru, dincolo de cei cinci pasi pâna unde vedem, cine stie ce prapastii de moarte, ce scene de bestialitate, ascunde noaptea asta, atât de neagra ca nu se poate deosebi nici o silueta macar. N-or fi început altii lupta? Dac-au pornit în acelasi timp cu noi, si ei, din întuneric?
Sunt fericit ca nu mai atac cel dintâi si ma trântesc jos în iarba calda înca de soare.
Ma gândesc la macelul care va fi peste 30-40 de minute. Cranii sfarâmate de paturi de arma, trupuri strapunse si prabusite sub picioarele celor care vin din urma. Facle si urlete. Explozii de obuze care sa doboare rânduri întregi. Stiu ca voi muri, dar ma întreb daca voi putea îndura fizic rana care-mi va sfâsia trupul. Si un gând staruie, plutind peste toate, ca o întrebare: pentru mine anume cum va fi? glont... baioneta sau explozie de obuz?
"XX înainte...!" E o porunca venita din om în om. Ridic oamenii ca pe bolnavi si pornim pe soseaua care nu se mai vede alba. Singura aparare în noapte îmi sunt tovarasii, suntem ca niste calatori atacati de lupi si trebuie sa ne aparam spate în spate, caci oriunde, de jur împrejur, e moartea de fier si gloante. În clipa asta înca, putem fi surprinsi. Regulamentul cere patrule la câteva sute de metri pe dreapta si pe stânga. Numesc oamenii, dar nimeni nu se desprinde. Alerg si îi zgudui, trimitându-i în noapte, dar nu se duc, sleiti, decât trei pasi si continua sa mearga apoi târât, alaturi de noi. Renunt...Fie ce-o fi.
Într-un tablou strain, în golul mintii, vad în clipa asta limpede si departe de ai mei pe nevasta-mea, amantul ei, dar n-am timp sa ma opresc, sa-l fixez, ca sa privesc. Bucuriile si minciunile lor sunt puerile fata de oamenii acestia, dintre care unii vor muri peste zece, cincisprezece minute, altii mâine, poimâine, saptamâna viitoare. Dintr-o data, din noaptea dinaintea noastra, unde e viata si miscare cu oameni, din care noi nu vedem si nu stim nimic, ca o solie dintr-un gol, din bezna unei odai întunecate, s-aude o rapaiala de focuri plesnite de arma. E singura în tot cuprinsul lumii. E originara ca întâiul om pe pamânt si nu o voi uita pâna la sfârsitul vietii, niciodata. Parca o morisca mare, de Mosi, s-a învârtit repede, dar sunetul, ma întreb, la ce corespunde în noapte, acolo, cine a tras, cine a cazut?
Zarurile au fost aruncate.
Compania si, banuiesc, tot regimentul s-a întors rasucit în loc, de spaima, si oamenii sunt gata de fuga. Urlu scos din minti la gândul goanei nebune, care ar fi mai rea ca moartea: "Pe loc, stati pe loc!"
Se opresc toti, sfârsiti, caci nu au vointa sa fuga si dupa câteva clipe reluam marsul, târât ca dupa mort.
Identific, dupa dâmb si dupa ocolul soselei, locul unde suntem. Fac socoteala aproximativa si gasesc ca avangarda regimentului XR a trecut sigur dincolo de vama. Asadar, evenimentul s-a consumat. Întâmplarea de vorbe si carti a devenit piatra, stofa, arama, o noapte anume. Am trecut dincolo, peste linia punctata, pe care am desenat-o zece ani în scoala.
- Uitati... uitati...
Dinainte vine între doua santinele, cu armele îndreptate spre el, un prizonier (nu mai încape îndoiala). E plutonierul Bela Kiss, îl cunosc acum dupa pantalonii de dril alb.
Iata deci întâiul prizonier în acest razboi la care iau parte. Oamenii si-au mai revenit putin. Seara de cenusa oarba a devenit întuneric straveziu. Trecem si noi prin vama. Bara e rupta, jos lânga ea e un mort. Un ranit e sprijinit pe genunchi de catre un soldat.
- Ce-a fost, camarade? întreb în treacat.
- O lupta scurta... domnul colonel P.B. e ranit de moarte. Uite-l.
Aflu ceva mai târziu ca, în momentul când a fost somata, santinela ungureasca a tipat, locotenentul Sigismund Lajos a iesit în prag, a tras cu revolverul în directia grupului, asa, în noapte, si glontul lui a nimerit în cap pe colonel, care venise în fruntea avangarzii. Pe urma, dupa un schimb de focuri, ungurii au fugit cu totii. Asta exista adineauri în noaptea neagra si noi nu vedeam nimic, ca si când n-ar fi fost asa: cum nu vad nimic, de pilda, vizitatorii într-un simplu parc comunal. Mi se comunica din urma ca regimentul XR a luat-o la dreapta, ca nu mai am pe nimeni înaintea mea, de parca s-ar fi dat la o parte o perdea, si deci sa ma desfasor în avangarda. E o imposibilitate. Iau o distanta la o suta, doua de metri înaintea companiei, dar patrulele nu se duc la mai mult de zece pasi de mine.
Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în fata mea cu o sosea, cu garduri, cu întuneric si cu moartea plutind în toate.
Avem de la începutul serii toti baionetele la arma si formatia de lupta.
Ordinul e sa cercetam tot ce întâlnim în cale. Mergem destul de încet, dibuit, si cei din fata mea sunt ca umbre închegate din întuneric. Ne asteptam la un atac scurt, prin surprindere.
Întâlnim dupa un timp o casa pe stânga... are curte, cu gard înalt, iar înauntru se vad lumini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din fata sa sara peste gardul înalt, dar nu se misca nimeni. Sar eu ulucile, încurcându-ma în sabie, si atunci vin si ei dupa mine. În casa cu doua odai, în dreapta si în stânga, sunt aprinse zeci de lumânari ca la mort si o românca, noua parca, se închina speriata. Cinci-sase copii stau lungiti pe jos. Îi întreb daca au fost unguri, unde sunt, iau trei-patru lumânari în buzunar si pornim mai departe. Ordin din urma vine sa cautam o calauza.
Iata alta casa. E moarta si ghemuita în întuneric toata. Batem în poarta. O femeie ne lamureste ca au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lasând în graba, în batatura, tot ce-au avut.
Pe prispa e o aratare de om.
- E barbatul dumitale?
- Da, e barbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lasat.
- Nu-i nimic, merge cu noi, îl luam calauza.
E cu pantaloni albi, cu camasa aspra, taran de ai nostri, si opunerea lui deznadajduita nici nu ne întârzie macar. Îl luam si pornim înainte.
Întunericul s-a facut mai omenesc. Ma uit la ceas, e aproape zece seara. Asadar, au trecut cele doua ore - asa au fost - si suprapuse imaginii mele dinainte sunt surprinzatoare prin golul lor.
Un pod, despre care stim ca e minat. Ne oprim. Ordin din urma iar, sa treaca o grupa neaparat si fara întârziere. Oamenii sovaie, fireste...
- Bine, atunci trec eu.
- Trec si eu, dom sublocotenent.
E ordonanta mea...
- Si eu.
E caporalul Nicolae Zamfir.
Trecem toti si nu se întâmpla nimic (tocmai a doua zi a sarit, sub o caruta).
O padure mijita, mai mult ghicita, de o parte si de alta a drumului, ne da un soi de atentie crispata, dar dupa ce trecem de ea si ocolim un bot de deal, mereu cu baionetele înfipte în întuneric, privelistea se deschide larg de tot, imensa, fantastica, de parca suntem în pragul altei lumi. Totul coboara ca înspre o vale dulce si vederea e înlesnita de zecile de focuri uriase care ard pretutindeni. Cât ajungi cu ochii, case ard cu vâlvatai care lumineaza ca niste înalte torte. Tinutul Branului întreg, înconjurat de munti, apare astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici, grupuri de copaci care nu pot fugi de îmbratisarea focului. Sublocotenentul Orisan vine din urma sa priveasca si el ridicarea si caderea flacarilor, care înalta si coboara cerul. Ard si numeroase sire de paie, anume, se vede, ca sa le lumineze lor - celor ascunsi în întuneric, asezati cine stie cum - venirea noastra. Voi pricepe mai târziu ca întunericul e de neîndurat în razboi, pentru toata lumea. Oamenii s-au mai dezghetat. Frumusetea privelistii si gândul ca, oricum, moartea nu vine din întuneric, de la doi pasi, ca al necurat, ca dusmanul e abia jos în vale, ca nu e o chestie de secunde, iar clipa nu e definitiva, ne mai linisteste putin. Pornim cu mai mult curaj, mai repede la vale, pe soseaua de acum alba.
Dar când ne apropiem de Bran, vedem cu spaima ca înspre noi înainteaza, plutind larg, un vultur urias de foc, pe care nu-l poti privi, ca pe discul soarelui. Batalionul întreg s-a trântit îngrozit în santurile soselei si asteapta sfârsitul lumii. Ca s-a speriat e din pricina ca la regiment nimeni nu ne-a aratat ce e o racheta, iar ca s-a trântit în sant a fost miscarea cea mai indicata.
Începe o rapaiala de focuri care creste si descreste, ca si când ar fi pe un portativ în spatiu.
Înaintam iar, când iata ca pe sosea apar în lamurirea focului siluete omenesti. În asemenea împrejurari toate siluetele sunt de dusmani. Ne apropiem si vedem totusi ca sunt soldati din regimentul XR, care a patruns în Bran ocolind si da o lupta de strada. Ne oprim în lumina ca ziua, chiar în marginea târgului. Sunt atât de prins de belsugul de vederi si de senzatii dinafara, ca nu am timp sa-mi mai simt sufletul. Acum stiu cum va fi. Ma uit la ceas, e miezul noptii. Rapaiala de focuri amuteste din când în când, pe urma creste, dar nu se coboara niciodata de tot, ci urca si scade capricios ca tâsnirea si jocul apei din avuzul în soare. Trage cineva din noapte în noi si aud primele gloante trecându-mi pe la ureche. Sunt ei, întâia data de fata. Voi sti mai târziu ca toate gloantele, mieunând, trec pe la ureche. Oamenii se arunca disperati în santurile soselei. Vâra numai capetele sub podetele din dreptul caselor, lasând trupurile afara, ca niste struti. Îi strig pe nume pe câtiva din ei, dar e de prisos. Ramân în picioare pe sosea ca sa le arat ca nu e nimic, cum gusta parintii din doctorie, ca sa încurajeze copiii s-o ia. Dar doctoria e o noutate si fac o sfortare, captusita. Gloantele, e drept, vin rare, si lovesc rupând din copaci, în praful din sosea, în gardul caselor vechi care plesneste rupându-se zgomotos.
Din urma vine pe lânga oameni capitanul. Îl vad parca acum din nou. E mic ca o fetita, cu mustata plina tunsa scurt, îmbatrânit de timpuriu.
- Ce facem?
- Asteptam ordine noi, de la brigadier.
Coboara spre noi pe sosea, din târg, un grup. Gloante putine, numarând parca rar si piuit, vin înspre noi, muscând scurt din gard si din praful soselei. Stiu atât de bine ca voi muri în noaptea asta, încât mi-e absolut indiferent pericolul localizat. Gasesc chiar ca n-ar fi deloc mai dezagreabila moartea aci, decât în flacari.
Caci, iata, se aude o detunatura puternica, dar parca nu în raport cu eruptia de lumina si farâmaturi negre, pe care o produce.
- Au aruncat podul, cu ai nostri, în aer, Gheorghidiule. Ma duc înapoi sa vad se facem.
Încerc sa trag de picioare oamenii, care-s mereu cu capetele vârâte sub podete. Când, în sfârsit, au vazut cât de greu nimeresc gloantele, si-au mai venit în fire.
Din târg, se aude acum un tropot ca de escadroane în galop pe sosea, înspre noi. Oamenii mei au sarit santul soselei si întorcându-se ca într-o arie, au început fuga. Sar în mijlocul lor, strig pe nume pe gradati, pe cei pe care-i am în fata si, scurt, cu rasuflarea suspendata, se opresc. Coboara iar în sant, cu baionetele întinse alaturi.
Ramân singur în picioare si astept sa vad ce vine.
Stiu acum ca s-a apropiat, ca de fier nevazut, clipa definitiva.
Coboara spre noi, alergând, zeci si zeci de oameni, cât e de larga soseaua. Lumina flacarilor e atât de alba, încât îi recunosc. Fac umbre negre lungite în praf. Sunt ai nostri. Întind bratele ca o bariera.
- Stati... ce e cu voi?
Gâfâie zbuciumat, vorbesc fara sa priveasca:
- Ne-au prapadit... ordin de retragere.
Am înghetat... e întâiul moment de groaza acuta pe care-l am si raspund sâcâit, uscat, grabit:
- Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznadajduit: Plutonul întâi ocupa soseaua.
Oamenii mei sunt la comanda, în mijlocul soselei.
Si catre gramada de zeci de fugari:
- Intrati în curtea asta.
Oprirea în loc i-a mai calmat, ca un exercitiu siluitor. Intra ca o turma în ograda gospodareasca, unde, dealtfel, sunt adapostiti de casa.
Alt tropot pe sosea... alt grup, mai mare înca, vine din târg.
Oamenii mei striga acum singuri, încalziti, când vad ca sunt altii mai slabi de înger ca ei:
- În curte...în curte, pe dreapta.
Al treilea grup, o companie întreaga cu ofiterii ei, vine fugind îngrozita:
- Loc, faceti loc!
Ies înainte, racnind, cu sabia întinsa:
- Stati!
Dar nu vor sa asculte, zbiara numai:
- E retragere... suntem cu domnul capitan.
Si s-au oprit în asteptare, cum pândeste un om care vrea sa scoboare, pe scara unei trasuri. Îmi arata pe capitan.
- Domnule capitan, unde plecati?
- E retragere... ne-au prapadit batalioanele. Si îmi spune cu ce companie e.
Cu vocea palida, înalbit de aceasta idee a fugii, îl lamuresc scurt:
- Nu e nici un ordin de retragere...intrati în curtea asta, si le arat o curte pe stânga.
- Trebuie sa trec.
Urlu catre ai mei:
- Niculae Marin, bagati baioneta în cine vrea sa treaca de voi.
Înmuiat, capitanul intra cu compania în curte, dupa casa.
Iar se face liniste. Din urma nici un ordin, dar vine capitanul meu, caruia îi explic situatia regimentului vecin.
- Noi nu intervenim?
- Mi se pare ca nu.
Simt o bucurie de scurt zbor, ca si când nu mai sunt scos la lectie când nu stiu nimic, de un profesor rau:
- Asteptam aci?
- Ce vrei sa facem?
Vine din urma si sublocotenentul Orisan, ca sa vada ce e. Gloantele s-au rarit acum si mai mult, rapaiala de focuri a devenit scazuta ca o cicaleala.
Orisan are obsesii tactice:
- De ce nu intervenim?
- Nu stiu.
- Domnule capitan, vad ca si artileria noastra e inactiva ca si a lor.
- E lupta de strada... Ce sa caute artileria?
- Sa traga în rezerve... în noi.
- Las-o mai bine asa.
- Asculta, Gheorghidiule, hai noi în târg, sa vedem ce e. Hai pâna la pod.
- Haide...
Capitanul ne întreaba, nemultumit:
- Ce sa cautati acolo?
- Sa vedem ce e.
Apasarea asta, de a nu cunoaste ceea ce se întâmpla înainte, stiu acum ca e, în razboi, pentru unii de neîndurat, asa cum de neîndurat mi-era, în ajun, incertitudinea daca sunt înselat sau nu.
Casele cu curti mari sunt înspre marginea asta, mai aproape de felul românesc, dar au în fata garduri înalte. Am luat calauza cu noi si mergem înainte. Mai vin din sus raniti si oameni care au parasit lupta, iscând, în lumina focului, forme dedublate.
Dintr-o curte suntem chemati.
- Cine sunteti?
- Din XX... dar dumneavoastra?
- Comandantul lui XR... Care-i situatia?
- XX e încolonat pe sosea... doua companii ale dumneavoastra sunt înapoi într-o curte.
- Faceti-le rezerve, întareste Orisan.
Suntem acum de-a binelea în târg si lumina a coborât.
La o mica raspântie, în fata unei brutarii, pare-se cu masa goala de pâine în afara, câteva umbre... Încremenim pe loc.
- Cine-i? Stai!
Nici un raspuns, umbrele au disparut.
- Gheorghidiule, revolverul tau e încarcat? ca eu n-am nici un cartus.
Revolverul meu... Îmi vine în minte toata întâmplarea de la Câmpulung, cum i s-ar aminti unui bolnav ca a delirat. Caut în buzunar si nu gasesc nimic.
- Nu-l am, cred ca l-am pierdut.
Si ne întoarcem la ai nostri.
Au scazut focurile mari si impresia e poate din cauza ca si lupta s-a domolit. Gasesc un grup întreg de ofiteri din XX, veniti dinapoi. Sunt toti cu sufletele îndoite.
- Cine ar fi crezut? arunca unul si toti tac gândind la fel abatut.
Mai discutaseram între noi la popota si eu fusesem în discutie ceea ce se numea pe atunci un "antiinterventionist". Pesimismul meu e si mai greu acum, iar purtarea mea în asta-noapte, destul de desprinsa, îmi da un fel de obiectivitate, parca stiintifica, atunci când spun:
- Am impresia ca mâine vom lupta în jurul Rucarului.
Capitanul micut si prea gânditor întreaba cu teama:
- Crezi ca ne vor ataca?
- Socot ca da... Azi au fost surprinsi, dar daca primesc întariri, nu vad de ce nu ne-ar ataca.
Ofiterii ma aproba cu privirile grele si obosite, cu gândurile aiurea.
Noaptea scurta de vara e pe sfârsite. Focurile s-au stins târziu, ca dupa o serbare de noapte, si acum întunericul se strânge, fara sa se faca opac.
- Cum vom putea sta mâine asa pe sosea? Ce facem?
- Hai la companii si om vedea.
Oamenii ma întreaba si ei ce facem. Suntem nelinistiti, caci daca ne apuca ziua, asa încolonati pe soseaua alba, suntem prada sigura mitralierelor. În târg e aproape liniste si linistea asta, când stim ca toti ochii sunt deschisi ca ai serpilor în umbra, ca si ceilalti asteapta poate, ca si noi, e mai grozava ca lupta.
Începe sa se albureasca întunericul care-si pierduse toata puterea. Acum oamenii, cenusii si ei, nu se mai disting deloc.
Soseste din urma colonelul, greoi si masiv.
- Gheorghidiule, vino cu oamenii dupa mine.
Vrea sa sara gardul unei gradini, dar gardul se prabuseste sub greutatea lui. O iau la fuga dupa el, si oamenii dupa mine, peste rasaduri de varza albastrie si de morcovi. Ghetele subtiri de sevro se încalta cu pamânt ca niste galosi. Om de cincizeci de ani, colonelul alearga cu pasii mari, care fac sa sara pamântul farâmitos în dreapta si în stânga. Ma întreb în fuga, daca toti oamenii au baionetele puse. Toata privelistea cu linii subtiri, desenate ca în estampele japoneze, în zori a devenit viu liliachie. Înteleg ca vom înconjura târgul ca sa dam un "atac de flanc". Calcam prin albia unui pârâu pâna la genunchi, dar nu simt nici urma de umezeala. Îmi trec limba peste buzele arse ca de o spuzeala. Intram într-o livada si dupa ce am alergat prin ea, începem urcusul unei coaste. Înteleg si ma îngrozesc. Sta deasupra noastra, ca o cetate de sute de metri înalta, prapastioasa, Magura Branului. Pornim la asaltul ei, mereu în fuga, târând dupa noi coloana care si-a pierdut, peste garduri si pârâu, forma.
Ne-au vazut si începe miorlaitul lung al gloantelor. Aud în urma vaiete: primii cazuti... Ma emotioneaza abstract ca un numar etichetat de muzeu. "Primii raniti în acest razboi."
Gâfâi, îmi arde gura... Ma abat, tot din fuga, si culeg din merele scuturate, cine stie, trântite de gloantele care lovesc în trunchi.
Îi vad acum pe cei de sus ca pe parapetele si balustradele unui castel medieval, dar alergam mereu urcând spre ei, toti dupa colonel, de parca ne-am tine de mâna.
Ajungem într-o parte unde peretele e atât de drept si înalt, ca nu mai pot trage nici ei. Comunicam în urma: "Regimentul se aduna în unghiul mort".
Iata-ne pe toti, mai mult îngramaditi, ca într-un repaos tihnit în livada. A rasarit soarele peste câmpul de lupta. Deasupra noastra e peretele Magurii cu stâncile lui, dar înapoia noastra spectacolul e neasemuit. Ca într-un tablou istoric vin din tara, paralele, coloane de soldati. Pe sosea si peste livezi. Vine si artilerie, vin si carute. Acum trage pe deasupra capetelor noastre artileria austriaca. Numai doua tunuri, care ajung însa departe înapoi, spre vama, si lovesc pare-se în plin. E uimitoare aceasta punere cu mâna, acest brat nevazut, întins înalt pe deasupra capetelor noastre, care cade acolo, poate la opt-noua kilometri, precis ca un pumn.
Ziua aceasta, pe care n-o mai asteptam, e altfel pentru mine. Parca sunt într-un peisaj nelumesc. Simt ce trebuie sa simta mortii când strabat livezile si plaiurile vazduhului. E parca mai usoara lupta ziua. Oamenii s-au înviorat cu totii. Sunt sigur ca o sa mor, dar prefer sa-mi aleg singur moartea. Acum înteleg de ce întotdeauna condamnatii au avut preferinte între cap taiat, spânzuratoare, împuscare. Am si eu acum preferinte. Vreau sa provoc admiratia sfioasa a camarazilor, singurii care exista acum real pentru mine, caci tot restul lumii e numai teoretic. Asa cum cei care mergeau la ghilotina preferau, în loc sa urle de durere, sa ia atitudini. I-am vazut pe camarazii mei ce sensibili sunt si voi continua. Ma gândesc în treacat ca mâine seara cei de acasa ar putea afla, din ziare, ca m-am purtat uluitor, asa cum ma gândeam uneori înainte de razboi (vis de baiat care vrea sa se faca mare actor), dar acum, si admiratia, si ura lor îmi sunt sterse, indiferente.
Declasatii în societate, sau chiar numai cei ocoliti într-un salon, încep sa aiba un orgoliu de izolati, de nedreptatiti, care cauta sa transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împartasesc destinul meu si a trebuit un neînchipuit concurs de întâmplari ca sa fim toti aci, care suntem, adunati pe fire deosebite, în clipa hotarâtoare.
Stam aproape doua ore asa. E racoritor ce sentiment de încredere îti da superioritatea pe care ai tai o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi sa fie când ataci si nu când fugi. Cred ca senzatia aceasta împaca un sentiment fundamental: atacând, îti alegi tu, parca, moartea: urmarit de altul si ajuns din urma, moartea ti-e impusa. Esti în clipa mortii, în întâiul caz, un sinucigas, în al doilea un ucis, si încerci toate sentimentele celui asasinat.
V-ati întrebat, dealtfel, ce s-ar întâmpla cu un om care are intentia sa se sinucida, daca în aceeasi clipa cineva ar voi sa-l asasineze?
Acum când vad batalioanele noastre venind peste plaiuri si dealuri, ma gândesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearca, privind, mai ales ei, cei cu care luptam.
Sublocotenentul Popescu, camarad de companie, manânca mere.
- Gheorghidiule, cum o fi tara asta, când nu e razboi?
Ar fi simplu sa ti-o imaginezi fara soldati, dar ei fac azi esenta acestui peisaj, încât nu-l poti gândi fara ei, cum nu poti gândi a patra dimensiune în natura. Soarele e acum deasupra dealurilor, care poarta dreptunghiuri de padure negre, golurile de topaz ale pasunilor si, ici-colo, vile verzi cu acoperisurile rosii de tigla, care-ti dau impresia ca esti în strainatate.
Colonelul, care îsi stersese timp de doua ceasuri chipiul si fruntea de naduseala, stând în iarba marunta ca la o partida de odihna, si în jurul caruia eram ca o turma, hotaraste plecarea.
- Azi-noapte al III-lea a început? Acum plecati întâi voi, Dolescule.
Maiorul Dolescu, care comanda batalionul II, masoara speriat peretele.
- Nu pe aici, bre omule, luati-o mai la stânga, ca e povârnisul mai dulce. Mergi cu oamenii pe lânga peretele asta, unul dupa altul, si pe masura ce iesiti în bataia focurilor, va desfasurati.
Peste vreun sfert de ora, rapaiala vie de pacanituri ne arata ca în clipa asta cei care au plecat au dinainte o priveliste pe care noi, rezerva, n-o avem. E în mine ca o strângere de lumina si, cu toate ca am mâncat câteva mere, buzele îmi ard mereu, uscate. Peste vreo jumatate de ceas, colonelul se scoala si comanda n-are nimic militar în ea.
- Haideti.
Pornim dupa el. Dupa vreo câteva sute de metri, la dreapta, povârnisul e atât de dulce, ca poti urca alergând. Comanda se da iar apropiat, ca o asezare la masa.
- În tragatori si ocolire la dreapta.
Risipiti pe urma, începem urcusul.
Îi vad pe cei porniti înaintea noastra, adapostiti dupa sfarâmaturi de stânci, tragând mereu focuri, fara sa ocheasca si fara sa înteleg, acum, în cine trag.
Ma mira, de asemeni, în prima clipa, ca gloantele vin destul de rar, cu piuitul lor dur, de cearsaf sfâsiat în lung.
Colonelul alearga acum lânga mine.
- Hai repede, înainte, repede.
Alerg mai iute si reiau urlând:
- Înainte. Sunt la zece pasi înaintea tuturor, strigând necontenit "înainte". Cei de sus, care trag în noi, acum îi vad, sunt catarati pe crestaturi de stânca, asa ca vulturii într-o imitatie de munte, în cusca. Ajung în dreptul unui soldat cu fata culcata pe bratul drept, cu piciorul drept îndoit usor de la genunchi. Si ca mine, toti oamenii îl privesc cu coada ochiului. Iata o mica tufa, cu câtiva oameni, între copacei subtiri. Mi-aduc aminte ca am citit într-o carte despre razboiul de la 1870 a unui ofiter german ca oamenii, ca sa evite atacul, se prefaceau raniti, morti, si ca se ascundeau câte cinci-sase în dosul câte unui arbust, care n-ar fi putut adaposti nici unul macar. Ocolesc în fuga, pe la ei.
- Ce e cu voi, aici?
Gem toti "suntem raniti". Si sunt plini de sânge.
Oamenii mei ma ajung si se lungesc jos.
Colonelul a obosit, se înabusa, cu obrazul vapaie.
- Domnule colonel, nu-i pentru dumneavoastra urcusul asta... Lasati-ne pe noi.
Gros si înalt, cu ochii albastri si cu mustata plina, balaie, i s-a înmuiat parca si gura de naduseala. Îsi rupe copcile de la guler:
- Mergeti înainte ca vin si eu.
Urlu mereu: "înainte". Stiu bine ca nu voi avea taria sa vâr sabia mea subreda în nimeni, dar poate ajuns la baioneta, totul va trece într-o clipa. Va fi naucitor, va fi ca într-o viziune. Voi pieri ca pe esafod. Unii dintre oameni se lasa în genunchi, altii se culca.
Merg de-a-ndaratelea, îi strig pe nume pe care vor sa stea:
- Coltu, înainte!... Niculae, fuga, haide, nu sta!
Cei strigati încep si ei sa urle: "înainte, înainte!" Merg asa de-a-ndaratelea, cu sabia scoasa, la sapte pasi înaintea oamenilor, ca un sef de muzica militara la defilare. Ca o paranteza clipita, gândesc ca asta nu e chiar "ploaie de gloante" si constat ca din cauza ca oamenii sunt unii culcati, altii în genunchi, ca si atâti în picioare, nu-ti poti da seama de pierderi.
Am trecut de cei din batalionul plecat înaintea noastra. Au ramas pe loc, prinsi pe colturi de stânca si de blocuri prabusite.
Toata lumea urla mereu: "înainte!" si am ajuns la douazeci de pasi de creasta, dar sunt mai mult cu spatele întors, chemând oamenii pe nume. Spre norocul meu de ultim prag. Caci vad deodata insi multi privindu-ma speriati, urlându-mi:
- Culcat, culcat...
Ma întorc cu fata spre creasta sura, de care eram acum la sapte-opt pasi, si vad în acelasi timp parte din unguri coborând dincolo de coasta, dar si o teava de arma întinsa aratator spre mine. Îmi dau drumul jos, prabusit, si ma nimeresc cu capul în dreptul unui bolovan cât o caldare de mare. Glontul izbeste în piatra ca în fruntea mea, cineva a tipat în urma. Cobor acum dupa cei fugiti, dar simt ca zgomotul ramâne în urma mea, si, întors, nu mai vad pe nimeni. Înapoi. În plina culme, un ofiter îmi sare de gât, îmi pune mâna în guler.
- Prizonier, prizonier.
Când lucrurile se lamuresc, ne pufneste pe toti un râs ca de morti.
Cadavrele si cei ramasi sunt înconjurati de soldati, care parca s-au trezit si privesc. E mai ales cercetat ungurul care trasese în mine si care, o clipa în urma, fu strabatut de cinci-sase gloante. E cu mustata mica, aspra, blonda, gura groasa, ochii mici si umerii obrajilor rotunji, iesiti. Oamenii i-au luat mantaua, ranita. În buzunarul vestonului are scrisori si doua mere. Iau merele, mort de sete cum sunt, si le manânc. Din scrisori nu înteleg nici un cuvânt. Colonelul s-a apropiat, cu privirea îngândurata, de cel mort si scaldat în lumina amiezei.
- Strasnic soldat, domnule. Sa ramâie singur, în fata a o mie de oameni.
- Bun tragator, adauga un altul.
Popescu crede însa ca n-a fost bun tragator.
- Un bun tragator nu ocheste atât de lung la sapte pasi, ci trage în prima clipa. I-a dat timp lui Gheorghidiu, care era cu spatele la el, sa se culce.
- Da, dar ai vazut ca în aceeasi fractiune de clipa a coborât arma si a tras precis, în plin... si de nu era bolovanul, Gheorghidiu era pe "lista pierderilor", crede-ma.
Peste câteva minute, dintr-o stâna pe care o lasasem în urma la vreo doua sute de pasi, apar sapte sau opt oameni în uniforma straina. Am porunca sa-i aduc prizonieri.
Suntem morti de foame si de sete. Trimitem ordonantele sa culeaga mere si ne asezam la odihna si taifas, toti ofiterii, pe surpaturi de stânci ca pe taburele. Suntem sus pe munte ca pe o insula spre cer în lumina si moarte.
Capitanul meu, micut si cu fata blonda, de patruzeci de ani, care a alergat scolareste la atac, ma ia la rost:
- Ei, ai vazut ca ai fost prea pesimist? Azi luptam aci pe Magura, nu la Rucar.
- Dar ce, asta a fost lupta?
E o protestare uimita. Orisan e însa de parerea mea. Fruntea lui înalta, marita prin chelie în sus, si, prin subtirimea sprâncenelor si lipsa mustatii, în jos, e grava.
- N-a fost lupta. Ei, cel mult doua companii, iar noi doua batalioane, e lupta?
- Dar pozitia e cam a dracului... hei? nu?
- Ce-are a face? Si pe urma ce rezistenta e asta? Nu vezi - revin eu - abia zece-unsprezece cazuti de la ei, douazeci, douazeci si cinci de la noi.
Orisan reia tacticos (acesta e cuvântul):
- Ca n-a fost serios o arata si faptul ca noi ne-am miscat ca o turma. N-a fost câmp de lupta... Un câmp de lupta moderna face impresia ca e desert. Nu se merge asa cu sabia scoasa, ca în curtea cazarmii. Nu evolueaza trupele amenintate de sute de mitraliere si mii de tunuri, ca noi adineauri.
- Si atunci? întreaba unul, lovind iarba cu sabia, nelinistit de ceea ce e în jurul nostru.
- Probabil ca mâine va fi lupta, uite pe dealurile de colo, ia cauta pe harta, ce sat e ala?... Tohanul-Vechi. Ei, mâine deasupra lui o sa fie desigur lupta cu grosul lor.
- Sau poate ne ataca, venind cu întariri, la noapte.
Privelistea de aci, din turnul Magurei, e ca de tablou mural, mare cât un judet.
Un triunghi cu baza la noi, larga de sapte-opt kilometri, înalt de vreo douazeci, pare un parc marginit net de dealuri. Un parc care imita în realitate o harta: cu satele asa, în forma desenata, de pe harta, nu cum sunt când te gasesti în ele, cu cale ferata, cu sosele ca liniile, fântâni, gradini, biserici. O harta marita la scara naturalului si mai viu colorata în verde, alb, negru, rosu, e acum Tara Bârsei, dinaintea noastra. Satul Tohanul-Vechi arde pe stinse. Arde înca un sat, departe, mai la dreapta, cu fabrici parca.
Colonelul s-a odihnit, îsi pune chipiul.
- Dimiule, ia-o cu batalionul tau înainte sa curatim toata Magura Branului.
- Credeti ca mai sunt trupe acum aici?
- Nu vedeti ca în târg se lupta înca mereu?
Peste un ceas, desfasurati, am luat Magura în lung, fara sa întâlnim pe nimeni. Dar privelistea e neasemanata acum. În fund, spre tara româneasca, Bucegii, cu Omul si Ialomicioara, la dreapta, Piatra Craiului, domul gotic de stânca, înalt de 2 400 de metri. Cotele mari, izolate, libere deci din toate partile, ca niste turnuri, asa cum e Magura asta a Branului, care si în cifre e jumatate din Piatra Craiului, ofera sferturi întregi de tara ca priveliste.
Ca înaltime absoluta, suntem de câteva ori mai sus ca în turnul Eiffel si chiar fata de târgul Branului de la picioare, înaltati la câteva sute de metri.
Dealtminteri, pe strazile lui e oarecare miscare, cârduri de gâste, iata un copil, mai apoi o femeie care trece drumul. Din fund, vin mereu soldati de ai nostri. Ciudat e însa ca la marginea târgului se aud trompetele românesti sunând atacul si lantul de tragatori înainteaza strigând un "ura" care ajunge pâna la noi.
Ne privim muti, strânsi pe iarba ca la cafenea.
- N-au cucerit înca satul ai nostri?
Capitanul nu crede. Orisan nu crede nici el.
- Nu vedeti, bre, ca acum dau asaltul?
- Îl dau ei asa... ca sa se afle în treaba, e de parere Popescu.
- Ce facem noi?... Da ia... ia stati... ia uite. Si capitanul ramâne privind nedumerit.
Privim si noi, toti. Un grup de vreo douazeci de soldati paraseste târgul, merg spre nord, pe sosea, pe sub Magura noastra. Acolo, jos, sunt mici, dar vii.
- Sunt de-ai lor care se retrag.
- As... sunt ai nostri care înainteaza, uite mitraliera pe cai.
- Domnilor, tragem...
- Domnilor, nu tragem.
Si îi lasam sa treaca.
Acum e alt grup de soldati pitici, cenusii, si curând ne convingem ca sunt unguri.
- Ce facem? Le taiem retragerea?
- Ce sa mai coborâm noi? E ordin sa tinem ocupata Magura. Opriti-i cu focuri de arma de aci de sus, e de parere colonelul. Acum suntem noi în turn si ei sunt jos. Gheorghidiule, pune plutonul dumitale sa traga.
Prima salva, la 800 de metri, îi împrastie ca pe gaini, vin altii din urma, îi împrastiem si pe acestia. Nimeni nu mai are curajul sa treaca soseaua. Îi pândim si în curtile din margine. E o pasiune de vânator si regretam sincer ca nu vedem cazând net. Ma îngrozesc o clipa, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldati ca de plumb. Nu le vad fata. Un autor de drept spunea ca daca juratii ar fi sa ucida cu propria lor mâna, n-ar condamna niciodata; presedintii de republica ar gratia întotdeauna. Caci e distanta, e lipsa acelei reprezentari a continutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori vazându-i în carne si oase pe oamenii care poarta acele nume.
În timpul când noi facem, de la 800 de metri înaltime, politia soselei, în sat trompetele continua sa sune "atacul" si ajung la noi urale. Oamenii sar garduri si trec peste livezi. Asta în marginea cealalta a satului. Prin mijloc mai umbla gâste si, din când în când, trece drumul câte-o femeie. Aflam, mai târziu abia, ca în aceasta gluma privita de sus au cazut vreo doua sute de oameni de o parte si de alta, între care, de la noi, si doi ofiteri. Cauza poate fi si în ezitarea cu care s-a dat asaltul. Înteleg ca e bine ca azi-noapte nu s-a staruit pentru cucerirea târgului. E o mare imprudenta tactica orice atac de noapte cu trupe numeroase. Noaptea se dau numai lovituri cu oameni putini. Cu atât mai mult când e vorba de o lupta de strada, care cere nervi încercati. Ce sa mai spunem despre uluitoarea greseala de a duce o armata, care de patruzeci de ani n-a mai avut razboi, în câteva ore, în luptele de noapte si de strada totdeodata.
Mai târziu ordonantele si oameni de la aprovizionare au coborât în târg dupa de-ale mâncarii. M-am lungit pe spate, sa dorm în dupa-amiaza luminoasa.
Colonelul da un sfat plin de întelepciune:
- Hai, domnilor, sa dormin acum, cu totii, chiar si trupa, ca la noapte nu doarme nimeni. Facem toata lumea de santinela, toata noaptea.
Pun mâinile sub capatâi, dar înca nu am linistea sa pot dormi. De ieri de la sase seara mi se pare o vesnicie. Sunt eu soldatul acesta cu fata, cu viata spre nord? Eu, care ieri, civil, legat de cei patruzeci de ani de pace, jucam domino cu tot sufletul spre miazazi?
Cu ghetele acestea subtiri de sevro negru, cu vestonul acesta de o paloare verde-albastrie, eram alaltaieri la Câmpulung prada unei nebunii care mi se parea fara solutie. Atât de mare e departarea de cele întâmplate ieri, ca acestea sunt mai aproape de copilaria mea decât mine cel de azi, asa cum se micsoreaza distantele satului tau de catunele vecine, când esti departe de tot în orasul strain, cu alta lume. De sotia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevarat ca de o întâmplare din copilarie. Si atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fara înteles. Diseara sau mâine voi muri. Lungit pe spate, la sase sute de metri în vazduh, deasupra tarii, cu constiinta si cu fata la cer, sunt parca într-un punct de pe traiectoria unui proiectil în spatiul interplanetar. Totusi, trupul întârzie pe pamânt, înca soldat, ca mortii care în primele ceasuri sunt în jurul casei si vad pe ai lor, care nu mai sunt ai lor. Mai aproape acum decât sufletul femeii mele mi-e trupul ei, caci senzatiile înca le mai traiesc. Am regretul ca nu m-am istovit într-o frenezie sexuala neîntrerupta, ca mor înca în stare sa mai iubesc, la douazeci si trei de ani. Trec pe cer nori mici albiciosi, îmi simt obrajii trasi si barba crescuta, de bolnav. Gasesc în buzunarul vestonului doua tigari aproape uscate, o foaie de hârtie cu adrese, cartea postala cu ordinul de lupta. Popescu ma întreaba de departe daca dorm, si închid ochii de teama ca va veni lânga mine si nu voi mai putea fi singur.
Orisan vine si el însa, si nu se lasa pâna nu ma desteapta.
- Hai acum jos în târg sa vedem ce e acolo, dar e întrerupt de interventia maiorului Dimiu:
- Nu paraseste nimeni pozitia, dormiti mai bine, ca la noapte cine stie ce se întâmpla. Mai rugati-va si voi la Dumnezeu!
Sa ma rog lui Dumnezeu?... Surâd cu buzele arse si-mi simt ochii înmuiati. N-am crezut si iata, nici acum, când ma scald în moarte, nu cred. Când am vazut aseara oamenii închinându-se, mi-a venit sa zâmbesc, dar am devenit brusc serios, caci oamenii acestia, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine, si orice gest al lor ma înduioseaza ca gesturile unui copil drag.
Ma gândesc ca voi lasa, azi-mâine, trupul asta de o sanatate neasemanata, fara tara, care m-a slujit ca o sluga devotata. Douazeci si trei de ani niciodata bolnav, chiar atunci când în liceu îmbratisam aceleasi femei care-i îmbolnaveau pe colegii mei. Si totusi ce prost m-am slujit de el. Amoruri de student sarac cu o servitoare, cu prostituate ieftine, apoi îmbratisari calpe, fara duiosie. Am privit dupa atâtea femei frumoase în viata mea si nici una, pâna la capat, nu m-a înteles. Altele n-au avut taria sa biruie împrejurarile... Una singura mi-a dat nesfârsite nopti de bucurie a posesiunii, de scufundare în voluptate. As fi murit azi fara sa stiu ce e îmbratisarea unui trup magnific de femeie sincera si frumoasa, daca n-as fi avut lânga mine, ca sa-l framânt, trupul ei sanatos, cu rotunjimi de fruct si animal tânar, daca nevasta mea nu m-ar fi iubit.
Dar m-a iubit? Surâd pentru mine singur... De ce s-ar fi dat unui student sarac? O partida, un viitor sot? Atunci de ce n-au facut-o si altele înaintea ei? În orice caz, e singura femeie care a facut sacrificii pentru mine, când mama a fost gata sa porneasca proces pentru mostenire, cu noi, copiii. I se cuvine sa recunosc ca nu m-a înselat decât când am devenit bogat.
Îmi trec mâna prin par, în dorul unei mângâieri de neajuns.
Ma ridic într-o râna si privesc în jurul meu. Câtiva oameni dorm pe spate cu gura cascata, toti palizi; dar cei mai multi sunt treji asa în gramada, ca o turma. Colonelul si-a asternut jos mantaua si gândeste, lungit. Cred ca nimeni, dintre ofiterii si soldatii mei de frunte, nu poate dormi, ca si mine acum, desi, eu îndeosebi, n-am dormit decât câteva ore, tocmai de joi seara, când asteptam rascolitor sa plec la Câmpulung. Ma scol nervos si ma duc lânga colonel.
- Domnule colonel, noi aci putem face acte civile?
- Ce acte civile vrei sa faci? Sigur ca poti face un testament, daca vrei.
- Dar o donatie? O scrisoare de banca?
- Nu stiu. Cred ca da... Întreaba pe vreun avocat dintre baieti.
Si ramânem amândoi pe gânduri ca pe o apa.
Maiorul vorbeste pentru noi , dar parca ar vorbi, parca ar ofta în vis.
- Sfânta Marie azi, ziua nevesti-mi si a fetitei.
Capitanul S. de la a zecea adauga si el îngândurat:
- Da, si ziua nevesti-mi...
Pe urma nu mai vorbeste nimeni. Parca toti sufera de lingoare...
Târziu îmi aduc aminte de Vararu si-l caut pe capitan.
- Ce facem cu Vararu, domnule capitan?
Îmi raspunde patruns si îngândurat:
- De aici nu mai pleaca nimeni.
Înteleg ca suntem ca niste leprosi, cine a venit între noi e iremediabil pierdut.
Pe înserate vin din târg, cu legaturi în spinare, ordonantele.
Dumitru ma cheama deoparte, la pluton:
- Hai, domnule sublocotenent, ca am adus si pentru noi.
A adus doi pui fripti, pâine alba mare, stafide, brânza, o sticla cu vin, o camasa noua si o pereche de ghete noi, tot de sevro, se pare de la vreun mic magazin devastat.
- Vazusem ca vi s-au prapadit rau ghetele alea...
Am un moment de ezitare, de superstitie, daca sa îmbrac o camasa de la jaf acum, în plina baie a mortii, dar sunt murdar si cine poate sti când ne vom vedea bagajele. Pe urma, în învalmaseala asta, fata de sacrificiile pe care le facem noi, si întâmplarea, si stafiile razbunarii trebuie sa fie îngaduitoare. De ghete nu mai vorbesc, ca mi se scâlciasera si se strâmbasera de-mi face o adevarata placere sa le pot arunca.
- Dumitre, cheama pe gradati si da-le sa manânce bunatatile de aici.
- Astea-s numai pentru dumneavoastra. A Mariei a adus si pentru domnul plotonier.
- Da-le lor... Si, mai pe urma, doi insi sa plece pe jos, sa aduca tot ce le trebuie la oameni.
As devasta un muzeu, as jefui o biserica pentru cei pe care-i vad, cu ochii lor frumosi si credinciosi de câini osânditi, lânga mine.
- Adu-mi un toc si hârtie pentru mine, Dumitre, daca gasesti.
Trebuie sa fac chiar asta-seara scrisoarea de donatie... Poate ca la noapte ungurii primesc întariri si, cine stie, vom fi atacati. Dintr-un atac de noapte, la baioneta, nu vad cum as scapa.
Dealtfel, împotriva indicatiilor reglementare, nu se trimit decât câteva plutoane în padure, între care si eu, la cel mult cincisprezece metri, iar înapoi, tot regimentul sta pe culmea Magurii de veghe. O rapaiala de focuri la dreapta, la miezul noptii, ne face sa tresarim, drepti, înfiorati. Din nestiut, vag uimit ca în urma, în linistea lor, sunt oameni care au legaturi cu noi, pe la trei noaptea primim ordinul sa luam în zori Tohanul-Vechi, la vreo cinci kilometri de aci.
Sunt si incidente comice. Radulescu si-a adunat plutonul si le tine oamenilor un discurs despre Patrie. Toti credem ca e o parodie amuzanta si când colo aflam cu surprindere, de la el însusi, ca a vorbit serios.
Cei patru kilometri dintâi îi strabatem în fuga peste livezi cu pruni si meri, prin curtile oamenilor, caci, nestiind ce forte avem în fata, ne e frica sa nu fim surprinsi. As vrea sa stiu ce se petrece în sufletul taranilor si nevestelor care-si continua lucrul. Nu, asta nu e razboiul adevarat. Va veni si acela. Pentru atacul satului si al dealului din spate, suntem patru batalioane. Fireste ca nu stim absolut nimic despre ce avem în fata, caci statul nostru major se informeaza, pare-se numai de la oamenii nostri de la aprovizionare, când se duc înapoi dupa ceai si fasole.
Desi noaptea fusesem în avanposturi, sunt iarasi în linia întâia. Câteva lucruri tot as putea spune despre Tohanul-Vechi.
Ca oamenii din plutonul meu s-au pornit asa de rau, ca nu s-au mai oprit pâna au ajuns dincolo de sat singuri, cu toate înjuraturile mele furioase (eram mai ales necajit pe Vararu, care mânca varza, împusca drept în sus si nu vrea sa se opreasca) si, mai ales, cu toate ordinele primite din urma: sa nu înaintez prea repede ca voi compromite legatura trupelor care dau atacul.
Ca m-a înspaimântat violenta si precizia focului nostru de artilerie împotriva transeelor inamice.
Apoi, ca întâia oara mi-a dat ca un burghiu în inima, un glont. Veneau rare, fâsâind, rupând, din când în când, cearsafuri de sifon, invizibile. Unul a cazut la cel mult o palma de capul meu, caci asteptam culcat, plescaind îndesat si metalic în pamântul afânat al miristii. Unul singur, dar parca m-ar fi lovit în frunte. Am avut, cu adevarat, impresia sleitoare ca acelasi plesnet înfundat l-ar fi avut si în fruntea mea. Au mai fost apoi numaidecât altele, dar sa ma descheie în tot sufletul, ca asta, nici unul.
Al treilea - l-am stiut mai târziu - a fost ca luarea acestui sat, pe care îl cucerisem aproape singur cu locotenentul Voicu (cel ce ma înhatase de gât ca prizonier), a figurat în comunicatul oficial de a treia zi, dându-mi acea senzatie ca: despre mine e vorba, desi nu stie nimeni. Seara, iar masa îmbelsugata, cu fripturi haiducesti si bunatati de tot soiul. Colonelul ia o masura care socot ca a dus, încetul cu încetul, la faptul ca XX a luat, cel dintâi dintre regimentele de infanterie, "Mihai Viteazul" la drapel. Adica a hotarât ca nimeni nu doarme în sat, ci toata lumea pe deal în avanposturi. Ofiterii lui XX au facut un razboi de oameni necajiti si mestesugari trudnici.
Soldatii trimisi jos sa ne faca rost de bunatati pentru masa ne vestesc ca prin satele cucerite si, cu toti cei doi ani de razboi, bogate în vite grase, de soi si alte frupturi gospodaresti, multi dintre cei de la trenurile regimentare si de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece si cu socoteala. Suntem toti indignati si, daca ar fi dupa noi, i-am împusca neîntârziat.
Îl revedem acum pe capitanul Corabu. Compania lui "brigada Corabu", cum o poreclim, caci a fost intercalata, la trecerea frontierei, independenta, între brigada noastra si brigada bucuresteana care a luptat la Predeal, a atacat cu atâta hotarâre în aceasta noapte dintâi, încât a ajuns pâna la Râsnov, în spatele frontului inamic, si a trebuit sa fie chemata înapoi. Soldatii, nu numai ca nu l-au împuscat pe cel care-i comanda, si care e acum înca si mai aspru, dar îl iubesc cu mândrie ca au un asemenea sef si sunt foarte simtitori, ca si sublocotenentul lor, la soaptele care îi arata drept cea mai buna companie din regiment, în afara de faptul ca sunt si unitatea cea mai bine hranita si cea mai tihnita, datorita disciplinii aprige impuse de Corabu celor ce îl aprovizioneaza si posturilor de veghe.

FATA CU OBRAZ VERDE, LA VULCAN

A treia zi, acum la Vulcan, colonelul ma cheama si-mi da ordin sa plec cu o sectie în sat sa fac politie si ancheta. Au venit femei, românce de-ale noastre, sa se plânga bocind ca de îndata ce satul a fost parasit de unguri, casele au fost jefuite de tiganii care locuiesc la margine. Vreo doua batrâne ma întovarasesc pâna acolo, ca sa fac o perchezitie severa. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a aparut iar din nori, dar frunzele si iarba au straluciri de roua. În fata catunului de bordeie, de cum ne-a vazut venind, a iesit toata tiganimea, si asteapta înspaimântata sa ajungem la ea.
Am severitate în obraz, pe care ti-o da apropierea, nici o clipa întrerupta, a mortii. Sunt hotarât sa procedez exemplar.
- De ce-ati jefuit satul?
Ma întâmpina protestari cu vocea înmuiata, ochi mariti, mâini uscate de batrâni, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimanui. Fac semn oamenilor sa-i înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine stie, întelegând din carnea lor frageda primejdia, vreo sapte-opt danciuci, nu mai mari de cinci-sase ani, ba unii mici ca de trei, cu picioarele si burtile goale, cad în genunchi în apa ramasa în fagasul rotilor. Sunt frumosi ca îngerii din Madona Sixtina a lui Rafael.
- Si-acum, cu ei toti...
Dar ma întrerup, caci între ei e o fata de vreo cincisprezece sau saisprezece ani, mijlocie de statura. Are obrazul desavârsit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca niste prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roscata a parului, la verdele galbui al obrajilor fara pata, ca o apa, si la verdele albastrui al ochilor, ma uimeste de ramân o clipa încremenit. Sugestia picturala nu ma paraseste si surâd gândind la Mona Vana. Pe urma, scurt, militareste:
- De ce ai furat?
Întoarce dispretuitor capul într-o parte, ridica din umerii taliei mici, saltate:
- N-am furat.
Mi s-a uscat gura si devin nervos:
- Cum n-ai furat?
Râde de i se vad dintii albi, cizelati într-o neasemanata mica potcoava de fildes si întoarce capul într-o parte, cu o mâna în sold.
Ma duc mânios spre ea, smucesc de sortuletul albastru de Gretchen, pe care-l are peste rochie.
- Asta-i al tau? Nu vezi ca se cunoaste cât de colo ca e furat? Si umbreluta asta rosie?
Tine în mâna si o poarta izmenit, asemeni cochetelor de opereta, o umbreluta de matase visinie.
- Daca ploua? si-si suceste mijlocul subtirel de are acum talia toata întoarsa în laturi.
- Daca ploua, trebuie sa furi, ai? si scurt: Am sa te împusc.
Face cu piciorul gol si masliniu, pâna la genunchi, mic de pus în vitrina de farmacie, urme ca de sarpe în noroi si raspunde, fara sa se uite la nimeni:
- De ce sa ma împusti?
Sunt furios.
- Pentru ca furi... întelegi? pentru ca furi... pentru ca esti "hoata".
Danciucii stau mereu în genunchi, cu mâinile a rugaciune, cum au fost poate învatati, si restul tiganimii priveste pierduta de spaima.
- Unde stai? si o pironesc cu privirea.
Îmi arata cu mâna vag si surâde semet, cu buzele rosii si îmbietoare ca vinul negru.
E în mine o nehotarâre, parca aproape de panica.
- Hai acolo, hai la ea!
Mergem, toata gloata însa, spre catunul cu casute vechi si strâmbe, boite galagios cu rosu, albastru sau galben tare.
Soldatii scotocesc prin casa, nu mai stiu nici eu daca gasesc sau nu "corpuri delicte".
Sunt enervat, e în mine o rascolire de cusca întarâtata.
- Ajunge, venim mâine sa facem perchezitie din nou. Bagati de seama, aveti timp sa dati înapoi ce-ati furat. Pe asta - si o arat soldatilor cu dispret - o luam cu noi, hotia ei e dovedita.
Încep sa se vaicareasca toti batrânii sa le lasam fata. Ochi speriati, fete de ceara si mâini negre care se întind spre noi...
- Lasati-o, nu a furat!... Ma prind târât de veston: nu a furat.
- O sa vedem, la judecata.
O asez între santinele si pornim spre sat. S-a înserat, aerul e aburit... si începe iar sa se cearna, racoros. Merge cu picioarele goale, lasând urme ca mângâierile în noroi, sucind mereu umbreluta rosie. Când, ca sa treaca vreun sivoi, întoarce talia în laturi, sânii mici, strânsi de sortul strâmt, par înveliti ca într-o îmbracaminte, anume facuta pentru pastrarea lor, ca pumnii strânsi în manusi.
Coborâm mereu spre sat, când din senin începe o rapaiala speriata de focuri. Pe deal, la stânga, regimentul, alarmat, se formeaza pe unitati. Sunt mereu sub obsesia regulamentelor. Trebuie sa parasesc totul, ca sa alerg unde se aud focurile de arma. Ne oprim. Oamenii ma privesc nedumeriti, nestiind ce sa faca. Ramân un timp nervos, pe gânduri.
- Dati-i drumu... si mi-e privirea grea de framântare.
Se apropie de mine, mi-a luat capul sub umbreluta rosie si, cu gura aproape de a mea, ma întreaba, privindu-ma cu ochii acum verzi, adânci si copilarosi:
- Eu ce fac?
O privesc încruntat, mânios:
- Ce faci? Te duci acasa... hoato.
Pune mâna micuta si mângâioasa, ca o pasare, pe mâna mea.. si încet, în soapta calda si buna:
- Ramâi si dumneata.
Acum întorc eu capul într-o parte, ca sa n-o privesc în ochii verzi si limpezi ca apa umbrita de salcie.
- Lasa-ma-n pace!
Si pe mâna mea, mâna ei a devenit calda ca apasarea unui sân mic.
- Vino la noapte, vin eu în sat...
As vrea sa-i strivesc buzele, sa-i acopar ochii, dar îi azvârl numai mâna de pe mâna mea.
- Nu se poate... Ramân aici.
Plec coplesit de o prabusire de tristete si simt toata umezeala serii în mine. Când dupa vreo zece pasi întorc capul, e mereu cu picioarele goale în noroi, în sortul albastru de Gretchen, în jurul capului oval si masliniu cu umbreluta ca o aura rosie, de sfânta a pacatului.
Si, când, dupa ce am strabatut marginea satului, întorc capul, vad mereu silueta ramasa pe loc si umbreluta rosie.
Pâna s-ajung la regiment, situatia se si lamureste. Era o recunoastere inamica pusa imediat pe fuga. Fac iarasi, fara sa vreau, o constatare penibila pentru inteligenta mea. De câte ori, înainte de lupta, pun manusile de piele bruna, totul se rezolva usor. Stiu ca e stupid, dar este peste puterile mele ca sa nu constat coincidenta asta.
Adorm cu gândul la obrazul atât de limpede masliniu, si la teama de a nu ma trezi laolalta cu toti, noaptea, cu inamicul, asemeni unui urs, în tabara. Îmi spun ca as vrea sa traiesc, ca sa pot sa viu în timp de pace aci la Vulcan, sa mai întâlnesc din nou pe fata asta cu trup de serpoaica. Noaptea, o ploaie care rasturna din cer galeti, m-a facut sa deznadajduiesc ca mai apuc teafar zorile. Am pus, când hainele mi-erau înscortosate de apa, de prisos o foaie de cort în cap.
Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin sa ocupam Codlea. E o "cota" uluitoare, ca o caciula de câteva sute de metri, de jur împrejur neavând decât câmpie sau movile mai rasarite. Nici un munte adevarat nu da atâta impresie de înaltime. Domina câmpia neteda pâna la Tâmpa Brasovului.
Simtim toti ca aici va fi întâia lupta grea. Orisan si cu mine, ca strategi si tehnicieni ai batalionului, suntem consultati cu îngrijorare de catre camarazii ceilalti, care ne cred, pare-se, si chiromanti.
- Cred ca nu trebuie sa atacam în nici un caz înaltimea, e de parere Orisan, cu jumatate privirea spre oamenii care se încoloneaza, cocosati de ranitele înca ude de azi-noapte. Trebuie înconjurata.
- Si-asa va fi greu. E un punct de observatie, care va fi aparat cu disperare. Se formeaza coloana. Oamenii se închina, iar eu îmi pun manusile. E un refugiu de lasitate atât de intima, ca niciodata nu l-as spune nimanui. Nici lui Orisan, nici lui Tudor Popescu.
La Codlea n-a fost lupta, n-a fost nici la Tântar. Într-o seara numai, când divizia ne-a dat inamicul la nord-est, a fost o mica încurcatura. Desi noi luptasem tot timpul spre vest, a trebuit sa executam, oricât am fost de uluiti, ordinul diviziei si ne-am asezat în avanposturi cu fata la nord-est, deci cu spatele la dusman, pur si simplu. Pe la miezul noptii, o recunoastere de husari, care n-a dat peste nici o santinela, s-a poticnit chiar de corturile ofiterilor. Ne-am speriat noi, dar s-au speriat si ei si au rupt-o la fuga. Pe urma am întors posturile si ei si au rupt-o la fuga. Pe urma am întors posturile cu "fata la spate". Mai târziu, iar o scurta si vehementa încaierare, si ajungem pe malul Oltului.
Acum stim precis ca inamicul s-a retras pe celalalt mal, deluros, ridicat ici-colo chiar din apa, ca un perete, pe când malul dinspre noi formeaza un adevarat ses. Nu vom ramâne în aceasta câmpie batuta de focurile inamicului. Paralela cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu de-a lungul ei, e o râpa de lut galben, adânca. Acolo ne vom ascunde asteptând ziua de atac.

ÎNTÂMPLARI PE APA OLTULUI

Malul deluros pare sa fie puternic ocupat. Se vad ici-colo retele de sârma, creneluri de transee. Ma întreb cum vom trece apa adânca si vijelioasa a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morti, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer.
Unii sunt de parere ca niciodata nu vom izbuti sa ajungem acolo.
Cunoastem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin rare. Sunt si aici întâmplari comice. Stam adesea câte doi-trei ofiteri prieteni, deasupra râpei, pe mal, la taifas si masuram, cercetam malul celalalt (când împadurit, când râpos, mâncat de ploi si transee) pe toata lungimea frontului de peste treizeci de kilometri.
Asa, într-una din zile, în urma unei explozii, ne pomenim rostogoliti peste cap, ca niste berbeci, în fundul râpei. Obuzul lovise la câtiva metri departare, rupsese malul si-l prabusise cu noi cu tot. Era de calibru mare, însa nu parea sa aiba o încarcatura prea buna. Dar peste doua zile, când o baterie a noastra a deschis focul asupra dealului din fata, am avut, pentru întâia oara, privelistea unui duel de artilerie. Peste zece minute, cea româneasca, spre extraordinara noastra surprindere, era redusa la tacere. Doua tunuri erau sfarâmate complet. Era o înjunghiere în orgoliu, ca înfrângerea sampionului român la circ. Niciodata în cartile de citire, sau în luptele copilariei dintre noi si turci, nu biruiau turcii. Pentru întâia oara aveam, de asemenea, impresia ca vad obuzele înainte înca de a cadea în tinta. Poate din cauza încalecarii imaginilor, dar când focul e intens si esti sub traiectorie, le vezi ca niste mici comete de fum si otel la punctul de cadere. Fara îndoiala ca este mai mult o sugestie sau, cum aflam mai târziu, o lovitura semipercutanta. Dupa ce a terminat cu bateria, artileria inamica si-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu mânie si vadite intentii de represalii. Nu e semn bun pentru ce are sa vie.
Începând de a doua zi, pozitia devine statornica. Suntem destul de bine adapostiti si mi se par suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe gânduri si încep legendele spionilor, ale telefoanelor subterane.
Totusi în fiecare zi ne ridicam pe malul râpei si privim dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastra cum i se construieste esafodul în curtea închisorii. Întârziem mereu, caci stim ca se fac pregatiri anume pentru marea lupta. Aflam de caderea Turtucaiei si o socotim ca pe o cadere oarecare a Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite.
Într-una din nopti, pe când eram în garda mare, avanposturile ne semnaleaza un atac inamic. Cu o seara înainte patrunsesera dincoace de Olt, în satul Venetia, neocupat de noi. Pe câmpia mare si neteda ca un lac, înainteaza spre noi un lant de tragatori, caruia în întunericul vag negricios le disting siluetele negre ca pacura. Se apropie ca niste spirite ale noptii. Mi-e frica si mi-e frig. Pornim cu compania desfasurata înaintea lor pe muteste. Tremur atât de tare, îmi clantane dintii în asa fel, ca mi-e teama sa nu simta cei de lânga mine. Nu pot raspunde din cauza asta la o întrebare soptita a capitanului Floroiu, care e foarte hotarât si foarte linistit. Nu pot sa stiu precis de ce tremur atât de nervos, de frica sau de frig (caci sunt îmbracat usor, ca în seara când am plecat). Îmi simt muschii de deasupra genunchilor tremurând, fara nici o senzatie de oboseala. Dupa un timp lantul lor se opreste si se opreste si al nostru. Stau asa ca vreun ceas, iar când se încenuseaza noaptea, trimitem înainte o patrula care ne anunta ca s-au retras.
A doua zi, jos, în râpa cu maluri crapate si cu fundul de pârâias uscat, unde avem câteva corturi, vine un taran, mustacios si uscat la fata ca un mucenic:
- Domnule comandant, am sa va spun o vorba...
- Ce? spune...
Vorbeste încet, rar, cu bratele încrucisate, acoperindu-si cu mâna mustata si gura.
- Sunt în sat doua fete spioane.
Tresarim toti speriati. E ca si când o stafie ar fi semnalata real.
- Da, da... Sunt doua surori care s-au avut bine si cu ofiterii unguri, ca sunt frumusele, iar acum le trimit mereu stiri dincolo.
Colonelul îsi ciupeste mustata "kaiseriana".
- Cum le trimit ele stirile?
- Pai acum, drept sa va spun, eu nu stiu... Da le trimit... o fi la telefon... o fi trecând noaptea... ca tare bine cunosc Oltul... nu stiu.
- Ce fel de fete sunt astea?
- Frumusele, drept sa va spun... ca de-aia se si uita ofiterii la ele... Si cu untarofiteri de ai dumneavoastra petrec mereu.
Nimeni nu stie nimic.
- Gheorghidiule, ia patru oameni si vezi ce e acolo.
Omul ma duce pâna aproape de poarta casei lor, înalta, amintind de portile sasesti, si pe urma se da mai în laturi, sa nu fie vazut.
- Asta-i casa... e casa lor... Le cheama Maria si Ana Manciulea.
Înauntru e chef cu strigate si cântece. La bataile noastre în poarta, au aparut în pridvor cele doua fete. Una e scurta, sa tot aiba douazeci de ani, cu ochii mari caprui si fata rotunda de tarancuta sanatoasa.
- Ce-i cu dumneavoastra aci?
- Petrecem, domnule ofiter... petrecem si noi de bucurie ca au venit românii nostri... Poftiti si dumneavoastra, ca avem pui fript si vin bun...
Ar trebui sa fac pe detectivul, dar nu stiu cum sa-ncep. Dupa înfatisare, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte strâmtorat.
- Asculta, pare-mi-se ca dumneavoastra faceti spionaj.
Se jura, se vaicaresc fara lacrimi, ca niste marchitani.
- Vai, domnule ofiter, cum se poate sa spuneti asta? Auzi?! Sa spuneti ca suntem spioane? Si noi, care nu mai puteam de bucurie când am vazut ca vin românii nostri...
Ma întorc si las lucrurile cum au fost.
Colonelul e furios când afla ca n-am gasit nimic care sa se potriveasca temerilor noastre.
- Se poate, domnule, om inteligent, sa nu pricepi nimic atunci când vezi chefurile astea? Du-te imediat, fa o noua perchezitie, aresteaza-le si lasa acolo un post pâna mâine.
Ma întorc, fac o noua perchezitie la lumina lumânarilor, caci acu e noapte, si, negasind nimic, le spun totusi ca sunt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de santinela. Femeile sunt sfârsite de groaza. Din tot cheful de dupa-amiaza a iesit un mormânt.
Dupa miezul noptii, a început sa ploua si apa se scurge siroaie prin pânza corturilor joase, dar mai ales vin siroaie de dedesubt de ne uda culcusurile. Nu mai poate dormi nimeni. Când, pe la unu, primim ordin de plecare, zapaceala devine lugubra. Oamenii nu se pot gasi decât întrebând necontenit unii de altii, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de încolonare în râpa îngusta.
- Domnule colonel... am în sat... spioanele acelea...ce fac cu ele?
La lumina unui felinar de macagiu, consulta cu maiorul de la batalionul al II-lea si cu aghiotanul lui o harta mica, fara sa gaseasca punctele cautate.
- Domnule colonel...
- Ce-i, domnule? si de-abia ridica, sâcâit, ochii de pe harta, pe care se plimba, cautând, degetul gros al maiorului.
- Ce facem cu fetele alea?... Spioanele?
E uimit:
- Lasa-ma, domnule, în pace... de astea îmi arde mie acum?... Ei, pacatele mele...
Reiau înfiripat:
- Domnule colonel... am un post acolo...
E furios.
- Lasa-ma, domnule, întelege odata...
Totusi, abatut, nu stiu ce voi face, si starui:
- Ce sa fac cu ele?
- Ce sa faci? Împusca-le... domnule... fa ce vrei. Dar lasa-ma în pace... Împusca-le...
Mi se face gol în cap. Plec aiurit.
- Domnule maior, am un post de trei oameni în sat... Ce fac cu fetele alea?
- Ce fete, domnule? Lasa-ma în pace cu fetele dumitale. Ei, gata a noua?
- Domnule maior, ma scâncesc enervat.
- Du-te, domnule, la colonel si-ntreaba-l.
- Am fost.
- Ei, si? Ce ti-a spus?
Nu prea îmi vine sa marturisesc.
- Mi-a spus sa-l las în pace... Sa le împusc si sa-l las în pace.
- Floroiule, ti-ai strâns oamenii?... Corabule, gata? Vedeti sa nu faca nimeni zgomot în timpul marsului... sa puie bidoanele în buzunare, sa nu atârne.
- Domnule maior, ce fac?
- Lasa-ma, domnule, în pace... Împusca-le daca ti-a spus colonelul si termina, fugi la pluton.
Ma hotarasc sa las si eu pe caporal, sa faca asa cum i-o trasni prin cap, ca la joc de noroc.
Pornim oarecum înapoi, departându-ne de Olt. E un drum de care, anevoios, si ploua mereu. Oamenii aluneca, se lovesc unii de altii si înjura amarâti. Se amesteca mereu rândurile.
Înspre zorii zilei, cineva se alatura de mine în pas, ca o umbra.
- Dom sublocotenent...
- Ce e, ma? Cine esti?
Si, mereu în soapta, rasuflând greu:
- Eu. Niculae Zamfir, caporalul...
- Ei, ce?
- Am adus femeile alea cu noi.
- Ma, esti nebun?
- Uitati-le...
Amândoua, în camasi, cu picioarele goale, cu câte o brodoada pe umeri, merg alaturi, pazite cu baionetele, prin ploaie.
Las lucrurile asa.
În zori poposim într-alta râpa.
- Domnule maior!
- Ce e?
- Caporalul a venit cu femeile...
Cât e de gros, maiorul se cruceste.
- Aici?
- Aici.
- Draga, daca o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapa... trimite-le imediat cu caporalul la brigada.
Ceea ce si fac, bineînteles.
A doua zi aflam ca noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se apropie de sfârsit... Luam o pozitie de plecare într-un luminis de padure si ne pregatim sufletele cum se pregatesc cosciugele si hainele mortilor. Formele si culorile devin iar ireale.
Pe la patru vine comandantul brigazii. Ne-aduna pe toti ofiterii în cerc. Totul e palid.
- Colonele... va sa zica ne-am înteles?...
Ascultam abatuti explicatiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca noaptea, fara cea mai mica pregatire de artilerie.
Unul spune, cu glas umbrit, gândul tuturor:
- Domnule general... dar e apa adânca... poate de doi-trei metri. Si curentul e iute...
Brigadierul ramâne nedumerit.
- De, stiu eu?... Sa puneti pe cei mai înalti la dreapta... Sa se tina oamenii unii de altii... Ce vreti sa faceti?
Orisan surâde si ma priveste consternat.
Altul spune, nesigur, parca la întâmplare:
- Si pe urma, în vad, sunt sârme întinse dedesubt în apa, ca sa ne încurcam în ele...
Brigadierul nostru parca întâia oara se gândeste la asta. Îsi apropie sprâncenele stufoase.
- De, stiu eu?... Colonele... Sa pui sa taie din padure craci... sa faceti niste cangi ca sa smulgeti sârmele din apa.
Acum îsi întinde mustata mare, carunta.
Ne privim unii pe altii cu o nedumerire de animale duse la abator. Pentru asta am stat o saptamâna în loc?
Colonelul gâfâie emotionat, palid, nelinistit.
- Da... sigur... vedeti... domnule general... o sa fie greu... Ei au posturile de mitraliere cu tevile atintite de cu ziua...
- Or fi, da ce vreti sa facem?
Corabu, negricios si îndesat, se apropie si arata apoi, dincolo, pe malul celalalt, un mot stâncos:
- Domnule general, trebuie ocupat întâi gurguiul ala, ca pe urma cade toata pozitia.
Zâmbim vag cu toti, ca în fata unei imposibilitati, si generalul întreaba dispretuitor:
- Sa-l luam... sigur sa-l luam... Da cine sa-l ia?
Capitanul, singur parca îmbracat în piele de ofiter reglementar, raspunde scurt:
- Îl iau eu, cu compania.
Generalul îl priveste si mai dispretuitor, sincer dezgustat de atâta fanfaronada, si gaseste ca nu merita nici un raspuns.
- Asa, colonele... Si uitam sa-ti spun... Nu iei decât doua batalioane. Unul îmi ramâne mie ca rezerva a brigazii.
Dupa un scurt schimb de vederi între comandantii de batalioane, se gaseste ca e rândul nostru sa fim trecuti la rezerva...
Nu stiu, rasuflu usurat. Înca doua-trei ore câstigate fata de ceilalti.
Asta pretuieste ca o amânare de operatie, cu câteva minute.
De cu seara ne punem în miscare si pe la miezul noptii, dupa ce strabatem, în liniste de mormânt, distanta de vreo doi kilometri, printre case tacute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim lânga terasamentul înalt al unei cai ferate. Noi vom ramâne adapostiti acolo. Se stie ca inamicul are posturile de paza dincoace, spre noi, în câmpie.
Trebuie ca, pâna nu prind ele de veste, oamenii dinainte sa se strecoare, unul câte unul, în spatele lor, sa se adune acolo pe companii si pe urma sa porneasca atacul... Daca se poate, sa treaca apa chiar, pe tacute, si numai în urma sa deschida focul.
Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, stim ca pe tot frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de întreaga divizie. Un regiment care a facut o încercare cu doua zile înainte a fost însa respins, stim si asta, cu pierderi.
Cei care au plecat în fata ni se par plecati în noapte, pe lumea cealalta. Ce pipaie, ce vad, ce simt acum, în clipele astea? Dupa vreun ceas abia, auzim un semn de viata... si semnul de viata e o întâie rapaiala pripita de focuri, care sfâsie noaptea, pe drumuri înalte catre stele. Începe un hau metalic, asurzitor, de mitraliere care macina, tocând banda dupa banda ca un nai, latrând viu de tot, sperios, ca un motor de motocicleta.
Nu stim ce e înainte, cu toate ca e luna si eu caut mereu sa-mi închipui ce vad în fata lor ochii celor de acolo. Ma simt prea subtire, dar parca manusile pe care le-am pus de la început tin de cald. Sabia am dat-o la caruta de bagaje, iar arma nu port, ca sa pot fi mai usor si pentru ca simt ca, de aproape, nu voi putea ucide niciodata.
Stam îngramaditi în dosul terasamentului si asteptam mereu. Toata noaptea dureaza clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tarâm, la poarta caruia suntem.
Pe urma încep sa-i vina generalului vesti, ca niste sentinte, din toate partile... Batalionul I din XN respins, batalionul III din acelasi, respins. Patrulele de legatura aduc si ele vestile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul XM respins... regimentul XR respins.
Numai în fata, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o stire. Din când în când, doar câte o impresie de oboseala, de scadere de înversunare, dar pe urma rapaielile revin cu si mai mare furie. Nu ajung vaiete omenesti, dar trebuie sa fie.
Se încenuseaza din ce în ce noaptea si se alburesc luminisurile.
Lamurim în fata noastra culmea amfiteatrului înalt - cu copaci, pasuni, case - care pazeste vadul si care se creeaza acum din nou, din neantul noptii si al necunoscutului. Când zorii devin înca si mai albiciosi, vedem pe culme siluete de soldati inamici, iar pe dreapta pâlcul unei mitraliere. Doua mici tunuri, "puscoace" de cincizeci si trei, pe care le avem între noi, încearca zadarnic sa puie în bataie. Intervin Corabu si Orisan, care dupa aceea si ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu stiu care dintre noi, sparge pâlcul mitralierei, care amuteste, lasând doar pe celelalte sa continue. Sunt pur si simplu uluit de aceasta precizie. Lanturile de tragatori ale ungurilor încep sa se coboare, ca sa atace, de unde deducem cu uimire si cu rasuflet oprit ca ai nostri au trecut (si sunt în pericol sa fie dati înapoi).
"Batalionul trei, înainte!" trece comanda din gura în gura, si la lumina diminetii pornim într-o goana de cross-country. Sar prin baltoace, peste santuri de scurgere, alunec într-o fâneata, iar ma ridic si trec mai departe. Privelistea aparuta din evaporarea noptii e noua ca la facerea lumii. O moara... lânga ea câteva capite de fân si pe urma apa tulbure, cu sivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, ranite si ici-colo cadavre si raniti. Pe o capita, cu caciula fumurie si tuguiata, un ofiter ne întâmpina râzând si ne face semn de salutare cu mâna. Aflam, din fuga, ca are matele scoase afara.
Si neîntârziat intram, fugind mereu, în apa. Valurile împing puternic, dar nicaieri apa nu trece de gât. Dincolo, în lunca, acelasi spectacol. Mantale omenesti... ranite... câtiva raniti, câteva cadavre... Mai la stânga, lânga doua salcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite si mâinile întinse lânga el, pe pamânt ca pe catafalc, în manta neagra cu sireturi rosii, cu gulerul ridicat si chipiul rosu în cap, un mort.
Colonelul...
În fuga ma abat trei pasi, cu arma în mâna, cu baioneta pusa, si întreb cu deznadejde pe soldatul care sta într-un genunchi, alaturi:
- Domnu colonel?...
Mi se umfla pieptul de emotie, dar alerg mai departe, alaturi de oamenii mei. Inamicul se razgândeste si o ia la fuga înapoi.
Bilantul noptii... Trupele noastre au facut opt sute de prizonieri si au luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu întâia companie, fara sa fie simtiti. Compania a doua a fost surprinsa în apa de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste si a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumatate din efectiv. A fost un moment de groaza si urlete. Colonelul a fost omorât în zorii zilei, cu câteva clipe înainte de a vedea noi, cei de la rezerva, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea laptoasa a diminetii.
Când, într-un sat de pe celalalt mal, catre seara, îmi usuc hainele, grele înca de apa Oltului, ordonanta îmi aduce, uimit o veste neasteptata.
- Dom sublocotenent...
- Eh?
- ... stiti, Maria Manciulea? spioana? spioana de ieri noapte?
- Ei, spune, ma...
- Am întâlnit-o... e aci... I-a dat domnul general de la divizie o mie de lei si o pereche de bocanci... A trecut Oltul în fruntea unui regiment... ca sa-i arate drumul.
Aveam s-o întâlnesc si eu peste vreo doua saptamâni, alergând bucuroasa spre mine si certându-ma prietenos:
- Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut sa ma împusti... si eu am trecut Oltul cu soldatii nostri.
Ranit, în Bucuresti, aveam sa-i vad, în vitrina la "Julieta", fotografia alaturi de regina si doamnele de onoare de la palat. Aveam sa aflu ca are "Virtutea militara" de aur si sa citesc în gazete întâmplarea ei, fara complicatia cu arestarea sub banuiala de spionaj. La Iasi aveam s-o vad din nou, cautându-ma bucuroasa în gradina Copoului si aratându-mi ca a fost înzestrata si luata la un spital de sub îngrijirea reginei. Ba acum am auzit ca e si în cartile de citire.
Seara, la masa, ne întâlnim într-o casa gospodareasca împacati, si ca putem mânca întâia oara cu "masa pusa", si ca putem dormi, întâia oara de la intrarea în razboi, într-un asternut. Schimbam impresii.
- Orisan, n-a fost nici de data asta razboi... Ce crezi?
- Nu... cred ca nu... Dar are sa fie... Ca este de unde.
Si totusi, moartea colonelului da o impresie de târât si înlacrimat multumirii de a ne gasi fiecare din noi, cei scapati, în viata.

POST ÎNAINTAT LA COHALM

Batalionul nostru era acum bine înaintat, la zece kilometri peste dealurile de dincolo de Olt, în Cohalm. Un orasel cu strazi rural de largi, cu case sasesti, cu porti înalte, închise si cu ferestre ca de cetate. O piata întinsa în mijloc - poate pentru bâlci, duminica. E asezat la întâlnirea a doua vai, din fundul carora urca usor coaste line, de un verde dulce, baltat ici si colo de pete negre - petice risipite de padure.
În fiecare zi aveam încaierari de avanposturi.
- Bitte, ein Milch-Kaffee.
- Es wird glei' kom', raspunde vecina mea, sasoaica tânara si frumoasa ca o vaca elvetiana.
- Wenn das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann heute herbringen. Caci mi-a spus ca barbatul ei e în satul vecin, sergent în trupa care ocupa satul.
- Gott sei Dank, dar könnten Sie machen!
N-am început sa moi felia lata de pâine în cafea, ca începe o rapaiala de focuri si soldatul navaleste pe usa:
- Ne ataca, domnule sublocotenent.
Iau arma din mâna lui, ca sa i-o dau la poarta iar înapoi, pun manusile si ies în fuga pe usa.
Aproape de prânz ma întorc obosit si flamând.
- Mein Milch-Kaffee bitte...
- Und mein Mann? si aduce iar cafeaua.
- Es wird zum Morgen sein.
Adesea ne plimbam dupa-amiaza pe ulitele pustii ale târgului, pe care nu întâlnim decât soldati de ai nostri si curieri de la regiment.
În ziua aceasta tomnatica si luminoasa de septembrie - cum venim spre popota - târgul ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porti zavorâte si nici un trecator. E ascunsa toata lumea dincolo de portile grele de stejar, ca în niste temnite.
Ba nu! O Gretchen mladioasa, cu stiutul sort albastru, a iesit dintr-o curte pe furis, cu o miscare de soarece curajos, si da, surprinsa, cu ochii de noi. Îi e frica si tremura stând pe loc. N-am facut nimanui nimic. Dar e razboi.
La popota aflam vesti tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni nu ia însa lucrurile în serios, mai mult ne necajeste faptul ca nu suntem, înca schimbati. Ne e dor de liniste si aci zilnic suntem sâcâiti de patrulele unguresti din Fischer si Stena. Dimineata si seara suntem regulat alarmati de rapaiala violenta de focuri, care face sa vuiasca vaile. Ne e dor de o noapte, doua, de somn fara grija.
Se manânca fara pofta, în camera îngusta, în care ne-am înghesuit cu totii, sub protectia platelor si insuportabilelor maxime brodate, pe pânze atârnate de pereti: "Dein Vaterland sollest du..." etc.
Vine soldatul popotar al regimentului si este primit cu strigate vesele. Ne aduce vin.
- Sa traiti, domnule capitan, mi-a dat de la regiment vin numai pentru o zi; domnul sergent Florea zice ca pisemne veniti dumneavoastra la noi la rezerva, de mâine.
Daca zice domnul sergent Florea, asa trebuie sa fie. Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se ciocnesc paharele de proba, asa.
La poarta s-a oprit însa din goana un calaret si, în timp ce privirile noastre se întretaie, brusc nelinistite, în odaie a si intrat un flacau îmbracat taraneste, asudat si de abia rasuflând.
- Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scapati-ne!
Comandantul batalionului îl masoara linistit cu ochii mici verzui, cu mustata întrebatoare:
- De unde esti?
- Suntem din Stena. Iaca ici peste deal. Ne-o prapadit. Au venit acuma o multime de tunari si aduna vitele oamenilor. Pe cine se împotriveste, îl gateste cu arma.
- Sunt multi?
Dar baietandrul se încurca. Se vede cât de colo ca întrebarile acestea nu patrund în gândul lui, rascolit si framântat de cele de acasa.
- Sunt multi, domnule comandant. Si parca fiindu-i teama ca n-o sa mai mergem: Adica nu - sa tot fie la cincizeci-saizeci. Au descalecat la primarie.
Capitanul Floroiu - caci maiorul Dimiu acum comanda regimentul si e în rezerva la divizie - sta pe gânduri câteva clipe; pe urma îsi schimba privirea linistit, pe fiecare pe rând, si se opreste asupra mea. Ca toti novicii la comanda, capitanul da ordine complete si cu voce importanta:
- Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ti plutonul si vezi ce este. Daca poti, intra în sat si strânge armele locuitorilor. Ai grija sa nu fii surprins. (Se stie ca o parte din populatia sasa ne e înversunat ostila). Ia ostatic pe primar pe timpul cât faci perchezitiile.
Ma uit cu parere de rau la friptura care îmi ramâne în farfurie.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Prin ambele santuri pline de buruieni ale soselei asternute cu praf de munte, însirati unul dupa altul, alergam aproape, pâna la Stena, care este dupa o muche de deal, la patru-cinci kilometri. Ma simt înfierbântat, îngrijorat.
Pentru întâia data am raspunderea unei actiuni. În mic sau în mare - în fata mortii - evident ca lucrurile se petrec la fel. Si eu am impresia ca am sa dau o mica batalie "în stil mare". Voi împarti deci plutonul în linie de tragatori si în rezerva. Mi se pare însa ca nu-mi ramâne nimic din pluton. Deci nu... Dar oamenii alearga - timpul trece, material de iute, si eu nu sunt în stare sa iau o hotarâre. Daca ma apropii de micul sant al soselei, e limpede ca voi fi vazut. Daca as lua-o prin tarlalele de porumb rosiatic din dreapta sau din stânga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii.
Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De dupa deal vom vedea dintr-o data satul cu acoperisurile lui rosii de tigla, cu biserica saseasca, ascutita, cu un tais înfipt în albastrul cerului.
Si timpul fuge parca mânat de picioarele mele sau mânându-le.
Dar, la cotitura soselei albe, apare un calaret cenusiu.
În porumb! Ne trântim toti pe brânci în sant sau dupa musuroaiele de pamânt afânat si uscat de la radacina cocenilor.
- Sa-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageti nimeni, baieti... nu trageti, nu trageti! Soldatii mei îsi dau ordine singuri. Nu trageti nimeni!
Calaretul se apropie tot mai mult, leganat în sea, saltând în trap batut, aplecat pe cal. La o suta de pasi în urma lui, apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, si pe urma înca unul.
În tot peisajul încremenit, viu colorat de amiaza, de-a lungul soselei albe, ei sunt singura miscare.
O "recunoastere". Oamenii sunt încalziti. "Nu trageti, mai, nimeni". Ordonanta de lânga mine are si ea curaj - acum, dealtfel, nu costa nimic sa-l ai.
- Facem rost de cal si de paturi, domnule sublocotenent.
Privesc înfrigurat: un calaret se apropie leganat, pe soseaua alba. În trapul calului, vine fara grija cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasa. Peste câteva clipe, daca nu se va opri, va muri în lumina, cineva. Poate el, poate si cel dintâi care se va apropia de el. O curiozitate intensa ma framânta, opreste totul în mine ca un zbor întins. Cum are sa fie?
Se apropie tot mai mult... E la o suta de pasi. Îi vad fata, ochii, puncte negre. Vine saltând în trapul calului. Priveste peste dealuri si nu stie ca în porumb cincizeci de arme sunt întoarse spre el, îl asteapta. Priveste spre cer. "Sa nu traga nimeni, domnule sublocotenent. Sa nu traga nimeni", se lupta înabusit, nevazuti, soldatii.
Dar se apropie tot mai mult. Iata-l la douazeci de pasi. E un flacaias cu ochii ca maslinele, cu fata patrata, umerii obrajilor prea iesiti, cu mustata mica, neagra, tunsa. Misca buzele. Acum se aude. Cânta. Îmi tremura mâinile pe arma. Ar fi trebuit sa numesc doi oameni care sa-i apara dintr-o data înainte si sa-l prinda, fara sa-l omoare, dar raspunderea mi s-a parut prea mare si, mai ales, ar fi dat impresia ca eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea si eu o arma în mâna, si acum ma întorc sa dau ordin celor din sant cu mine, sa sarim cu baionetele întinse la el. Toti tremura, cred, de nerabdare, cu mâna pe arma, congestionati, cu ochii imobilizati, hipnotizati parca. Cum va fi? E ca un spectacol de executie...
Cântecul se aude acum lamurit. As putea sa-i vorbesc, obisnuit, ca unui cunoscut. Dar un trasnet de arma a spintecat de sus în jos vazduhul. Înfiorat, calaretul se opreste si priveste cercetator spre muchiile dealului. Toata înfrigurarea, tot zbuciumul, toata nerabdarea îndelung apasate izbucnesc acum în salve de detunaturi, ca explozia unor tuburi prea mult încarcate.
Fara sa-si dea seama de unde vin focurile, caci ar fi încremenit de groaza ca o statuie topita, a rasucit calul în loc si s-a asternut pamântului în fuga. Ploaia de gloante ridica praful soselei, cum ridica ploile de vara basici pe râu. A disparut dupa colt.
N-a lasat în urma decât o dâra de sânge. Si ma gândesc la glontul ratacit care vine de la doi kilometri, ca sa se înfiga în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atât?
Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri.
Stiam ca are sa fie asa.
Culc oamenii în porumb... si nu mai stiu ce sa fac. Rationez înfrigurat si disperat de serios.
Stiu ca grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe când batalionul nostru e la cinci. Nu pot cadea deci în spatele satului. Pe de alta parte, ce sens poate avea un atac de front cu un pluton, când nu stii precis ce ai în fata...
Dar cineva a strigat la dreapta: "Sa-i luam pe flanc", si toata lumea urla: "Sa-i luam pe flanc, domnule sublocotenent". S-au aprins toti.
Pâna sa ma trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la aripa dreapta au luat-o la goana doborând cocenii, rascolind pamântul cu bocancii, ca sa înconjure satul.
Din fata focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capului). Husarii au capatat curaj si au ocupat la marginea satului o muchie de deal. La patru sute de metri de ei, încerc sa opresc lantul de tragatori, dar nu am lânga mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu stie pe unde or fi, prin porumb.
Un piuit îndepartat, pe urma din ce în ce mai apropiat, spre noi. Un vâjâit patrunzator si o bubuitura groaznica, în timp ce ne învaluie fum si praf.
Artileria lor a intrat în actiune.
Dar loviturile vin rare si alaturi...
Singurul lucru neplacut e capriciul obuzului care vine unde nu te astepti. Aici... dincolo... Poate, lamurind lumile, chiar în locul în care te afli.
În picioare, în porumbul înca verde, privesc cu binoclul spre linia inamica, pe care nu o pot preciza. La început tragem toti, cu furie, pe urma ne mai potolim. Deodata, în dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii tâsnesc îngroziti, de dupa garduri, cu miscari întinse de iepuri negri, caci sunt luati din spate. Cei de aici îi urmarim cu focuri.
Tipete, urlete. Navalim spre sat. Alunecând mai mult pe povârnis, cu ghetele încarcate de tarâna, ma trezesc în mijlocul soselei, în marginea rândului de case.
Un grup de tiganusi îmi arata cu bucurie pe unguri fugind peste dealurile din stânga. Asadar, nu vom prinde nici unul.
Dar "am cucerit" satul. Coborâm acum pe ulita principala, larga cât doua bulevarde din Bucuresti, cu plantatii îngradite prin mijloc. Copii ne întâmpina din toate partile si pe la toate ferestrele apar capete curioase, ascunse de dupa perdele colorate. Doar româncele noastre rumene si pline au iesit cu poalele pline de mere si pere, cu oala de lapte în prag. Nu mai am pe lânga mine, în scurta vreme, decât pe sergentul Voicu si vreo doi-trei soldati. Ceilalti s-au risipit, ademeniti de merele rumene, de ulcelele cu lapte si de obrajii tot asa de rumeni si de albi, care îi chemau râzatori. Ce perchezitie sa mai fac? Dar un grup întreg de sasi vin convoi spre mine. Plâng toti.
- Ce-i cu dumneavoastra? îi întreb autoritar, fireste.
Vorbesc toti deodata. Unul slab si înalt, cu mustati prea groase, altul marunt, cu o jumatate mustata. O sasoaica osoasa si prelunga, copii mici si mari.
- Ne-a nenorocit, ne omorâm. Dumnezeule! plâng si se vaieta, unii în româneste, altii în nemteste.
Necajit, fara sa pricep nimic, scos din sarite, strig la ei:
- Ce-i cu dumneavoastra?
Atunci sasul cel înalt si slab îmi povesteste scâncit, nenorocit:
- Ne-a luat fata... fata noastra! Ma încrunt. Iar corul lor, întreg: Ne-a luat fata... fata noastra!
Sasoaica îmi întinde si o fotografie mare pe carton cenusiu de lux:
- Uite ce frumoasa fata, studenta la Sibiu!
Într-adevar, e tare frumoasa.
- Cum, cine v-a luat-o?
- Soldatul... soldatul.
Tresar, cu totul nedumerit:
- Un soldat de-al meu?
Si iar toti în cor:
- Nu, soldatul care pazeste satul... Soldatul calare.
Nu mai pricep nimic.
- Cum? Cine pazeste satul, ce soldat?
Un român de ai nostri îmi explica în chip firesc:
- Domnule ofiter, soldatul care pazeste satul, soldatul dumneavoastra, pe care l-ati lasat aici, care pazeste satul... a zis ca e spioana.
Cad din cer.
- E vreun soldat care pazeste satul?
- Pai cum? E un soldat care ramâne în sat zi si noapte. Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb si alearga toata ziua de la un capat la altul al satului. Ei, pai daca era el aici, credeti ca mai veneau ungurii? Se lua dupa ei cu focuri.
Asta-i curata poveste.
- Unde-i soldatul acela?
Sasii plâng toti în cor:
- Nu stim, nu stim.
- Când a plecat?
- Azi dimineata, a luat-o prin padure la dreapta, cu fata.
Am priceput cum stau lucrurile si sunt hotarât sa-l prind si sa termin. Mi-e mila de bietii sasi.
Dar nu mai pot scapa acum de liota lor.
- Ce ne facem noi? si plâng, femeile se trag de par. Ce ne facem, domnule ofiter?
Îi linistesc cum pot. Dupa mine se tin alai acum, prin satul larg si frumos, sasi si români. Pe strada scaldata lung de ultimele raze piezise ale soarelui, care arde parca la capatul ei, vine cineva în goana, în capul gol.
Nici nu s-a apropiat bine.
- Ne ataca, domnule sublocotenent, ne ataca!
A ajuns la mine gâfâind, dupa el vin femei, copii speriati.
- Au primit întariri, vin pe doua coloane, pe sosea si pe culmea dealului.
Simt ca-mi vâjâie urechile. Unde-mi sunt oamenii?
O batrâna ma ia de mâna si bâjbâie, mormaie cocosata:
- Ai sa-ti arat eu pe unde vin, sa-ti arat eu pe unguri.
Vrea sa ma duca spre inamic, si eu nelinistit i-as da brânci sa ma lase în pace, dar mi-e rusine. Nu am nici macar linistea sa iau o hotarâre, o hotarâre care nu poate sa întârzie nici câteva clipe macar. Moare în mine înca o iluzie: aceea ca as fi putut fi un bun comandant.
Rapaiala de focuri. O iau si eu, în sfârsit, spre deal. Ce-o fi, o fi. Urc gâfâind strada sucita pe coaste, sar peste pietroaie, peste trunchiul de jgheab al unei fântâni, alerg cu sergentul Voicu dupa mine. Rapaiala de focuri e din ce în ce mai strigatoare. Plesnetele bat cerul ca bicele.
Mi se pare ca nu se mai sfârseste ulita.
În timp de lupta, noaptea si orasele - simt din nou - sunt cele mai neplacute lucruri în razboi.
Printre ultimele doua case, privelistea se deschide larg, peste plaiul verde abia înclinat, tivit sus de padure, jos de tarlaua de porumb. Si o uluitoare surpriza. Plutonul meu e în lant de tragatori, acolo la marginea satului, la interval aproape reglementar, si trage furios. Din când în când, câte unul scoate câte un mar din buzunar si musca lacom. Coloanele inamice s-au risipit si ele în tragatori la marginea porumbului. Îsi fac santuri. Au de gând sa se statorniceasca acolo, se vede. De aceea ne-a si luat în primire, iar fara isprava, artileria lor rara, greoaie.
Opresc focurile, trimit o patrula înainte si ne punem toti pe fumat, cu fata la cer. Acum e liniste si fac politica tihnit, cu un român strasnic, de vreo cincizeci-saizeci de ani, cu mustata puternica si înca neagra, care si-a târât pieptul si umerii lati pâna la mine, ca sa afle rosturile din tara. Peste dealurile îndepartate si împadurite, pline de taina, peste dealurile "dusmane", coboara soarele, turnând o tromba de aur lichid din albastrul cerului peste verdele de pasune al culmilor. Subtiat si treptat se întuneca. Rând pe rând, oamenii mei se coboara la fântâna din sat, la locul de adunare. Când suntem toti, netulburati de nimeni, pornim la drum înapoi acasa. În capul satului întâlnesc o fata, de-a dreptul eleganta, într-o rochie visinie de vara. Alaturi de ea, un soldat. Recunosc pe fata sasului si simt o adevarata bucurie. Salut si ma apropii încruntat de soldat.
- De unde vii?
Stapân pe el, în pozitie militareasca, raspunde vorbind rar:
- Sa traiti, domnule sublocotenent! Am dus pe domnisoara la brigada, în urma unui denunt ca ar sti unde sunt ascunse armele.
- Ei si?
- Acolo n-au gasit-o vinovata si i-au dat drumul.
- Atâta tot?
- Da, sa traiti, domnule sublocotenent!
Întreb pe fata, în nemteste, daca are sa se plânga de ceva si-mi raspunde ca nu, zâmbind.
M-am descruntat si eu, dar nedumerirea nu-mi scade. Ma întorc iar catre soldat.
- Dar cu tine, ce-i?
- Eu pazesc satul.
- Cum pazesti satul? Cine ti-a dat sarcina asta?
- Domnul sublocotenent Florescu.
- Din ce regiment esti?
- XR.
- Bine, dar regimentul XR a plecat.
E nedumerit si cu totul surprins.
- Cum se poate? Eu n-am primit ordin de retragere.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Seara povestesc entuziasmat, la popota, aceasta întâmplare. Impresia este deosebita. Dar deodata, când comandantul încrunta enervat privirea, zgomotul de pahare si de furculite se opreste, ca si galagia punctelor de exclamare.
- Domnule sublocotenent Gheorghidiu, eu te-am trimis pentru ca te stiam baiat inteligent.
- ?!
Si pe urma, cu un dispret uscat:
- Se poate, domnule, sa nu vezi ca era un spion?
Tacerea devine apasatoare. Comandantul are dreptate. Toti se privesc aproape adânc nelinistiti.
- Pleaca imediat si adu-l aci.
Nu m-am dus eu. Am trimis o patrula, care l-a adus. Si l-a batut patrula pe drum, l-a batut sergentul de zi, i-a tras vreo doua si comandantul.
Peste o saptamâna, când regimentele erau din nou întrunite în brigada, în vederea unei batalii, m-a oprit un caporal, pe ulita.
- Vedeti, domnule sublocotenent? ziceati ca sunt spion. La brigada, m-a facut caporal.
O recunoastere facuta de aghiotantul batalionului în acelasi timp cu cea facuta de mine la Stena confirma ca si celalalt sat vecin e puternic ocupat. Asta e spre bucuria recunoasterilor de cavalerie trimise de divizie, care nu au curajul sa treaca de linia noastra de avanposturi (iar când ajung pâna la noi, aci, li se pare ca s-au aventurat) si care acum au ce raporta la divizie. În zilele urmatoare reluam plimbarile si discutiile.
Popescu si ceilalti camarazi au devenit gânditori.
Ne atrage luarea-aminte un grup care se cearta si ne apropiem. Doi soldati întind de un sas batrân, negricios, cu fata uscata si mustati stufoase. Vor sa-l aduca la regiment.
La întrebarea comandantului mitralierelor, caci sunt oamenii lui, ei ne lamuresc ca sasul a vrut sa împuste pe un român, care e, dealtfel, si el de fata.
În româneste, sasul îsi apara dreptul, hotarât.
- A vrut sa-mi fure masina de cusut, domnule ofiter, uite, de-abia i-am smuls-o.
Masina e, într-adevar, corp delict, între ei.
- A scos revolverul sa ma împuste, domnule comandant.
Sasul lamureste ca numai asa i-a lasat masina pe care voia sa i-o ia.
Judecata ofiterului e scurta.
- De ce porti revolver, de ce n-ai predat revolverul? Duceti-l la divizie.
Cineva remarca, în treacat, ca nu s-a dat ordin sa se strânga armele si discutia veche e reluata pasionat, caci Popescu pare obsedat.
- Nu poate sa fie draga, totuna. Sa compari, sa zicem, batalia de la Verdun, cu lupta de la Olt, a noastra?
Orisan e furios, dar cum niciodata nu ridica tonul, îi e aprinsa numai privirea.
- Draga, sigur ca pentru istorie, sau pentru strainatate, sau pentru gazetele si lumea de-acasa, nu se poate compara ce-a fost la Olt cu Verdunul...
Reiau si eu antrenat:
- Sigur... absolut... Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am intervenit în urma si am avut numai cinci-sase oameni pierdere. Dar pentru compania a doua, care a fost surprinsa de mitraliera în apa si înjumatatita din câteva pârâituri, cred ca lupta a fost ca pentru orice companie angajata la Verdun. Închipuieste-ti ranitii, luptând cu valurile toata noaptea. O patrula care lupta cu o forta superioara si e bombardata precis cu un singur tun lupta tot atât de greu ca pe Somme...
Întaresc cu amintiri din descrieri.
- Dealtminteri, am citit ca grozavia luptelor de acolo sta în faptul ca doi-trei oameni, izolati într-o groapa de obuz, trebuie sa lupte nestiuti de nimeni câte-o noapte întreaga. Exact cum lupta unele patrule de-ale noastre.
Pareau ca s-au convins, dar iar reiau, aproape indignati ca au fost pe cale sa admita o absurditate.
- Fugi, draga, se compara riscurile pe care le ai într-o batalie mare, cu o batalie ca aceea de la Bran?
Un soldat ne cheama la popota, dar discutia continua si acolo. Popescu ne denunta capitanului, care s-a asezat la masa, ca sustinem o absurditate. Orisan reia energic.
Popescu gaseste ca razboiul nu e prea grozav. Sunt de-o parere cu el. Viziunea de sânge si foc, mii de cadavre culcate în gramezi, ca lemnele în depozit, încâlcite lupte corp la corp, ape înrosite, nu le-am întâlnit pâna acum.
- Desigur ca vor veni. Razboiul asta a cunoscut ceea ce se numeste retragere strategica. Am impresia ca ei s-au ferit de orice lupta serioasa, ca n-au angajat cu noi decât ariergarda, câteva regimente acolo.
- Nici n-au mai multe... S-a sfârsit cu razboiul, asculta-ma pe mine, staruie din nou Popescu.
Nu stiu de unde vine impresia de plimbare duminicala, poate unde nu suntem în avanposturi, poate unde ne asteapta o masa buna, cu vin bun.
Orisan, cu mâinile la spate si fata lunga de englez, intervine cu bun-simt:
- Eu nu va înteleg. De ce dati importanta unei lupte, numai dupa proportiile ei? Înteleg sa faca asta cei de-acasa, dar s-o facem noi?...
Popescu e nedumerit.
- Nu înteleg unde vrei sa ajungi...
- Asculta, Popescule, ce deosebire e pentru noi ca murim într-o lupta cu mii de obuze si cu mii de mii de cadavre, sau nimeriti când stam la masa de un singur obuz?
- Ei, cum o sa fie totuna?
Intervin si eu, surprins de justetea observatiei:
- Sigur!... pentru soldatul din prima linie nu exista "lupta uriasa" sau "lupta neînsemnata".
Mai intervin si alti camarazi, care sunt pasionati de aparenta paradoxala a afirmatiei.
- Pentru cei din tara, bineînteles ca nu e acelasi lucru, dar pentru noi e altceva, reia Orisan.
- Ei, asta-i!
- Nu mai încape îndoiala... Asculta-ma, sa-ti dau un exemplu. Când noi citeam în gazeta despre "accidentul" din gara cutare, ca un frânar a fost omorât, iar altuia i s-au retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele câteva rânduri care relatau întâmplarea. Dar când citeam pe o pagina întreaga "catastrofa de cale ferata de la Câmpurile", atunci eram îngroziti, citeam fara oprire detalii senzationale.
Si Orisan reia argumentarea mai cu pasiune:
- Pentru frânarul mort si pentru cel cu picioarele retezate e totuna, daca alaturi de ei au mai murit atâtea zeci. Ei aceleasi senzatii le-au încercat. Si daca ar fi fost sfârsitul lumii, cu planetele ciocnite, acelasi lucru ar fi fost pentru ei.
- Domnule capitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat într-o batalie, daca e vorba de o lupta cu efective mari ca la Verdun, sau de o lupta cu efective mici?
- Cum o sa fie totuna? Si capitanul desface carnea de pe piciorul de pui din ciulama. Cum o sa fie, baiete, totuna? Riscurile sunt cu mult mai mari.
- Orisan, lasa-ma pe mine... ca am sa lamuresc eu chestiunea... Domnule capitan, de ce gasiti ca riscurile sunt mai mari?
- Pentru ca acolo au murit o suta de mii de oameni, si la Bran o suta sau doua.
- Ei si?
- Cum "ei si"?
E o galagie de protestare, amestecata viu cu cererile de vin, de tacâmuri.
- Da, uite, am sa va explic eu ce înseamna risc. Lasa-ma putin, Orisan. Când un american merge la bal, el nu risca nimic, sau aproape, nu-i asa?
- Mmda...
- Daca se cearta cu alt american si se provoaca la duel: "Cel ce va scoate semnul negru, sa se împuste pâna a doua zi", atunci, nu-i asa? risca 50 la suta sa fie mort pâna a doua zi. E sau nu e?
- Mmda... asta e.
- Când a nimerit semnul negru, în cazul când e om de onoare, el are, nu-i asa, un risc de suta la suta? La fel cu noi.
- Adica? Lasa-l, domnule, în pace... adica?
- Divizia hotaraste sa cucereasca un sat cu o companie, si asez pe masa cu un gest secundar furculita, cutitul, solnita, ca si când as vrea ca ordinea aceasta sa-mi pregateasca pe cea din gând.
- Ei da...
- Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la suta, având în vedere ca divizia are patruzeci si opt de companii... si, pasionat, gonesc pe soldatul care-mi aduce friptura. Când se decide ca brigada noastra va da acea companie, riscul devine de patru la suta. Daca se hotaraste ca XX va da compania, iata-ne ajunsi la opt la suta, caci regimentul are douasprezece companii. Când, în sfârsit, se decide ca batalionul trei sa dea compania, riscul e de douazeci si cinci la suta si când s-a dat ordin companiei a noua sa ocupe satul, se poate spune ca a câstigat lotul cel mare.
- Atunci cam are dreptate, hotaraste capitanul. Vasile, da vin. Iar, catre ordonante: Nu va mai certati acolo... Ia uite-i, domnule, ca se iau la bataie... Caci ordonantele se cearta cu popotarul pentru ofiterii lor.
Popescu si ai lui protesteaza din nou. Iar locotenentul Redelea e de parerea lor:
- Dar nefiind o batalie mare, înseamna ca divizia nu angajeaza decât o mica parte din efectiv. Deci riscurile sunt mai mici.
- Sigur - întareste altul - dovada ca batalionul nostru n-a fost angajat în târg la Bran; la Olt, de asemenea, a fost rezerva.
Se porneste iar o larma cu clinchet de veselie si strigate.
E, într-adevar, o masa vesela, zgomotoasa, la care participa cei opt-noua insi care nu sunt în avanposturi. Si totusi e în aceasta veselie cu mâncaruri bune ceva uscat, o lipsa de consecinte, ca un lux de eunuc.
Protestez si eu.
- A, sa ne întelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat si anume de fronturile straine, unde trupele se schimba foarte des, caci au rezerve. Dealtminteri, observ un lucru... Ca de la intrarea în actiune suntem încontinuu în linie înaintata. E, sau nu e?
Câtiva convin.
- Si pe urma e altceva, intervine Orisan din nou. Faptul ca n-am avut pierderi înseamna numai un singur lucru. Ca am atacat atât de repede, ca nu am dat timp inamicului sa reziste. Cred ca XX a avut pierderi, pentru ca a luptat sfios. Sa fi luptat noi asa la Magura Branului, pierdeam jumatate din batalion. Dar la Tohanul-Vechi? Si chiar la Olt. A intervenit rezerva atât de repede, ca ungurii, care pornisera la contraatac, s-au oprit si au luat-o la fuga.
E o noua bucurie de izbânda, caci ei cred ca l-au prins în flagrant delict de logica.
- A... a... pai vezi? Tu cu Gheorghidiu sustineti ca n-am întâlnit înca lupte mari, lupte adevarate. Daca admiti ca n-au fost lupte mari, numai din cauza ca noi am atacat repede, te contrazici, ca alta data afirmai ca n-au fost lupte pentru ca n-a vrut inamicul.
- Stai, domnule, ca iar deviem. Lasa-ma, Orisan... Noi nu am sustinut decât un singur lucru. Ca pentru cel care ia parte efectiv la o lupta mica nu e de nici o importanta daca moare la Verdun sau într-o încaierare de patrule.
Eu sustin ca noi, care suntem în avangarda si vom mai lupta neîntrerupt, Dumnezeu stie cât de aci înainte, suntem în razboi pur si simplu. Pentru tara, pentru cei ce se plimba acum la Bucuresti pe strada si asteapta, dupa cafea, comunicate; pentru armata româna întreaga, sigur ca e totul altceva. Dealtfel, eu cred ca vor veni lupte mari, în care se vor angaja toate unitatile.
Noi putem fi atacati diseara, în noapte... poate în cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca si început.
- Bine, dar acasa nu va face nici o impresie?
- Cred si eu. Sub unghiul speciei nu esti interesant decât daca esti ucis cu alti zece mii o data. Daca un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred si eu ca nu i se va vinde cartea.
Popescu se întoarce usor spre dreapta, ca si când s-ar feri de ceva nevazut si pe urma ridica umarul.
- Daca-i prost! N-are decât sa puie stânjeni de cadavre, uragane de obuze, râuri de sânge. Ceva asa... sa faca o senzatie nebuna...
Si nu terminam bine masa, ca iar se aud focuri.
De data asta e ceva mai serios. Împotriva noastra, dinspre satul vecin, pe ambele povârnisuri (cu padure mica si pasune) ale vaii, în fundul careia e soseaua alba, înainteaza un lant puternic de tragatori, din care nu vedem însa decât grupuri care fac salturi înainte si se culca repede. O baterie de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e popota, pe care o parasim în fuga.
Batalionul întreg e cu trei companii îngramadite cam sub deal, gata sa ne desfasuram. "Brigada lui Corabu" e departe, pe stânga, într-o padure. Avanposturile noastre s-au retras tragând focuri.
Obuzele nu-mi fac prea multa impresie, desi sunt foarte nervos. Sunt destul de putin numeroase. Capitanul are un cap de om necajit, care nu stie ce are sa faca, asa ca mine ieri. Probabil ca vom pune baioneta si vom navali ca la Bran. Un obuz nu explodeaza. Din fanfaronada, le declar camarazilor sâcâiti ca artileria ungureasca e inofensiva si iau în brate obuzul, ca sa le arat ca are pulbere proasta. Toata lumea striga speriata la mine:
- Astâmpara-te, Gheorghidiule... ai înnebunit...?
Capitanul se încrunta mânios, ridica poruncitor mâna.
- Lasa, domnule, proiectilul jos.
Din fanfaronada mereu, înmanusat, vin cu el în brate, cum as duce un copil înfasat spre grupul lor. Sunt furiosi, se dau în laturi si racnesc la mine:
- Fugi de-aci...! Domnule capitan... a înnebunit.
Cu o mutra ipocrita, de fata sireata:
- Dar nu e nici un pericol... Absolut nici un pericol.
- Lasa-l jos, domnule, îmi striga raspânditi.
Îl arunc jos, cum ai arunca, dupa ce ai privit-o, o sfecla... si înghet si azi de nebunia mea, caci aruncat jos, izbindu-se, proiectilul putea face explozie.
Când ma întorc la camarazii mei înteleg toata nedelicatetea gestului meu. Stiu bine ca sunt un grup de oameni care si-au facut mai mult decât datoria si, acum când scriu, stiu ca în afara de doua-trei exceptii, au fost poate cei mai de isprava ofiteri ai razboiului românesc. Dar o expunere copilareasca si inutila le repugna , iar gestul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezerva, din substraturi abia banuite, era de o indiscretie penibila.
Peste vreun ceas, lantul de tragatori inamic parea încremenit în loc si asta ma nelinistea mai mult, ca o clipa de suspensie care-ti permite sa asculti, în golul înaltului, ecouri si amenintari...
- Înconjoara satul si ne taie retragerea! izbucneste hotarât capitanul. Pas alergator, prin sat, sus pe deal, sa ocupam culmea si cetatea, înaintea lor.
Trecem deci în goana prin târg. Sasii si sasoaicele cred ca ne retragem si au aparut (de unde atât de multi?) la porti si la ferestre, amenintându-ne. E si sasoaica mea, cu bucile rumene si sânii mari, care ne huiduieste cu ura. Un soldat da, din fuga, un picior în burta unui mosneag, care, repezindu-se la noi, ca un câine la trasura, ameninta si înjura.
Sus pe deal am impresia ca sunt despartit de toata lumea.
Capitanul Floroiu, nervos dar hotarât, alearga pe dinaintea rândului de oameni asezati cu baioneta la arma, cu fata la padurea din dreapta si asteapta în marginea tarlalei de porumb pipernicit.
E ziua-n-amiaza mare, e soare de început de toamna, cald si bogat în reflexe tari, si totusi atât de întins astept, încât aproape am halucinatii. Mi se pare ca inamicul a si aparut, la zece pasi dupa trunchiurile rare si groase de copaci, care s-au însufletit si-au devenit dusmane. Dar nu vine nimeni. Dupa un timp, încep sa fiu nelinistit, caci nu mai putem astepta cu atâta încordare, cum nu poti sta prea mult cu bratul întins. Mai ales ca nu am nici o vedere. Iau doi oameni si ma duc, pe brânci mai mult, departe, înaintea companiei, spre stânga, paralel cu padurea, ca sa am din nou vedere, de sus acum, asupra vaii unde eram adineauri. Merg prin prombul rar, marunt, scorojit, las la vreo suta de metri în stânga cetatea, care e un binecuvântat paratrasnet pentru noi, caci, semeata, atrage, desi neocupata, tot bombardamentul asupra ei. Cam la doua sute de metri dau de un soldat de-al nostru, care, cu arma culcata lânga el, scruteaza rotunjimile de deal, cerceteaza valea si padurea de dincolo, privind intens de parca ar avea binoclu.
- Niculae Zamfir, ce e cu tine?
Am venit în observatie, domnule sublocotenent... Vreau sa vad ce-i la ei...
Asadar, si la soldati, nu numai la mine si la Orisan, aceasta neputinta de a îndura necunoscutul, nevoia mortala de a sti ce se petrece înainte. Cred ca acest sentiment era mai curând un derivat al fricii.
Socot ca, într-un anumit sens, de frica tineam sa fim atât de înainte, caci, din cauza imaginatiei prea libere, teama de necunoscut era de neîndurat. Dar negresit, asta numai la cei hotarâti sa nu dea, în nici un caz, înapoi.
Lupta a început la stânga, violent, cu aceleasi plesnituri care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Stena au împins înapoi compania Corabu, vor sa intre în Cohalm. Dar "brigada" s-a oprit chiar în margine, unde s-a întâlnit cu Orisan, care a ramas de capul lui acolo si acum au deschis împreuna un foc aprig, care zadarniceste orice încercare de a intra în oras.
Între timp o baterie a noastra trage si ea, spre bucuria soldatilor, si am din nou, si pentru ultima oara, spectacolul uluitoarei preciziuni a artileriei românesti, sau mai curând al întâmplarii. Ca si la Olt, ca si la Bran, chiar primul obuz face sa se împrastie departe, la doi kilometri de noi, un grup enorm, pe care nici nu-l banuiam, pe ai carui soldati, ca pe niste gândaci cenusii, îi vezi numai când, speriati, alearga în toate partile.
Pornim pe înserate la un contraatac inutil, caci, neizbutind sa intre în oras, inamicul s-a retras. Se hotaraste, de teama unei reveniri în timpul noptii, revenire pe care multi o cred foarte probabila, sa se împinga un post înaintat, departe în padure, pâna aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca postul sa fie format de plutonul meu.
Obiectez cu voce palida ca îmi sunt oamenii obositi si înca alte vreo doua motive, care nu sunt luate în seama.
- Lasa ca azi "faceai figuri cu obuzul", îmi spune, cu o ironie rece, capitanul meu micut si simt ca expresia ma încondeiaza putin ridicul, în surâsurile tuturor.
Mai târziu, un sergent, care face legatura la batalion, ma lamureste de ce am fost indicat eu. Capitanul a spus-o anume:
- Trebuie un post sigur, sa nu fim surprinsi la noapte... la doi kilometri înainte, daca se poate... Trimitem pe Gheorghidiu, ca ala executa întotdeauna ordinele întocmai...
Mi se explica, acum cu prietenie revenita, ca patrule de-ale companiei vor face toata noaptea legatura cu mine.
Trec o râpa adânca, unde stiu ca se vor opri la noapte toate patrulele menite sa ma caute si, dupa vreun ceas de bâjbâit în tacere, printre copaci si tufisuri, ma opresc într-o poiana. Luna n-a rasarit înca si socot în noaptea asta totul dusmanos. Privesc banuitor, fara sa vad nimic, întunericul, padurea toata, nesfârsirea pâna la capatul lumii. Îmi simt inima ca un mic cheag.
Parca as fi coborât cu oamenii mei, cu un ascensor, într-o mina blestemata si cu forma abia ghicita în noapte.
Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu baionetele la arma, alaturati si atenti ca niste vânatori în asteptare. Suntem toti numai urechi, caci acesta e singurul mijloc de a fi de folos celor din urma. Trimit înca un post de ascultare, de patru oameni, spre dreapta înspre sosea, ca sa supravegheze si acolo necunoscutul negru.
M-am trântit pe iarba si încep sa tremur. Îmi aduc aminte ca sunt, tot ca la 14 august, în bluza usoara, pantaloni de raitcort de vara, rari ca o pânza de casa si ghete subtiri de sevro. Multa vreme senzatia de teama si cea de frig se cumpanesc înseilat; pe urma, odata cu rasaritul lunii, cea de frig devine patrunzatoare. Nu mai pot sta locului si vreau sa fac doi-trei pasi în cuprinsul poienii, dar Niculae Zamfir îmi atrage luarea-aminte ca nu se mai poate asculta. Ma opresc din nou si ma trântesc pe iarba. Bluza croita strâns pe talie îmi tine înca putin de cald, moletierele, de asemeni. Dar în muschii de deasupra genunchilor mi s-au înfipt parca gheare de gheata. Îmi trântesc pumni, care o clipa, ca la ranile umflate, îmi dau o asemuire de usurare, dar pe urma simt iar colti reci înfipti în coapsa. Mai târziu încep sa ma doara si bratele. Lungit pe spate, îmi misc membrele încet ca un gândac în agonie. Parca e o clipa de amorteala, dar dupa aceea, gheara de gheata se înfige din nou, ascutit, în muschii care tremura, asa, singuri. Nu ma mai pot gândi la nimic. Las totul în grija oamenilor si, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de muschii durerosi. Pe urma, nu mai pot, ma scol si încep sa umblu putin zanatic.
- Ma baieti, aveti vreo manta cu voi?
Îmi dau, dupa o înceata consultare, raspunsul ca toate sunt de azi-dimineata în cantonament. Ei, în schimb, au vestoane si pantaloni de stofa groasa.
E noapte târziu, dar cât va mai fi pâna mâine dimineata? O vesnicie. Umblu fara sa pot îndoi picioarele, caci pulpele au ceva zgrunturos si zdruncinat în ele.
De la un timp nici mersul nu mai ajuta nimic, ma trântesc iar jos. Acum încep sa simt si un soi de gol sub stomac. Parca pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. Întepenesc.
E peste puterile mele atâta suferinta. Era atât de cald azi! Încerc sa fixez ziua dupa calendar, dar cine a mai tinut socoteala de zile, când pentru noi, care traim dupa calendarul vesniciei, n-aveau nici o importanta. Gasesc totusi ca e cu putinta sa fie militareste 12/25 septembrie.
Pentru o zona de platouri si munte, aci în Ardeal, noptile astea înghetate trebuie sa fie obisnuite. Ma întorc de prisos, când pe o parte, când pe alta, si înclestez dintii. Nici manusile nu-mi mai tin nimic. O durere noua se adauga, un fel de umilinta, pe care numai eu o stiu în noaptea asta: îmi curg lacrimile siroaie, fara sa le pot stapâni, parca sporind, la fiecare sfortare pe care o fac de a le opri. De n-ar vedea, de n-ar ghici oamenii.
Privesc istovit de groaza întunericul, compar cu luare-aminte umbrele copacilor, sa vad daca sunt semne ca se apropie zorile, dar nimic. Simt ca pâna mâine voi înnebuni de frig...
De la o vreme, se pare ca oamenii au ghicit drama de lânga ei.
- Domnule sublocotenent, sunteti bolnav.
Dupa ce îi lamuresc ca nu mai pot îndura frigul, îi simt abatuti ca nu pot sa ma ajute. Groaza ca voi înnebuni de frig ma descompune.
Într-un târziu, când simt ca trec prin mine cutite, mi se pare mântuitoare propunerea sergentului Voicu. Ma lungesc jos, întins, si doi oameni se culca peste mine. Era si timpul. Mi se înclestasera falcile, de nu mai puteam vorbi aproape. Oamenii sunt calzi ca niste perne grele si totusi îmi pare ca sunt prea usori. Acum, când coapsele se încalzesc de coastele lor, îmi simt umerii, simt cureaua care îmi strânge mijlocul, simt pretutindeni atingerea stofei, de pielea iritata. Mi-e tot corpul înclestat. Noaptea asta nu se va mai sfârsi niciodata, eu în nici un caz nu mi-o mai pot închipui sfârsita. Când îmi dau seama ca mi-e atentia înghetata, împaiata parca, de nu pot gândi la nimic, si când stiu ca timpul, ca sa treaca, fie doar câteva minute are nevoie de gândire si absenta de la realitate, înteleg ca niciodata nu voi ajunge la încenusarea zorilor.
De dinapoi, dupa cum era de prevazut, n-a venit toata noaptea nici o patrula. Dusmanul n-a dat însa nici un semn de viata, iar când aceasta noapte, de febra rece, totusi trecu, poiana si padurea înfatisara un aspect nou. A cazut o bruma groasa, ca o patura lata de zahar alburiu, peste tot. Zâmbesc ca un bolnav dupa delir si oamenii îmi privesc buzele arse, fata trasa, si zâmbesc si ei.
- Grozava noapte, dom sublocotenent.
Sunt mirat, caci n-au dat nici un semn despre asta pâna acum.
- Si voua v-a fost frig?
- Vai de pacatele noastre, îmi raspunde unul si ceilalti clatina cu amaraciune din cap.
La vreun ceas dupa rasaritul soarelui, o patrula vine cu ordinul sa ridicam postul, si înca peste o jumatate de ora, batalionul schimbat, e în mars spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase si privesc cu ochi mari lunca larga, cu rachiti strâmbe si tufisuri. De la moartea colonelului, Oltul are pentru mine un aer funebru. Imaginez mereu în lunca lui cu prundis si rachita atacuri, transee care rezista, fierberea de moarte a noptii.
E o miscare de cartier în satul în care intram în coloana.
Trupe, carute, militari care umbla forfota, în vreme ce altii se plimba linistiti ca si când miscarea nu-i priveste. E parca un fel de Calea Victoriei militara.
Luam masa la popota diviziei, dupa ce au plecat marimile, într-o sala mare de scoala. E mâncare de birt mic, dar destul de buna. În timpul fripturii se aude de afara, prin fereastra deschisa, un acord de trei plesnituri slabe, ca trei pacanituri de castagneta. Tresarim toti, caci, desprinse de vointa noastra, trupurile au încremeniri sperioase, nejudecate, la orice zgomot care aminteste de lupta. Un locotenent de la cartier ne lamureste rostul focurilor aci, continuându-si masa:
- Nu-i nimic... L-au împuscat pe sasul ala pe care l-ati trimis voi ieri.
Tresarirea a trecut ca o unda, dar gândim acum si parca scade ceva în atmosfera, mâinile s-au muiat pe furculite si ochii ni se întâlnesc în aceeasi plutire vaga, de vedere desprinsa. Orisan da farfuria de dinainte la o parte, Popescu îsi prinde capul în mâini, si capitanul, mic si feminin, cauta stânjenit un subiect de vorba.
Maiorul, desi stie, întreaba cu dispret acru cine l-a trimis pe sas la divizie, si întoarce apoi capul.
Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie din alta cauza, sunt bolnav de intestine. Trei zile si trei nopti o duc într-o continua neliniste. O sete de moarte si o adevarata incontinenta a stomacului. Sunt supt ca un cadavru si demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, însa doctorul, care ma vede de trei ori pe zi, e hotarât sa ma trimita în tara la spital. Îi e frica de febra tifoida. Dar gândul asta ma îngrozeste. Sa ma duc bolnav de stomac în tara? Sa plec de pe front din cauza ca am "scaune" dese?
- Domnule, întelege, vrei sa te duci în tara?
- Vreau, domnule doctor, vreau... dar din cauza stomacului?
Mi se pare ca ar fi ceva, asa, mortal ridicul, ca un general care ar purta umbrela, ca armata de eroi din Tiganiada, care cer lui Tepes soldati sa-i apere de hoti.
- Domnule, te întreb înca o data... Vrei sa te duci în tara?... Nu vezi ce prapadit si jigarit esti?... Vrei, sau nu vrei?
- Vreau... dar nu vreau sa stie lumea acolo... ca din cauza stomacului... mi-am parasit camarazii.
- Dar vrei sa stie ca ai plecat sa faci brânza mare si ai murit ca un erou... de stomac?
Stiu ca trupul asta, supus ca un sclav, nu ma tradeaza, daca vreau. Dealtminteri, ce-ar zice Corabu, Orisan, Popescu si ceilalti când m-ar sti plecat de pe front, din cauza stomacului?
Baietii vin sa ma vada toti si aflu ca, spre uimirea tuturor, cartierul a numit un nou comandant al regimentului în locul maiorului Dimiu, care gira comanda de la moartea colonelului. E tot un maior - se zice valoros - dar toti erau obisnuiti cu Dimiu, care se dovedise capabil si bun camarad.
Dumitru îmi pune pietre calde pe burta, beau cinci coniacuri, ma învelesc pâna peste cap si a patra zi, când aflu ca regimentul e plecat, ma urc într-un furgon de bagaje si, fara sa mai spun o vorba doctorului, sunt plecat si eu.

NE-A ACOPERIT PAMÂNTUL LUI DUMNEZEU

Ordin sa marsaluim, cu cea mai mare iuteala, neobosit, spre Sibiu, respingând orice forte inamice vom întâlni în cale. Stiam ca, paralel cu divizia noastra, merg alte doua, una la dreapta, alta la stânga. Pesemne ca la Sibiu s-a întâmplat ceva...
Nu întâlnim în patru zile decât o perdea de husari, care face mereu, luptând admirabil, împingeri de recunoastere ofensiva. Ne tin însa prea mult în loc, dupa opinia lui Orisan, care gaseste ca ne oprim în mod nepermis de mult o întreaga divizie de infanterie, în lupte fara importanta.
Ceilalti riposteaza ca avem în fata trupe numeroase. Cert pare numai ca inamicul n-are cu el decât o baterie, deci si fortele de infanterie trebuie sa fie minime. În orice caz, desfasurarea noastra, batalioane întregi pentru simple escadroane, dovedeste ca avem un mediocru serviciu de recunoastere.
Si mai dovedeste incapacitatea conducerii noastre militare, care ignoreaza un principiu esential al razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori, în câmpul tactic, mai multe trupe decât inamicul. Sub nici un cuvânt. Care, si el, nu e decât o consecinta a principiului fundamental: câstiga razboiul armata care a angajat mai putine din fortele ei în batalie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, Napoleon etc. nu au biruit decât atâta timp cât au fost inferiori ca numar. Adevar foarte explicabil pentru cine cunoaste cu adevarat psihologia razboiului.
În santul cu buruieni al soselei, asteptam ca batalionul din fata sa-si deschida drum.
- Ei, înaintam? ne întreaba surâzând capitanul Floroiu, pe noi, cei doi "pesimisti" ai regimentului.
Orisan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu fruntea cheala si surâsul condescendent, nu se prea tradeaza. E mai pasionat ca un ofiter activ.
- Asta e înaintare? Nu vedeti ca e câmpul plin de batalioane românesti, ca la manevre? Fara legatura... fara conducere. N-ati vazut ca ieri artileria noastra a tras în propriile trupe si n-a fost nici un mijloc sa i se comunice lungimea tirului?
Intervin, întrerupându-l, ca sa întaresc cele spuse de el.
- Si pe urma, e posibil oare sa nu fim deloc informati despre cele ce se petrec înaintea noastra, despre efectivul, oricât de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptam? Dealtfel, nici nu stim sigur unde ne gasim. Regimentul nostru si cel de artilerie n-au decât un petic de harta împreuna, si e cearta, pentru ca artileristii vor s-o pastreze pentru regularea tirului.
Un camarad e sigur ca luptam cu "divizia de la Sighisoara".
Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofiteri rasturnati pe perne. Ah, daca generalul ar fi inteligent si daca ar fi trimis automobilul acesta sa ia pe Orisan la masa, o data sau de doua ori - cum am auzit ca se face în armatele straine - câte lucruri ar fi azi poate altfel!
În ultima seara, pe când ne talazuim încolonati pe sosea (pentru un mars de noapte) auzim în fata noastra, în întuneric, nu stim unde, o rapaiala scurta si violenta. Coloana se opreste în loc si calareti alarmati încep sa duca si sa aduca ordine.
- Regimentul XX... unde e comanda brigazii?
Se repeta, transmis:
- Comanda brigazii? Comanda brigazii?
- Aici, comanda brigazii.
- Domnul general Y? domnul general Y?
Nimeni nu vede, în întunericul înfundat, pe cel care întreaba si fraza e luata si trecuta ca o foaie, fara sa i se mai stie locul de început.
- Aici domnul general Y... aici domnul general Y...
Gândul mortii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Ma framânta, cu sâcâitoare grija si neliniste, problema dormitului în frig, în zorii zilei.
Peste o jumatate de ora reluam marsul. Dupa vreo cinci sute de metri aflam ce-a fost. Tunuri sunt rasturnate în santul soselei, morti încurcati printre roti. Coloana merge încet si am timp sa ma abat, în treacat, si sa întreb. O recunoastere inamica, tare cam de un escadron, a asteptat ascunsa într-o padurice, chiar lânga sosea, si a lasat infanteria sa treaca; iar când a auzit uruind artileria, a pus mitraliera sa traga.
Orisan reflecteaza pentru toti:
- Asta e serviciu de patrulare pe flancuri? Daca era un batalion inamic întreg, ce se alegea din toata divizia? Pe mine ma minuneaza însa ca ofiterul raspunzator din frunte, cine o fi fost, nu si-a pierdut totusi capul, a putut sa-si dea seama de unde vin focurile, ce putin numeros e inamicul... a detasat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justa apreciere a situatiei) si a curatat cu el, asa în întuneric, paduricea. O astfel de fapta provoaca atâta încredere, ca uiti amaraciunea gândului ca nu se iau suficiente masuri de siguranta. Numai acelui ofiter hotarât i se datoreste faptul ca panica provocata în artilerie nu s-a transmis trupei întregi.
Mergem pâna aproape în zorii zilei. Sunt semne ca a doua zi vom avea o batalie serioasa. Batalionul nostru intra în avanposturi pe la trei dimineata, când ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui sa trimita un post, mult înaintat în fata diviziei. Peste o râpa adânca si mocirloasa, dincolo, pe dealul din fata. (Asa ni se spune, ca întunericul ascunde un deal, în fata). Dar patrula se întoarce si ne spune ca plutonul, trimis sub comanda unui ofiter, s-a culcat întreg, la o suta de pasi de noi, fara sa execute deci ordinul. Ofiterii companiei tinem consfatuiri, dar nimeni nu se supara, caci N. e singurul ofiter las al regimentului si, lucru surprinzator, e privit cu îngaduinta, de parca ar fi un simplu bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu aceasta considerare. În realitate, asa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca sa le dea masura propriei lor valori. El procura fiecaruia tihnita multumire sufleteasca de a se sti superior.
Eu singur sunt indignat, caci se hotaraste sa trec pe lânga plutonul ascuns, sa-l trimit la companie si apoi dincolo pe deal sa constitui un post de siguranta. Si acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viata mea, daca nu cea mai groaznica. Durabila halucinatie de foc si de trasnete.
*
Zorile, din viorii, devenisera albicioase, iar norisorii de la rasarit iluminati din dos si tiviti cu aur. Trecem râpa, cu un sentiment de voie buna pe care ni-l dadea continua înaintare, iar când urcam povârnisul din fata, întâlnim doua furgoane, de bagaje, cu coviltir, parasite în fuga de inamic. Le cercetam surprinsi si descoperim ca sunt pline de bunatati. Îmi gasesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolata si dulceturi, descopar scrisori pe care le iau si ziare nemtesti. Oamenii iau si ei, iubitori, cu chibzuiala de satios, doua putini de brânza. Ordonanta gaseste, în sfârsit, mult cautata patura.
Dupa un sfert de ora, urcam pâna la muchia dealului. Sus, ne gasim în marginea unui platou, usor adâncit în mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarba verde. În fata, marginea cealalta e ceva mai ridicata ca a noastra, la stânga hotar e peretele negru al unei paduri, la dreapta nu-i hotar lamurit, caci sunt numai cresteri si îmbinari capricioase de muchii si râpi.
Pentru ca era ziua, desfasur oamenii pe un rând, lungiti la doi pasi unul de altul, pun sa se desfaca putinile cu brânza, le împart, prefac una goala în scaun si, mâncând ciocolata, citesc în lumina proaspata a diminetii Neue Freie Presse.
"Scene de groaza la Turtucaia - Douazeci si cinci de mii de prizonieri - Bucurestii amenintati - Armata noastra trece ca un tavalug de fier - Telegrame catre Mackensen - Wer kann Rumanien retten?" sunt titlurile textului de pe o pagina întreaga.
Totul e nou pentru mine. Acest podis larg din fata mea, lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor si vailor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au vazut Berlinul si alte capitale pe care eu nu le-am vazut, gazeta asta neverosimila, care e ca un zmeu legat cu sfoara de lumea cealalta, cu mii de kilometri dincolo de podis, imaginea pe care mi-o fac despre cei din Bucurestii "amenintati". Dar mai puternica decât orice, lumina înrourata si binefacatoare a soarelui biruie. Vad totul în fata mea si nu e nimeni la marginea, ceva mai ridicata de vizavi, a podisului. Trimit un bilet lui Orisan:
"Am doua carute cu bagaje, prada pe alese. Trimite «saci» sa încarcam. Ai doua perechi de cizme de conte hanovrez, ca una mi-o lasi mie. Spune capitanului ca astept ordine".
Iar pe dosul biletelului, dupa ce îi trimit un ziar, caci uitasem:
"Am si alte ziare nemtesti f.f. interesante. «Wer kann Rumänein retten?» un articol de maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, sa alegem noi ce e mai bun, pe urma le dam lor tot."
Podisul din fata mea e ca o bucata de plai, atât de dulce e scobirea din mijloc si atât de frumos începe, în stânga, padurea din iarba. Sa tot faci "1 Maiul" pe o asemenea pajiste.
Dupa un timp, dincolo, pe dâmbul scund din fata, apare un calaret. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care continua sa manânce însa brânza, cu o tihna taraneasca. E, între noi si el, ca la trei-patru sute de metri. Dupa ce se uita linistit la noi, îsi îndeamna calul si coboara vreo treizeci de pasi, spre destul de înghitita noastra nedumerire. Pe urma se întoarce si urca la pas pe dâmb, se lasa în golul de dincolo, care duce pâna la Viena.
Numaidecât vin doi infanteristi. Se opresc si ei pe marginea ridicata ca o margine de tava a plaiului verde. Se profileaza pe cerul tare si gol, ca niste ciobani pe o culme. Coboara treizeci de pasi, se întorc apoi, si intra si ei dincolo, în golul pe care nu-l vedem. Pe urma apar pe deal patru, fac întocmai aceeasi miscare, coboara aceiasi treizeci de pasi, se întorc si se afunda înapoi, dincolo de margine.
Revin acum saisprezece insi. Se opresc toti aliniati, se desfasoara în tragatori si pornesc spre noi.
"Sfatul" eroilor mei, care manânca brânza, e de parere sa-i lasam sa vina aproape, sa vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent în pluton, si eu, desi nu-l întreb niciodata nimic, ratific hotarârile lui. Dar nu, iata si cei saisprezece s-au oprit dupa treizeci de pasi, si în loc sa deschida focul, stau si se uita la noi. Ne uitam unii la altii, cum se uita vecinii, în fata casei, unii la altii, peste drum.
Eu ma întreb însa ce dracu mai cred ei despre noi.
Chem pe Nicolae Zamfir.
- Asculta, Zamfire, ia doi oameni si târaste-te prin padure pâna spre ei într-acolo. Vezi ce mai e si asta.
E sigur ca azi vom avea o batalie mare. N-as putea spune ca mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre si cu torente de foc, dar stiu ca va fi destul sa deschida cei de vizavi focul, pentru ca sa cad - asa cum stam neadapostiti - la prima salva. Totusi nu caut sa ne adapostim. E ceva de sport în încapatânarea de a ramâne.
Caporalul s-a întors cu urechi lungi:
- Domnule sublocotenent, nu stiu, dar mie mi se pare ca pun tunuri în bataie. S-aude uruit de chesoane.
Între timp, cei saisprezece oameni, dupa ce au mers cu spatele la noi, au ajuns iar pe muchie si, la o comanda, neauzita de noi, se opresc, se strâng unii lânga altii aliniati, fac stânga-mprejur, apoi se încoloneaza ca la un mars de defilare. Un superior loveste în ei, din când în când, cu un baston sau cu o cravasa. Probabil ca vor sa se socoata în curtea cazarmii.
Pe urma, într-adevar, acest "superior", spre neîntrerupta noastra nedumerire, stând cu spatele la noi, primeste defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare si mai automata cu pasul ei întins. La sfârsit, se opresc în picioare, pe dâmbul care margineste podisul, aliniati, cu fata la noi. Pare-se ca, tot la comanda apoi, în stânga si în dreapta rândului, din golul nesfârsit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilitati) apar sus si se aliniaza, unul câte unul, alti soldati.
Pe un petic de hârtie, trimis capitanului, cer sa intervina artileria:
"Sa se traga o salva care sa împiedice punerea în baterie a inamicului."
Astept acum, cu certitudine, începerea luptei, plin de amintirea tirului atât de precis al artileriei noastre. Pe coastele în evantai, din spatele meu, coboara spre fundul vaii companii si batalioane cenusii. Îmi zic ca se fac regrupari, probabil, în vederea atacului.
- Domnule sublocotenent, ce soldati sunt aia, care coboara pe vâlcelusa, înspre sat?
- Ai nostri, cine sa fie?
- Asa e, ca bine ziceti, da de ce s-o fi ducând asa înapoi?
- Manevre, Zamfir... manevreaza.
Cei din fata, din marginea cealalta a pajistei, nu mai coboara, stau nemiscati în picioare, împlântati în muchie, ca niste uriasi soldati de plumb, prinsi pe aceeasi lama de cositor.
- O suta cincizeci si doi.
- O suta cincizeci si sase, o suta cincizeci si opt, o suta saizeci.
Oamenii mei îi numara, dar s-au încurcat si sunt nevoiti s-o ia de la capat.
Orisan a venit el însusi, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cort. Nu glumeste. A si intrat sub coviltire, sa încarce bagaje. Ma gândesc, nedumerit, ce e de facut. Cei din fata mea sporesc necontenit si mi-e cu neputinta sa înteleg ce vor. Atitudinea lor îmi confirma însa, în parte, parerea, dedusa din regulamentul serviciului în companie, care spune ca avanposturile nu deschid niciodata focul, decât daca sunt atacate. Îmi dau seama si care ar fi pericolul: as începe înainte de ora lupta, înainte ca miscarile de manevra sa fie sfârsite, as angaja astfel trupele noastre, pe jumatate la locul lor numai.
- Câti sunt, ma Dumitre?
- Doua sute saizeci, domnule sublocotenent.
Ilie Orzaru îl îndreapta amarât si pagubos:
- De unde? Doua sute cincizeci si sase... acum, uite, sunt doua sute cincizeci si opt, si acum abia doua sute saizeci.
Se corecteaza unii pe altii cei care numara.
O mitraliera, bine pusa la punct, ar face, maturând în fata ei, în câteva secunde, doua sute saizeci de morti.
Suntem grupati, ca doua echipe de fotbal, la distanta fata-n fata, dar parca am si mai bine impresia ca nu suntem decât, câteva minute înainte de descarcarea revolverelor, cele doua grupuri ale unui duel, fata-n fata. Cu deosebirea ca martori, medici, "spectatori", toti sunt aici combatanti, ca distanta e de patru sute de metri poate si, mai ales, cu deosebirea ca, dupa primele focuri schimbate, lupta nu va fi oprita, ci abia va începe, pâna la exterminare, cu interventia artileriei si a tuturor surprizelor posibile - si mai ales cu sentimentul ca si cei care vor scapa dupa zece ore de lupta vor muri poate la noapte, poate mâine, poimâine, saptamâna viitoare, cine stie când. Cel putin razboaiele vechi se decideau într-o zi, în doua, în trei.
Dar artileria noastra nici nu se gândeste sa traga. Agentul de legatura îmi aduce un ordin scris pe un petic de hârtie:
"Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi d-ta vei asigura retragerea batalionului si dupa aceea te vei retrage si d-ta".
Nu mai pricep nimic. Ce sens are aceasta retragere? Si ce noima are aceasta protejare, când nici nu suntem atacati?
Am sa cer un nou ordin mai lamurit, dar mai întâi vreau sa stiu ce am în fata.
- Câti sunt, ma?
- Vreo trei sute si ceva, dar s-au oprit acum.
Soldatii de plumb de pe marginea cealalta, mai ridicata, a pajistei, proiectati pe cerul gol din spatele lor, asteapta tepeni, ce?
Târasc cu privirea pe agentul de legatura pe cararuie, jos înspre râpa, sa vad daca îmi confirma ordinul. Batalionul, într-adevar, se si încolonase pe drumul alb. În clipa asta am avut impresia ca s-au ciocnit doua locomotive, cu un zgomot de iad, si am vazut cele doua carute crescute într-un munte de fum. Orisan trebuie sa fi fost facut praf, cu oamenii lui cu tot.
Acum salva de obuze, urlând aprig peste capetele noastre, se prabuseste în mijlocul drumului, departe, în spatele meu, în plina coloana, ridicând, ca niste brazi, pamânt negru. Oamenii fug în toate partile, ca o adunare în care a lovit trasnetul. Spre norocul lor, la dreapta, pârâul mocirlos are un mal mai râpos, care îi poate ascunde de vedere. Se napustesc multi acolo. A doua salva de trasnete, spintecând naprasnic pe sus aerul, cade tot în drum si face alte patru morminte circulare. Nu mai zaresc decât câtiva întârziati si pe aghiotantul regimentului, care fuge calare, în galop înnebunit. Goana lui salveaza batalionul, caci inamicul, care de sus îl vede alergând, s-a încapatânat sa-l vâneze si (poate crezându-l ofiter superior) trage toate salvele dupa el. Are totusi noroc sa ajunga la timp, dupa un dâmb, unde îi pierd urma. Soseaua crapa în explozii cumplite.
Nu pot sa-mi dau seama de pierderi, pentru ca soldatii se culca toti pe unde gasesc, când vin obuzele. Dupa ce trombele de pamânt negru si fum se risipesc îi vezi cenusii, lungiti ici si colo, fara sa stii care sunt morti si care sunt numai culcati ca sa se fereasca de sparturi.
Agentul de legatura îmi da, de pe malul celalalt al râpii, învârtind bratul deasupra capului, semnalul de retragere. Întârziasem putin, caci soldatii de plumb au deschis focul si numaidecât, în urma, au pornit spre noi... Focurile noastre îi fac sa se culce automat. Ne retragem scurt pe muchia râpii si tragem mereu, senin, fara sa stim ce ne asteapta. E un schimb viu de rapaieli si fâsâituri, când dau si eu, agitând mâna, semnul retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne ca plecarea noastra nu mai e însa conforma planului lor, pentru ca trasnetele de obuze se prabusesc acum în plutonul meu. Cadem cu sufletele rupte, în genunchi, ne aruncam jos, care cum putem, apoi alergam, coborâm speriati, împrastiati, fara sa stim câti mai suntem, mai ales acoperiti de pamânt si fum cum aratam acum. E o schimbare de sus în jos, ca si când ar fi cazut tâmpla cerului si jumatate din privelisti s-ar fi rasucit ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglinda, dintr-o data întoarsa.
O întârziere întinsa, si pe urma alte suieraturi. Ne prabusim odata cu ele. Nervii plesnesc, pamântul si cerul se despica, sufletul a iesit din trup ca sa revina imediat, ca sa vedem ca am scapat. Nu îndraznim totusi sa dezlipim obrazul de pamânt.
Fata de cele austriece, obuzele acestea, pe care le banuiesc nemtesti, sunt de neasemanat. Trebuie sa fie de 105 sau 150, jumatate fuzante si jumatate percutante. Sunt trase prea de aproape si urechea înnebunita nu le aude vâjâitura nepamânteasca decât aproape, odata cu prima explozie, cea fuzanta, la trei metri de pamânt, dupa care vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofa, care ridica în vazduh o trâmba de huma si fum gros, ca o fântâna arteziana neagra. Suieraturile groaznice au ceva de sarpe de fier, de venire întinsa, de "direct amenintator" - atât cât ai timp sa auzi din ele - caci plesnesc în detunaturi metalice, care sunt ca niste rupturi deasupra omenescului, racnetul din rarunchi al întregului fier din univers.
Ca un zavor cazut mortal, prabusirile ma readuc la realitate, iar seninatatea cretina cu care luptasem în ultimele clipe se transforma într-o durere de cancer al pieptului.
La început caut, cu cei câtiva oameni care se tin dupa mine cu ochii scosi din orbite, albi de groaza, vreun adapost, cât de mic. Dar povârnisul acesta usor, pe care coborâm dupa o costisa mai abrupta, desi scade neregulat, nu ofera nicaieri adâncituri mai mari decât un culcus de câine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o perna de capatâi, cu smocurile lor de iarba. Suntem asa, sub cerul vast, si pamântul nu vrea sa ne primeasca. Trasnete vin mereu în noi, dar flacarile nu le vedem, caci închidem cu înclestare ochii.
Cei care trimit obuzele trag cu socoteala, fara sa fie nelinistiti de catre artileria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sunt, observatorii lor pot urmari efectul fiecarui obuz si deci pot modifica tirul, matematic.
Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câtiva pasi, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptura, corpul tot, o clipa sleit, îsi înjumatateste rasuflarea si se încordeaza iar, sec, în asteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipatie, înclestezi dintii, cu mâna îndoita deasupra capului, într-o convulsie epileptica si astepti sa fii lovit drept în moalele capului, sa fii împrastiat. Deasupra ta, întâia explozie îti sparge urechile, te nauceste, a doua te acopera de pamânt. Dar prin faptul ca le-ai auzit pe amândoua, nu esti mort. Animalic, oamenii se strâng unii lânga altii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi.
- Domnule sublocotenent, ne-au prapadit...
- E rau, Zamfire.
Oamenii se închina neîntrerupt. "Doamne, Maica Domnului, maiculita". Fugim, caci e totuna de stai pe loc. Problema de a sti daca te opresti lânga un smoc de iarba, sau lânga un musuroi de pamânt, e ca de la începutul lumii. Fugim deci la întâmplare, nadajduind ajungem la râpa. Dar acum au cu noi parca alta socoteala, cu grija potrivita. Daca stam culcati, salvele se raresc si ele, pândind; în clipa în care fugim însa, vin dupa noi ca pietrele, prabusind tot, vulcanic. Îi vad pe culme, în picioare, urmarindu-ne cu sentimente de vânatori, cum trageam noi la Bran, de sus pe Magura. Orice încercare a noastra de a fugi îi îndârjeste (sau, cine stie, numai "îi plictiseste").
Abia pot vorbi, caci mi-e paralizat gâtlejul de atât înghitit în sec:
- Niculae, unde sunt ceilalti oameni?
- Nu...
N-apuca sa termine, raspunsul se rezolva în naruire de munti si fum. Am sucit gâtul ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocator. N-a fost nici de data asta. Pamântul farâmitat, tâsnit în sus, cade acum, cu întârziere, în ploaie pe noi.
Îmi pun, înspaimântat si cu mintea umilita, manusile.
Ma gândeam uneori la sentimentul groaznic pe care îl încearca cei condamnati, care afla numai în ultimul moment ca sunt gratiati. Toata viata lor vor trai sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnati cu fiecare lovitura si dupa fiecare, parca, gratiati. Chiar când merg ceva mai departe, obuzele trec pe lânga tine, stârnind curent si vâjâind metalic, cum te târaste un expres când te afli aproape de linie.
Un nou salt, dar vâjâitura ne-a luat înainte, explozia e acolo unde vream noi sa ne oprim, si când sosim cadem în groapa de obuz.
Ma trântesc jos, cu oamenii care se tin dupa mine. Parca as suporta totul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca prabusiri de locomotive înrosite una într-alta, îmi înfig, cu lovituri de baros, cuie în timpane si cutite în maduva spinarii.
S-aud focuri de arma, au început sa ne urmareasca de aproape.
Stiu ca nu mai pot face nimic.
- Vin dupa noi, domnule sublocotenent, geme un om, sfârsit, ca un bolnav de tifos.
E un fel de nepasare parca, mai curând un soi de nesimtire. Toata vointa mi s-a consumat în convulsiuni. Vin fâsâituri de gloante si, asa, amestecate cu exploziile de obuz, mi se par ridicule si parca departe de simturile mele.
Înca un salt, pentru ca departe, mai jos, e totusi satul. Iar vâjâituri, explozii si înaintea noastra tâsnesc puturi de pacura.
E acuma parca o clipa de întrerupere. Soptesc istovit:
- Niculae, hai s-o luam la stânga. Astia trag anume la zece pasi înaintea noastra, ca sa ne prinda în explozie.
Dar în aceeasi clipa vin, naprasnic, vâjâiturile, caci în afara de tunurile care trag când suntem culcati, altele, ochite gata, pare-se, pândesc clipa când ne ridicam. Desigur, profitând de acest prilej, cei de sus fac exercitii de tir, asa cum adineauri faceau exercitii de defilare.
Încercam, sleiti, s-o luam la dreapta. Dar si acolo obuzele ne ajung înainte, caci se calculeaza, prevazând, ca vânatorii de porumbei. Nu pot gândi nimic. Creierul parca mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca niste sfori putrede. Nu pot nici macar sa-mi dau seama daca oamenii din jurul meu sunt mereu aceiasi, daca au cazut, si câti. Acuma nici nu îmi mai vine sa alerg. Se spune ca pe Marea Caspica furtunile sunt asa de groaznice, iar unii oameni si femei sufera atât de mult de raul de mare, încât totul le devine indiferent si nu fac nici un gest de împotrivire, chiar daca sunt ridicati si aruncati în mare. Asa, descheiat de toate, ma simt si eu acum. Nu mai îmi dau seama daca oamenii au obrazurile murdare de pamânt sau de funingine. Abia mai înteleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adâncul adâncurilor parca.
- Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu.
Omul cu fata stinsa, cu mustata cazuta si colturile gurii înspumate, nu poate spune decât atât, si o spune aproape neîntrerupt. E acum o clipa de liniste. Trag, într-adevar, peste deal, departe, si obuzele trec pe sus de tot, ca o uruiala de vagonete, cautând pe cine stie cine. La vreo douazeci de pasi de noi e un pârâias statut ca o mocirla. Ne privim o clipa, îmi trec limba secatuita peste buzele arse si pe urma o rup la fuga, caci oamenii vin fara alta chemare. Când am ajuns în mocirla, obuzele lor, pornite odata cu noi, au lovit numai în dâmbul dinainte, l-au saltat parca zvâcnit si l-au înnegrit de pamânt si fum. Urechile vâjâie înnebunite si fara întrerupere, chiar acum, când obuzele nu vin în noi.
Dar iata, sunt furiosi de parca ar fi fost pacaliti. Ei rarisera putin loviturile, pentru ca, acum întelegem bine, ne credeau morti pe toti. Trag iar, în mocirla, dupa noi. Nadajduim ca, acolo cel putin, obuzele lovind în moale nu vor mai exploda toate. E adevarat ca numai unele ridica trâmbe de noroi, altele termina îngropându-se flescait. Îmi dau însa acum lamurit seama ca grozavia clipelor e din alta cauza decât a exploziilor. Obuzele însesi, pe care le stim cât niste donicioare, vin izbind de-a dreptul înspre noi, parca în noi, cautându-ne ca niste gloante. Si le simtim mari fata de gloante, asa cum calatorii europeni trebuie sa fi simtit când au fost atacati, daca vor fi existat, de mustele veninoase, mari cât vulturii, din alte continente. Lovesc în jurul nostru ca niste sabii care n-ar izbuti dintr-o singura izbitura sa ne reteze capetele si ar lovi apoi, furioase, vâjâind, în dreapta si în stânga, înainte si înapoi, zapacit si orb, cazând si rupând totul. Ne trântim pâna în gât în mocirla, dar nu putem afunda (oricât de mare e groaza) si capetele, caci ar fi sa murim înabusiti. Fugim, cu tâmplele lovite cu ciocane, printre coloanele de noroi si huma ridicate în fata, înainte, la câte cinci-sase pasi una de alta. Acum pârâiasul face o cotitura, iar malul din dreapta, mâncat de suvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar daca nu e adapost de obuze, cel putin nu putem fi vazuti si e neasemanat lucru aceasta rupere din vederea mortii. Din apa si noroi nu avem afara decât capetele. Suntem sapte insi cu fetele paralizate ca niste bolnavi în agonie.
Ceilalti trag acum cu o înversunare arzatoare, de oameni carora nu le-a reusit, din vina victimelor, o demonstratie.
Stiu ca daca ar lovi chiar în muchia râpii, daca pot spune asa, obuzul ar veni tot în noi si ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parca nu ar fi atât de groaznic, caci ar fi între noi si el, nu stiu, în prima fractiune de secunda, o perna de pamânt, n-ar fi venirea proiectilului drept si plin, în craniu.
Traiesc, plângând în mine, gândul ca Achile cel incomparabil si viteaz era invulnerabil fata de sageti si sabii - si poate ca tocmai de aceea era atât de viteaz - în afara de calcâi. Eu as vrea sa-mi stea ferit de turbarea de fier, macar craniul.
Patru tunuri trag în fata noastra, la zece pasi, ca prin baraj sa ne taie drumul si patru încearca sa darâme malul (cât un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte incnind de izbiturile scurte ca de un neîntrerupt cutremur.
Dupa vreo jumatate de ceas, plictisiti, dezgustati, parca s-au oprit. Rasuflam încet dar nu putem vorbi de sfârseala. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de altii, înghesuiti într-o vatra sub mal, nu mai mare însa ca un pat, unde ne-am târât cu toti. Doar, cu mustata una cu gura, de spuma, Marin Tuchei boceste întruna, silabisind taraganat, ca un blestem, de la început:
- Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu...
Niculae Zamfir îsi ia cu mâinile mâlul cleios de pe obraji.
Îl întreb cu un zâmbet de recent operat:
- Ai scapat, Zamfire?
- Mare blestem pe capul nostru... Dar noi ne tinem de dumneavoastra, domnule sublocotenent... Ce-o fi cu dumneavoastra o fi si cu noi.
Vreo doi si-au aruncat armele, ca sa poata fugi mai usor.
- Unde va sunt armele, ma Marine?
Clatina din cap cu tristete...
- Armele noastre...
Niculae Zamfir îsi priveste arma cu magazia încarcata de noroi.
- Dar parca ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt destule aruncate pe aici? Ia uite.
- Ia vezi, ma, cu grija, nu vin cumva dupa noi?
Zamfir ridica încet capul deasupra si pe urma parca uimit, parca resemnat:
- Vin, domnule sublocotenent, vin. Sa tragem câteva focuri sa-i mai miram putin si sa fugim.
Scot manusile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la fel, înca doi oameni se ridica si ei.
- Trageti pe neochite, repede...
La rapaitura focurilor noaste, cei care veneau ca la plimbare, fara grija, se trântesc la pamânt.
- Eu nu-i pricep, de ce se misca asa de încet?... pâna acum, multi cum sunt, puteau fi de mult aci sa ne ia ca din oala, întreaba unul.
- Neamtul e om cu socoteala - lamureste Zamfir - de ce sa le piara un om, daca ne poate rapune cu scula?
Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou avem otrava în sânge. Stiam ca nu se terminase, dar realitatea revenirii e noua. Îmi strâng înspaimântat manusile. Pe urma superstitia ma descompune cu desavârsire. Arunc pachetul cu scrisori... Mi se pare ca ar putea sa fie legatura între acele scrisori furate si insesizabilul joc al întâmplarii, care aduce un obuz la o jumatate de metru la stânga sau la dreapta. Arunc si aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parca tot vreau s-o pastrez... atât de mare mi-e groaza de frig.
Obuzele care lovesc în mlastina ne acopera din nou obrajii cu noroi, iar cele care cauta muchia malului se apropie si se departeaza. Fiecare explozie ne nauceste batându-ne mereu tepi de fier, cu ciocanul, în urechi, si vuieste groaznic de metalic, ca si cum vagoane de tabla ar cadea de la etaj pe bazalt.
O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta sase-sapte sute de ciocniri de tren într-o singura zi?
Un obuz a lovit în muchie... Mi se pare ca, apropiati, doi dintre oameni sunt loviti de rupturi, dar n-am timp sa vad, caci ochii mi se închid scurt, corpul mi se înclesteaza în convulsie epileptica.
- Asculta, Dumitre, azvârle mantaua aia, ca sa poti fugi mai usor! si ma arunc înainte, caci simt ca stam într-un mormânt. E o fuga deznadajduita, prin albia pârâului, ca a aghiotantului calare, mai ales ca apa e mai putin mocirloasa aci. La vreo doua sute de metri e o noua cotitura râpoasa. Ajungem acolo trei insi, dupa ce am fost despartiti unii de altii prin fântâni tâsnitoare, cât un turn, de pamânt si fum.
Dam aci peste un grup de opt-noua oameni din plutonul meu, care asteapta un moment prielnic sa fuga.
Din urma mai vin înca doi, dintre cei care fusesera cu mine. Când ajung, mai mult se prabusesc decât se culca, pe urma cauta cu privirea iscoditor.
- Petru Garlici?
Iar celalalt cerceteaza.
- Nu cred, mi se pare ca a ramas acolo... A Mariei...
Si pe urma ne lamuresc: ei au prins de veste ca fugim abia o clipa în urma, asa ca veneau cam dupa noi; atunci au vazut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei...
- ... si fugea, asa fara cap, dupa dumneavoastra, domnule sublocotenent.
- A mers ca la vreo patru-cinci pasi si pe urma a îngenuncheat si a cazut.
Oamenii se închina:"... mama... ma..." Daca nu cumva a fost vreo halucinatie a lor, sabia vâjâitoare a nimerit totusi. Si cel care povestea reia, ca sa-si întareasca pentru el.
- A Mariei a fost.
Acum suntem toti vreo doisprezece.
- Haideti, ca aci e capcana mortii.
- Ne omoara fara lupta.
Dar nu avem totusi curajul sa trecem prin focul de baraj. Daca artileria inamica ar fi batând o zona fixa, nevazuta de cei care conduc focul, calculata doar pe hârtie, parca hotarârea ar fi mai usoara.... Ar fi ca un fel de loterie, la care chiar daca nu ai decât o sansa infima, trebuie sa încerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne urmaresc ca pe niste gânganii. Gândul nu ezita, mâna nu le tremura, ochiul alege linistit tinta, caci sunt netulburati de artileria noastra, ca niste mecanici de cale ferata obisnuiti cu rotitele si manivelele lor.
Totusi, în loc nu mai putem sta... Un nou salt, o noua dezlantuire de trasnete (caci acum nu mai trag, cât timp nu se vede nimeni, ci tunul asteapta ochit gata, pâna când suntem în fuga).
Ajungem totusi în sat, dupa ce mai întâlnim pe drum alti câtiva oameni, din pluton. Poate sa fie acum cam pe la prânz. Stam deci aproape de trei ore sub focul dezlantuit al artileriei.
În sat e ca o aratare de stafii militare.
Tudor Popescu sta dupa o casa, cu plutonul lui tot.
- Omule, de când te astept...
Sunt încremenit de nedumerire. Când e o fuga generala, el asteapta sub traiectoria artileriei si a mortii.
- Cum era sa te las singur pe aici? Asta-i.... Aia de la regiment sunt niste câini... Nu parasesti un om, asa, cu patruzeci de insi, în fata inamicului care a pornit la atac.
Nu-l iau în brate, nu-i strâng mâna, ci surâd idiotizat.
La o fântâna, ma spal pe fata. Oamenii îsi iau mâlul funinginos de pe fata cu dosul palmelor.
- Regimentul, batalionul? Unde sunt?...
- Regimentul? Dracu stie... trebuie sa fie la trei ore de mars de aici. A plecat de atunci, din zorii zilei. Compania? o fi si ea la zece kilometri; iar, catre oamenii lui: Hai, ma pacatosilor... Iesiti si aia din pivnita.
Printre casele sarace, bolovanoase, se face o raspântie vaga.
- O luam pe drumul asta, spre dreapta?
- Ce drum, baiatule? acolo sunt nemtii.
- Si-ncolo?
- Si-acolo sunt nemtii. O luam la deal în sus, într-acolo-i regimentul.
Am senzatia ca ne-a cuprins o apa.
Urcam, deci, pe povârnisul dimpotriva, tot pe o vâlcelusa râpoasa, marunta si cu lastari.
Bombardamentul, care în sat slabise de tot, reîncepe iarasi. Acum situatia e însa alta.
Vâlcelusa face ocoluri. Când suie în pieptul dealului, nemtii vad pâna în fundul ei si acolo nimic nu ne poate adaposti... Dar când o ia la stânga sau la dreapta, malul e paralel cu ei si ne ofera adapost sigur. Nu avem deci de trecut decât vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei le supravegheaza cu grija. Într-un ceas facem si acesti doi kilometri jucând, când e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al mortii. De doua ori întâlnim despartiti de vai si nu stim încotro s-o luam. Gasim spânzurat în câte un betigas, însa, câte un biletel: "La dreapta, Orisan". (L-am întrebat mai târziu, cu o inexplicabila neîntelegere de ce a si semnat biletelele si mi-a raspuns, cu buna dreptate: Ca sa nu credeti ca e vreo cursa a nemtilor.) Deasupra e un mare platou cu soseaua si alte sate. Adica, exact, e tara obisnuita, ca Sasausul era cazut în albia râpoasa.
Acolo dam peste Orisan... Constituise din oamenii ramasi în urma o ariergarda si ne astepta.
Vine lânga mine cu figura lui, lunga si rasa, înflorita.
- Ai scapat, mai?
- Dar eu pe tine te credeam facut praf, acolo la carute...
- Mai scapa omul... m-am ales si cu cizmele. Zâmbeste palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemteasca?
- A fost.
Ma trântesc jos istovit. Era ca la unu-doua dupa-amiaza. E cald, soarele si lumina albicioasa. Oamenii se aduna gramada... Fac socoteala... Lipsesc numai saisprezece, cu cei eventual rataciti, cu tot. Acest "numai" se refera la sentimentele de groaza prin care am trecut si la risipa de obuze a nemtilor.
- Dumitre, e ceva de mâncare?
- Avem, dom sublocotenent... oua si ciucalata de la carutele alea.
Si le cauta tihnit în sacul de pânza.
- N-ai aruncat mantaua?...
- Cum o s-o arunc, domnule sublocotenent? ca acum încep ploile... Asa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e lung, urecheat, buzat si practic.
Cad sleit si nemângâiat. Interminabilul bombardament a sfarâmat toate resorturile din mine. Vorbesc rar si numai când e nevoie neaparat sa raspund... Ma simt palid si când îmi trec mâna peste obraji vad ca mi-a crescut o barba ca de mort.
Ma întreb întâi, lungit în santul soselei, daca nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o întrebare care nu m-a slabit niciodata în razboi, dar care acum ma chinuie mai staruitor ca oricând: Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn?
Daca nemtii înaintau, ma puteau prinde fara lupta, caci e neîndoios ca n-as fi fost în stare sa ma apar. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, caci nu aveam lânga mine decât sapte oameni. E o problema, care si în cealalta viata (care nu e decât paralela cu cea de acum) m-a obsedat mereu, înca din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalti de vârsta mea? În aceleasi împrejurari, altii cum s-ar fi comportat?
Tudor Popescu fumeaza un chistoc galbui, tinându-l iscusit între aratator si degetul cel gros, cu ochi absenti, caci e gânditor si el, aci în santul cu smocuri de iarba al soselei. El de ce a ramas sa ma astepte? Stiu ca din cauza câtorva mici ispravi, camarazii mei au oarecare admiratie pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prietenesti, o dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred ca îmi iubesc atât soldatii, n-am stat sa adun ranitii cazuti pe coasta? E adevarat ca am fost poate cel din urma, chiar din plutonul meu, dar eu nu stiam asta si nici acum n-o stiu precis. În sat nu tragea artileria, si Popescu nu trecea prin încercarile prin care treceam eu, e adevarat, dar poate ca ar fi trebuit totusi sa stau sa adun din raniti... Si unde sa-i duc?... cum sa-i transport?... când trupele noastre sunt tocmai la zece kilometri.
Si înca alta obsesie, cu radacini si mai adânci.
Sunt dintr-un neam inferior? Ce as fi facut daca as fi fost la Verdun, sau daca as fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o data? E aceasta inferioritate de rasa?
Ei nu sunt din carne si nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea taria sa îndure atâta?
Exista, pe drept cuvânt, vreo rasa aleasa, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? si atunci trebuie sa trag consecintele firesti pentru toata activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gândurile de realizare în viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste.
Nu credeam în nimic... nici macar în Dumnezeu... si aceasta zi, aratându-mi limitele vointei si ale personalitatii în comparatie cu altii, ma dovedea într-o inferioritate de epava. A fost destul sa apara nemtii... focul a doua baterii. Si totusi acum soarele era sus, prietenii ma asteptau... o companie întreaga strânsa prin grija lui Orisan, toata a noastra, pe raspunderea noastra, creata de el din nimic, ca o casa, ca o statuie, ca o gradina sadita, ne dadea un real orgoliu si aproape ca doream sa ramânem în urma. Încolonam frumos acesti o suta si ceva de oameni, facuti dar tarii, lasam o ariergarda mica în urma si pornim.

"WER KANN RUMÄNIEN RETTEN?"

Abia când dam peste un pod care arde mocnit, când vedem pustiul pe care-l întâlnim, sate dupa sate, alt pod care arde, întelegem despre ce e vorba în realitate. Orisan zâmbeste trist, cu înteles amar, când ocolim prin vad:
- Nu mai am sperante de întoarcere.
Dupa aproape treizeci de kilometri de mars istovitor, care ma idiotizeaza, cu urechile si capetele mereu întoarse înapoi, ajungem din urma, pe înserate, în marginea Nagy-Varosului, batalionul, care ne daruieste cu indiferenta de mecanism o seaca surpriza. Vom ramâne în avanposturi. Sunt atât de obosit, sunt atât de sleit de vointa, încât cu greu ma stapânesc sa nu urlu furios.
Capitanul, îngaduitor si feminin, ma potoleste cu prietenie, uimit (ca un taran care a vrut sa rataceasca prin oras un câine si îl gaseste, aproape de casa, sub dricul carului), dar sincer bucuros când ma vede întors din valea unde ma lasase. Dealtfel, o companie, plecata mult înaintea mea, batuta de artilerie, se împrastiase, se ratacise si înca nu se stia nimic de ea.
- Gheorghidiule, ai rabdare, domnule, s-a dus domnul maior sa explice comandantului ca e trupa obosita.
Raspunsul ne vine tocmai în zorii zilei si mergem sa cantonam în sat, unde dam peste un întreg corp de armata poate, peste o divizie cel putin, în cea mai mare învalmaseala cu putinta.
Dupa ce, cu chiu cu vai, gasim câteva grajduri si doua odai pentru odihna, suntem toata ziua chemati la regiment pentru a primi ordine administrative, pentru încheieri de acte. Mi se dau întâile scrisori venite din tara. Pe un plic e scrisul mare, putin aplecat, al nevestei mele. O pun ca si pe cealalta, a mamei, în veston, fara sa le citesc. Întâlnim, dupa atâta vreme, întâia oara, serviciile regimentului si toata ziua ne e luata cu diverse completari de rubrici, rapoarte, lamuriri. Nu ne-am luat soldele si e musai sa le luam, semnând stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe doua adrese cunoscute, la întâmplare aproape. Dumitru mi-aduce vestea ca lada cu bagaje a fost sparta... sau s-a stricat... destul ca e goala cu totul. Nu mai avem decât ce e pe noi.
Venim pe drum spre cantonament; Orisan îmi sopteste cu gând îngenuncheat:
- Wer kann Rumanien retten?
- Ce vrei sa spui?
- Am citit de doua ori ziarele. Pierdem razboiul.
- Si ce putem face?
- Douazeci si cinci de mii de prizonieri la Turtucaia.
- Daca generalii nostri nu stiu un principiu de tactica, elementar: ca o batalie prost angajata nu se continua, ci provoci alta, ca Joffre la Marna.
Mitica Radulescu e indignat.
- Adica voi credeti prostiile alea despre Turtucaia? E congestionat de mânie. Credeti toate prostiile nemtesti?... Si pleaca aproape întorcându-ne spatele.
Orisan se uita lung dupa el si pe urma ma ia de brat:
- Crezi tu ca oamenii de isprava de-acasa, câti or fi, stiu cum e condus razboiul românesc? Îsi dau seama ca nemtii vor ajunge la Bucuresti?
- Poate ca da... poate ca nu.
Ma priveste apasat, cu trasaturile prea simple în linii drepte.
- Asculta, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amândoi, trebuie sa plece la Bucuresti... Trebuie sa gasim acolo oameni care sa ne asculte, cât mai e timp.
- Cum o sa pleci de aci?
Se apropie strâns de mine:
- Am vorbit cu Dimiu. Poate se va gasi vreo însarcinare. E vorba sa se trimita un ofiter, ca sa aduca un transport de la partea sedentara.
Surâd cu mila.
- Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva.
- Maiorul Dimiu va face sa plece unul din noi.
- Orisan, ce crezi tu ca putem face acolo?
- Sa vorbim cu vreun parlamentar influent, care sa le deschida ochii tuturor.
Am rupt o ramura de copac si-i numar frunzele.
- Asculta Orisan, daca mergem acolo, nu-i decât un singur leac: revolverele. Ai curajul asta? Daca vrei, dezertam... Esti în stare?
A ramas îngândurat.
- E prea complicat...
- Atunci, sa lasam lucrurile cum sunt.
Dupa-masa dorm vreo doua ceasuri si când ma destept îmi aduc aminte de scrisori. Mama îmi spune ca acasa sunt toti bine si: "Stefane, mama, roaga-te lui Dumnezeu în fiecare seara, ca el ne e singura nadejde... si vezi, fii cuminte... fa si tu cum fac altii". Biata mama, cum crede ea ca "fac altii"? Nevasta-mea, pe hârtie lunga mov, îmi multumeste pentru donatie: "A fost o surpriza, m-a uimit... Sa te gândesti acolo, în razboi, atât de mult la mine.. Îti multumesc înca o data ca ai fost atât de dragut în chestia lirelor, si-mi pare foarte rau ca ultima oara ne-am despartit putin cam rece. Dupa plecarea ta am fost trista si a treia zi am plecat din Câmpulung. Singura... cu servitoarea... de-abia am gasit locuri în tren. Aici am gasit totul în regula. Scrie-mi daca poti, si cât poti mai mult. Scrie-mi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt actele... Ieri am fost la mama... ca sunt singura toata ziua... Te sarut, scrie des cum te afli. E adevarat ca înaintati mereu? aici e o mare bucurie."
Cheia de la birou, actele, am fost dragut (?). Ce pot sa fie pentru mine toate astea?... Ei au acolo pe "mâine". Ce stiu ei de ce a fost ieri în realitate în satul Sasaus? Propozitiunea "ca sunt singura toata ziua" ma face sa zâmbesc, nu pentru ca o recunosc tipica si atât de masinal mincinoasa, cât pentru ca îmi aduc aminte cât am suferit din cauza ei. Acum totul e, parca, din alt tarâm, iar între noi abia daca e firul de ata al gândului întâmplator.
O singura curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o fi lumea asta, care stie ca armata e în razboi? cum e atmosfera strazii, a restaurantelor, cum vorbesc la masa? as da nespus de mult sa vad acum un exemplar macar din ziarele mari, de dimineata, sa citesc, dedublat, cu ce litera? cu ce titluri? vestile razboiului românesc.
- Nu dormi, Gheorghidiule? ma întreaba de pe patul celalalt Tudor.
- Ba da... am dormit... Citeam acum scrisori de acasa...
- Hai sa vedem caii lui Corabu.
E un adevarat loc de rendez-vous ofiteresc grajdul vecin, unde capitanul Corabu tine patru cai, prada lui de razboi.
- Asta-i din grajdurile lui Esterházy, arata cu mândrie noul proprietar un roib pintenog, subtire si nervos ca un cal de curse. I l-am luat unui conte.
Corabu, ca sa-si poata face colectie de cai, a întins cele mai abile curse patrulelor de husari. Adica numai trei a capturat, ca pe unul l-a ales dintr-o herghelie întâlnita si l-a platit, fata de martori adusi anume, cu bani buni si foarte cinstit socotiti la pret. Admiram cele patru animale subtiri, si vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care le-am fi privit pictate.
- Si ce faceti cu ei, domnule capitan?
E sincer uimit.
- Cum ce fac cu ei? Dar în timp de pace un cal ca asta ma va costa solda pe un an, domnule.
- Sigur, un maior are nevoie de cai, îi completeaza gândul, crezând ca glumeste, un locotenent de administratie...
Dar capitanul e destul de acru:
- Maiori ajungeti voi, hotii astia de la intendenta... eu am sa fac însa un grajd de cai de curse...
- De ce hoti, domnule capitan, de ce ne faceti hoti?
- Uita-te la el, ni-l arata cu dispret capitanul, netezind mereu coama de matase a roibului. Ne trimit, ori nu ne trimit hrana, ei o trec la ordinar. Ba si atunci când ne-o trimit, o iau cu japca de prin curtile oamenilor si o trec apoi gras la socoteala.
Râdem toti, râde galben si locotenentul, dar pâna la noi a ajuns zvonul ca acei de la etapa au trimis - siguri cum sunt ca scapa - câte-o adevarata zestre acasa.
Ca sa ne împace, locotenentul ne cheama la magazia diviziei, sa ne dea tigari si vin bun, înfundat.
Pe drum discut cu Orisan si Tudor Popescu:
- Pe locotenent îl înteleg, e sigur ca se întoarce, dar Corabu?
- Da, e ciudat... încrederea asta...
Corabu îmi da o spaima linistita, ca un bolnav care, spre deosebire de toti cei din jurul lui, nu stie ca impresia de multumire si bunastare pe care o are e semnul agoniei apropiate si face planuri unde sa-si petreaca vara.
Pe strazile satului, transformat într-o provizorie capitala de regat militar, e o miscare de trasuri, furgoane si automobile chiar, chesoane si tunuri trase în marginea drumului, care desfid orice gând de ordine.
Curtile sunt toate pline, cum sunt pline de care si trasuri curtile hanurilor în zilele de târg, iar oamenii forfotesc în toate partile.
Vinul si gustarile, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase.
- O saptamâna, doua, cât mai stam aici, Vasiliule, suntem musteriii tai. Îti facem vad.
Un locotenent scurt, cu mustata blonda, întreaba mirat:
- Credeti ca stam aici doua saptamâni?
- !?
- Trei zile, o saptamâna cel mult.
- Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie?
Ne vizitam cantonamentele si hotarâm ca seara sa luam masa împreuna cu toti amicii, Tudor Popescu, Orisan, Mitica Radulescu si cu mine.
Dar se vede ca ordonantele au vorbit despre banchetul nostru, ca se mai invita si altii.
- Tu ce aduci? A nu, pui fripti avem... Si sardele avem.
- Da?... eu am ardei umpluti...
Ne prapadim de râs o clipa... ardei umpluti?... ce idee, asa seara?...
- Dar, ardei umpluti... ca a gasit masina de gatit.
Pe jumatate suntem convinsi... Orisan chiar face reflectia rezonabila:
- Draga, ardeii umpluti sunt o mâncare adevarata, de oameni asezati... cu pat si masa... nu pui fripti, de oameni vesnic pe drum.
Fireste ca suntem de acord, dar acum, amicul nostru primeste cu greutate.
- De, nu stiu... daca o sa ajunga... n-am decât o tava.
Constat iar ca pe front nu mai sunt acele tipuri "pitoresti" de care e atât de plina literatura. Toti cei care sunt "pitoresti" o vor - si sunt constienti de asta - asa cum vor sa-si faca un "cap" cei care-si lasa barba. În tic, în formula repetata, e ceva de cabotinaj. Dovada ca, daca pe un chefliu cu ticuri pitoresti îl scuturi si îi vorbesti grav si serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar razboiul e mai ales sinceritate, aproape de pamânt si piatra. Nu e teatru, chiar când e gluma. Nu exista deci tipuri pitoresti decât la popote, la intendenta si la etape. Acolo, când sunt uneori, si cei de pe front se lasa ispititi. Acum suntem numai veseli.
Pe înserate a început sa burniteze. În odaia mea, patul cu cearsafuri albe e facut (n-am dormit în trei zile decât trei-patru ore pe apucate) si masa e întinsa cum se cuvine pentru sase "persoane", nu insi. E un soi de veselie, chiar când masa e încarcata si paharul plin, cam la fel cu veselia uscata a figurantilor de teatru, care sunt veseli, striga si beau din cupe goale.
Dar când aduce castronul cu aburi de supa delicioasa - unde l-o fi gasit? - ordonanta e oarecum grijulie:
- Domn sublocotenent ... nu-mi miroase a bine.
- Ce, ma, ardeii lui Vasilescu? întreaba Mitica.
- Nu, XY a primit ordin de echipare...
Lingurile au cazut în farfurii. Parca a turnat cineva laturi în supa.
- Ia vezi, ma... Nicule... Paraschive, aia de-acolo, ia duceti-va sa vedeti ce e...
Nu mai manânca nimeni. E o enervare joasa, facuta din dezgust si istovire. Suntem brigada cu XY.
Paraschiv se întoarce cu un chiot de bucurie.
- Numai XY... la noi nu e nimic.
Dar atât nu e de ajuns ca sa ne readuca pofta de mâncare. Nici nu vorbim macar... Tudor Popescu s-a dus sa se trânteasca pe unul din paturi, în asteptare.
Tignale prelungite si, în strada, comenzi scurte, corectate. XY se formeaza pentru plecare în seara.
- Sa vedeti, draga, ca pe noi ne lasa în pace. Am eu o presimtire a mea... ca pe noi ne lasa în pace. Uite, eu manânc fara grija...
Noi ceilalti ne multumim sa fumam fara sa spunem o vorba.
La ora 9 vine ordinul sa ne echipam. Ne încolonam apoi pe o ploaie rece si patrunzatoare de toamna.
- Vedeti, domnule sublocotenent, daca aruncam mantaua de cauciuc...
- Bravo, Dumitre, esti o ordonanta clasica...
- Da, dom sublocotenent...
- Ce da, ma?
- Sunt asa... cum spuneti dumneavoastra.
- Esti un prost.
Sunt îmbracat tot în costumul ofiteresc subtire (caci abia mai târziu ofiterii se vor îmbraca cu aceleasi haine, vag ajustate, ca si trupa) cu care am plecat în ajunul Sfânta Mariei.
Toti îmi admira cu invidie mantaua... Orisan are perechea de cizme de husar lungi, rosii, dar se codeste sa le puie, caci îi e frica sa nu fie, într-o eventuala lupta, prea vizibile.
Pornim încet dupa chesoanele de artilerie, ca dupa un dric. Nu se vede nimic si, dupa ce iesim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care desfunda, e o adevarata mlastina. Credem ca nu intram chiar azi sau mâine în lupta; ba înca ni se pare sigur, dar drumul asta prin noroi, în întuneric bezna, sub palele de ploaie, e îngrozitor. Alunecam, ne tinem unii de altii si ajungem cu toti în santul din marginea drumului.
- Atentie... pod sfarâmat... se transmite, venind din om în om, înstiintarea. Dar cum întunericul e prea de nepatruns, cadem toti, rând pe rând, în mocirla. Ne scoatem, târându-ne, unii pe altii. Mai fiecare pas e facut din trei pasi: unul alunecat spre dreapta, altul îngenuncheat la stânga si în sfârsit cel bun înainte.
Mi-e imposibil sa stiu în ce directie mergem.
- Atentie... atentie... cheson împotmolit.
Ocolim asa ca sa ne conformam indicatiei, desi ne întrebam daca nu cumva acum gresim. Trecem probabil pe lânga un tun, dar nu stim unde e...
Sunt sleit... mi se îndoaie genunchii uzi...
Ghetele de sevro mi-au devenit ca niste bandaje de noroi rece în jurul picioarelor...
Mi le smulg cu greutate, ca si când pamântul mi le-ar suge.
Ploua mereu si întunericul e atât de mare de parca suntem rataciti într-o mina, fara un chibrit, fara o unda de lumina macar. Între o pâlpâire de tigara si soarele tot, e mai mica deosebire, fara îndoiala, decât între o lucire de zid alb si întunericul absolut.
Când uneori drumul ocoleste, întunericul devine si el mai lichid si ne spala obrajii.
Undeva, înainte, s-a aprins o lumina. Imediat încep urlete: stinge... stinge lumina. Si e fara noima, caci o lumina nu poate indica o pozitie, de vreme ce nu i se poate determina locul. Bâjbâim mai departe prin întuneric.
- Zamfir... Niculae Zamfir... Nu raspunde nimeni. Zamfir!... Pun mâna pe cel din stânga mea: Tu esti Zamfir?
- Nu sunt, camarade... Zamfir s-a dus pisemne - si aci îmi trânteste o porcarie soldateasca.
- Ma, cine esti tu, ma... n-auzi? si îl iau de gât...
Cineva îmi recunoaste vocea:
- Ma, e don sublocotenent de la a noua.
- Don... don... sublocotenent... eu sunt dintr-a saptea.
- A saptea? apuc de ranita pe cel dinaintea mea... Cine esti? Din ce companie esti?
- Vasile Tonitu dintr-a saptea.
- Ma, aici sunteti dintr-a saptea?
- Nu, don sublocotenent, a opta, îmi raspund cinci o data.
- Dar a noua unde e, ma?... Ei, a noua...
- Aici, don sublocotenent, raspunde unul si parca îi e vocea fosforescenta, atât de mult o simt.
- Unde sunteti, de aici: înainte... înapoi?
- Pai nu stim unde sunteti dumneavoastra...
- Ma, care are o izmana... o camasa alba... Puneti-le pe spate, ca sa ne mai lamurim putin.
În sfârsit, ne regasiram... Compania era în urma.
Sa tot fie miezul noptii...mergem parca de o vesnicie. De repaos nici vorba nu poate fi... Adica nimeni nu se poate aseza... caci de stat în picioare, în loc, stam la nesfârsit. Suntem parca la sute de metri, îngropati în pacura.
Frigul nu-l simt înca decât la picioare... când stam în loc... dar ma gândesc ca la un vis nebun, ca as putea sa fiu într-alta parte... ca la ora asta exista oameni care dorm în pat... sau într-un bordei uscat... ca exista oameni care se odihnesc într-un grajd, fie si pe baligar cald.
- Loc... loc... loc!
Artileria...! Vine din urma artileria.
Stiu ca e artileria numai pentru ca acum, în loc sa ma lovesc de cei din dreapta si stânga mea... ma lovesc de boturi de cai si roate de tun. Oare artileria merge tot asa de încet ca noi? Oare caii vad mai bine?
Dupa un timp, tunurile se împotmolesc si se descopera ca infanteristii se asezasera pe lanturile care leaga ante-trenurile. Urlete, înjuraturi, uruit de fier si de roti iar; si, trimise parca nu se stie de unde pe deasupra, strigate îngrijorate de "tacere!".
De la o vreme oboseala îmi da ca un val de nebunie. De trei zile si trei nopti n-am dormit decât aseara, în santul soselei doua ore si azi dupa-masa alte doua. Acum picioarele nu mai gasesc nici macar sprijin, în noroiul care aluneca sub ele, de parca am cauciuc la genunchi. As vrea sa ma las jos, sa treaca peste mine bocancii camarazilor, copitele cailor.
Macar daca as fi aghiotant de batalion, sa merg calare.
Mi se pare atât de putin ceea ce cer. Sute de artileristi calare, ofiterii de la capitan în sus calari, aghiotantul calare, fireste si ei aci în iadul acesta de noroi, dar la regiment, la brigada, la divizie, la toate aprovizionarile si la toate birourile, la toate misiunile si la toate depozitele, atâti alti ofiteri. Nu voi sa fiu departe de foc, ca ei. Nu as vrea decât un cal, pe care sa merg alaturi de camarazii mei, mai robusti, pare-mi-se.
Mergem toata noaptea si acum am pierdut absolut masura timpului, totul capata pentru mine o senzatie de vesnicie, de existenta inumana.
De la o vreme începe sa ploua din nou, caci statuse un timp.
Zamfir, care ma regasise (fara sa ne vedem fata) si voinic ma ajutase sa lupt toata noaptea cu noroiul, îmi da vestea ca se va face ziua. Îl întreb, îndurerat parca, de unde stie asta.
- Va spun eu, domnule sublocotenent, daca începe iar ploaia, e semn ca ne apropiem de ziua.
Într-adevar, peste câtva timp întunericul începe sa se încenuseze. Pe urma devine ceva mai albicios, ca deasupra marii, asa încât, desi au început sa se zareasca ramuri negre de copaci, oamenii nu se vad înca decât ca prin ceata, caci au si ei uniformele tot cenusii.
Ploaia a devenit vie. Vântul ne repede din când în când în fata pânze de apa rece. Suflam greu si mergem înainte.
Când s-a luminat de ziua, parca am iesit dintr-un tunel. Ploaia si vântul de toamna reped în copaci si tufisuri, verzi înca, palele de nori albi care se târasc pe marginea drumului, caci acum suntem într-o padure tânara de carpen si stejaris. Ne cautam oamenii si din mers ne reconstituim unitatile. Dupa un timp coloana s-a oprit. Dar acum începe altceva tot asa de grozav ca oboseala: frigul care ne amorteste... Dupa ce ne-am odihnit ca niste cai, când pe un picior, când pe celalalt, începem sa batem pe loc din talpi. Îmbracamintea e toata leoarca, lipita cu clei rece de noi, ghetele de sevro mi s-au spart azi-noapte si acum, cu ciorapi noroiosi si boturile atârnând, e mai rau decât daca as fi descult. E un frig care ajunge pâna la oase... Dealtfel, de-a lungul spinarii îmi simt pe piele, alunecând ca melci reci, siroaie de apa, care tremura încet, ca pe geamul pe care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de vara, asta e o ploaie deznadajduita si înghetata de toamna.
Pe la noua dimineata abia, maiorul o ia la stânga pe o vâlcelusa, pe fundul careia s-a adunat un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum în fuga. A început acum, sau am crezut-o noi, departe, o lupta vie de artilerie. Câte vâlceluse ca astea am vazut eu, cândva, în alta viata, de la fereastra vagonului-restaurant, între Pitesti si Slatina!
Ajungem într-o vale mai larga putin, prin fundul careia trebuie sa fie, pe sub rachite plouate, vreun pâraias. Departe, la câtiva kilometri în dreapta noastra, pe o coasta larga, urca, atacând pare-se, batalioane de ale noastre. Noi credem ca inamicul ocupa aci dealul mic si paduros din fata, al carui povârnis e batut si de artileria lor si de a noastra. La dreapta, el face îndeosebi un baraj puternic de vreo cincizeci de metri largime, socotind, dupa cât se pare, ca pe acolo duce calea noastra. Ploaia a stat iar.
- În tragatori... în tragatori.
Maiorul porneste împotriva dealului împadurit din fata, si cum crede ca acolo e inamicul, dam în tragatori un adevarat asalt. A fost, poate, si s-a retras, nu-mi dau seama, dar când patrundem în padure urlând: înainte... înainte!... nu gasim pe nimeni. În schimb ne împrastie focul artileriei noastre, care loveste în plin.
- Sa nu mai traga artileria noastra... sa nu mai traga artileria noastra! urla disperata toata lumea.
Nu ne ramâne decât sa alergam mereu înainte: de partea cealalta a dealului privelistea e foarte cuprinzatoare. E un fel de uriasa strachina verde, de doi-trei kilometri larga, cu mici culmi, bune de pasune, pe toate marginile, cu padure pe stânga. Prin mijloc, pârâiase mici cu tufisuri marunte, îngalbenite. Nici urma de inamic. Dar n-am aparut bine si artileria lor - caci o cunosc, e tot cea de alaltaieri - ridica trombe de pacura si fum înaintea noastra, trasnind si rupând fier.
- Înainte, si fa legatura pe dreapta! îmi striga maiorul Dimiu. Legatura... legatura... treci prin baraj.
Si cum crede ca nu aud bine cauza bubuiturilor, îmi arata cu mâna, si apoi spre stânga:
- Voiculescule, prin padure... padure... padure, n-auzi? ... înainte...
Cad lovituri împerecheate de trasnete. Tot dealul zvâcneste când e lovit în coasta. Cratere negre cât niste roti mari de locomotiva rasar apoi în iarba.
Loviturile sunt întrerupte si oamenii se opresc îngroziti. Situatia e însa mult mai usoara ca alaltaieri. Barajul e fix si orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne gasim acum, la douazeci de pasi de el, nu cade nici un obuz, iar daca traversam patruzeci de pasi printre trombele de brazi, de asemeni, nu mai cad obuze.
Cu ochii sufletului închisi, în picioare, strig pe nume câtiva dintre oameni... "Zamfir Niculae... Ciorbagiu... haide". Dar dupa câtiva pasi oamenii se opresc, si în carnea si nervii mei e un consimtamânt.
Înaintea noastra sunt culcati alti tragatori. Barajul e ca sa împiedice sosirea noastra, a rezervei, si nu avem puterea sa ne repezim sa trecem prin el. Pamântul tot se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice, mari cât un munte, dar nevazut acum, râcâie si azvârle pe o zona anume pamântul, ca un câine sau ca o fiara care cu picioarele si ghearele îsi face groapa.
Cu un genunchi pe pamânt, fara arma si dupa ce am dat si mantaua ca sa ma simt mai usor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se ca spre stânga obuzele cad mai ritmic, asa încât s-ar putea trece. Dar deodata o serie de fâsâituri suierate, de sarpe întarâtat, si aliniate ca din nai, trec pe lânga mine.
- Mitraliera... trage mitraliera... culcati!
- Suntem pierduti, caci culcati... neculcati... asa fara adapost, batuti de mitraliera, e moarte sigura.
- Zamfir... Grigorita...
Si ma napustesc înainte în baraj.
Naruite lânga mine, obuzele sunt parca prabusiri de trasnete, cazute pe casa alaturata, dintre cele care fac sa-ti plesneasca geamurile. Si trasnetul nu e nimic pe lânga aceasta dezlantuire, caci e unul singur si, odata cazut, te gaseste scapat... dar aici, tocmai pentru ca a venit unul, stii ca mai vin si altele.
Când în plin baraj vine vâjâitura, cad sau cadem poate, caci nu vad nimic, cu anticipatie... "Nelovit" e constatarea de un sfert de clipa.
Din nou o goana înnebunita...
Sunt dincolo... în plina bataie, pentru atacul de baioneta... Parca am trecut printr-o poarta. Nu ma gândesc la poarta barajului, ci la un fel de poarta nevazuta, înalta pâna la cer... a mortii... a lumii celeilalte, dintre spatiile reci.
Totul da impresia de nou... originar...
În fata, am ajuns din urma, într-o mica vâlcelusa, un lant de tragatori, culcati în tufis si printre smocurile de copacei... La dreapta, la câteva sute de metri, un lant de tragatori, al nostru, se abate înapoi - vad bine, caci sunt si ei pe pasunea larga - ca un gard prabusit întâi la un capat... pe urma la celalalt... nu vad nici un soi de inamic... decât foarte departe la stânga în fund, pe un dâmb, un sir de oameni culcati ca niste mogâldete, exact ca tintele culcate pe câmpul de tir de la regiment.
Ma scol în picioare si strig si ofiterului pe care l-am ajuns din urma:
- Domnule capitan, hai înainte.
Toata lumea îmi urla ca la teatru, când ai din urma nu vad: "Jos! jos!"
- Stai jos, domnule, ca ne iau focurile lor în primire... Vrei sa ne descopere aici? Lasa sa-i ia prin padure, pe flanc.
Se aud la stânga, unde e restul batalionului nostru, urlete neîntrerupte: "Înainte... înainte...", deci ramânerea pe loc mi se pare o dezertare.
Constat, asa pentru mine, cu gratuitate, în clipele acestea de moarte, ca nici pe departe nu e acea "ploaie" de gloante prin care se spune ca trebuie sa treci la razboi. Din când în când câte un strop de piuituri, ca vântul toamna pe câmpie, când gloantele trec mai pe sus... fâsâituri suierate, de sarpe, când sunt aproape. Pe deasupra trecu anuntate naprasnic, mereu, cum se anunta uruind trenurile, obuzele. Apoi, izbesc pereche, în dâmbul din spate, cu un fel de titanica nerozie, transformând doar padurea în ruine si fum, caci cred ca nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au sa-l poata darâma, oricât l-ar zgudui.
"Degeaba" chiar, nu e... Înteleg ca asa, batând haotic în dâmbul acela, în afara de faptul ca ne-au redus toata artileria la tacere - caci nu mai trage nici un tun românesc pe aci - ei fac un fel de demonstratie gratuita ca toate demonstratiile simbolice, ca soarta, nu numai a mea, dar a armatei întregi e pecetluita. Câta vreme ei pot dezlantui în liniste un uragan ca asta, prin care nici o unitate nu poate trece neînjumatatita si nedezorganizata, e înfrângerea.
"Wer kann Rum"nien retten...?"
Deodata, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se înfig printre noi în pamânt ca ghearele si provoaca un urlet de bâlci.
- Paziti... trag ai nostri în noi... paziti!
Un lant care a aparut sus pe coasta, nestiind unde se gaseste inamicul, cum n-am stiut nici noi, crezând ca tot ce e dupa culme e dusman, trage în noi...
Fugim urlând si ne adapostim, încocârjati, în sivoiul vâlcelusei.
- Nu mai trageti... se striga înapoi... nu mai trageti!
Acum vad ca sunt câtiva morti... cu capul culcat pe brat, cu fata în sus, toti cam în aceeasi atitudine. Parte sunt desigur loviti din spate...
S-a dus elanul de la Olt... de la Magura Branului.
E în mine o tristete mânjita, ca de moarte. Mult la dreapta, se întorc în picioare (nu sunt urmariti cu focuri? nu e lupta acolo?) pâlcuri-pâlcuri dintr-ai nostri. E ceva de înmormântare în amurg sarac.
Carti de citire, articole de gazeta în patruzeci de ani, sunt goale ca niste sertare, înaintea acestei retrageri care e realitatea...
Drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cât aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste altfel ceea ce cunostea într-un anumit fel.
Ramân asa în vâlcelusa, cu lantul întreg de oameni plouat pâna la piele, ros de tristete, cam jumatate de ceas. Oamenii privesc cu îngrijorare spre dreapta. "O sa ne ia pe flanc." Dar e o imposibilitate... nimeni nu e pe flanc, nu se vede picior de inamic.
Ai nostri trag în mod stupid, în sus, orbeste - dealtfel, nici nu vedem nimic. E o rapaiala asurzitoare.
Iata însa ca în stânga, în padure, reîncep iar urletele batalioanelor noastre: "Înainte, înainte..."
Nu mai pot sta locului.
- Hai înainte, domnule capitan... hai, ca auzi... la stânga...
Într-un anumit sens, nu-ti trebuie prea mult curaj ca sa alergi înainte; de vreme ce câmpul e gol, da, cât de cât, o impresie de manevre.
Capitanul îmi arata cu mâna ca în padure, înapoi, se întâmpla ceva...
Cu mustati mari, cu obrazul sprijinit în cot, între oamenii lui, capitanul e o enigma pentru mine...
Când azi tot vom muri - caci azi e ziua, nu mai încape nici o îndoiala - ce câstig e sa fii plesnit de gloante aci, în loc sa mergi înainte?
Strig cu o frenezie animalica, beat de propriul meu urlet: "Înainte... înainte..." Capitanul cu oamenii se ridica si pornim tot lantul înainte, urlând mereu. Mergem ca la trei sute de metri, în salturi succesive.
Acum gloantele care veneau rare miauna des... O mitraliera toaca, departe, dar loveste prea scurt. Ridica pamânt si iarba, la vreo cincizeci de metri în fata mea. În padure strigatele românesti au ramas în urma. Inamicul lucreaza tacut si automat ca o masina de precizie.
Capitanul comanda un foc spre padure în dreptul nostru, ca eventual sa lovim în flancul celor care, crede el, tin fata batalionului nostru. Protestez cu îndârjire, caci am certitudinea ca tragem într-ai nostri. Dar nu mai pot face nimic, focul s-a dezlantuit.
Mai departe, nu mai mergem.
- Lasa, domnule, sa asteptam aici, sa-i ia pe flanc prin padure.
Înteleg acum ca gândul oricarei manevre, în afara de înaintare, pe câmpul de tragere, e moartea si înfrângerea.
Reiau mereu, urlând: "Înainte... înainte" si urletul însusi e un stimulent formidabil si un narcotic în acelasti timp, ca un pahar de vin, dat dintr-o data pe gât. Alegerea încinge si ameteste.
- Zamfire... Marine... Ciorbagiu... hai.
M-am ridicat în picioare... snopul de gloante vine aproape, însa nu cade nici unul dintre cei care fug cu mine înainte.
Ne oprim dupa zece pasi, dar ne ridicam numaidecât: în fata noastra sunt vreo doua gropi de obuz. Alergam lunecând pe iarba plouata si ne înghesuim câte patru-cinci într-o groapa. Dar acum e o înversunare groaznica împotriva noastra, caci s-a întâmplat un lucru neasteptat. Cât timp eram culcati în iarba, nu eram vazuti. Ridicându-ne însa ne-am demascat... si acum, în haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem bine lamuriti. Fâsâiturile sunt dese, dar pe sus. Vin si din fata si din spate, de la cei ramasi în vâlcelusa, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne cauta acum mitraliera. Probabil ca nu poate aprecia distanta exact, caci trage la zece pasi înainte, scormonind iarba si pamântul cu snopul ei de gloante ca o gheara de tigru, se apropie din ce în ce, însa parându-i-se ca s-a înselat, iar îsi repede turbat si metalic snopul la alti douazeci de metri. Cei îngramaditi cu mine trag ca descreieratii, fara sa scoata capul din groapa de obuz. Si din nevazut parca trage mereu. Fara îndoiala, nu-i "ploaie de gloante" si snopul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre gloantele astea care vin ar fi tot atât pentru oricare dintre noi, cât un naufragiu pe ocean, cât un cutremur catastrofal, cât sfârsitul lumii. O simpla izbitura, scurta ca de cravasa, în frunte.
Armele celor ghemuiti înapoia mea în groapa se descarca lânga urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul si-a rezemat arma chiar, o clipa, de umarul meu, i-o dau la o parte cu mâna furios, caci îmi sparge urechile. As vrea sa dau ordin sa nu se mai traga, dar zgomotul e asurzitor, ca într-un aeroplan când porneste motorul...
Trebuie sa iesim din groapa asta, caci e moarte stupida. În fata e o noua cuta de teren. Dar mai întâi nu stiu cum sa fac sa se opreasca focurile... M-am ridicat în genunchi, în marginea gropii, jucând toata cartea, caci pericolul e mai mare din spate. Fac mereu semn sa se opreasca focurile catre cei din vâlcelusa, ca sa putem înainta fara sa cadem loviti din urma. Dau iar la o parte, cu mâna, arma celui din groapa, care trage aiurea, naucindu-ma.
În sfârsit, fac semn cu mâna stânga înapoi, îngenuncheat si sprijinit cu dreapta în iarba, dar cineva îmi da cu o varga peste mâna si imediat sunt tras de picioare înapoi în groapa, unde cad zapacit...
- Ce e, ma?
- Sunteti ranit... mâna stânga.
Toata manusa-i plina de sânge... Un deget atârna, îmbracat si el în manusa lui, în jos, prins parca numai într-o ata, dar nu simt nici o durere.
Lânga mine, oamenii îmi arata cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep din cauza larmei si mai ales pentru ca ei încearca sa-mi spuie nu stiu de ce în soapte si cu un aer tainic ceea ce vor. Pe urma, înteleg. Omul si-a sucit în loc gâtul moale, din gulerul scortos al mantalei si are acum obrazul stâng lipit de palma, întors înapoi, ca si când n-ar mai vrea sa vada înainte.
Din coltul buzei, i se scurge pe barbie un firisor de sânge. Ochii sticlosi parca ar vrea totusi sa evite pamântul.
- Tare mi-e teama ca e lovit în ceafa de cei care trag din spate, îsi spune unul, acum tare, în fundul gropii, parerea. Si pe dumneavoastra, socot ca tot din spate v-a lovit.
- Nu. Iesise si el cu domnul sublocotenent si a întors capul înapoi, când a facut dumnealui semn cu mâna, sa vada daca opresc aia, atunci l-a lovit în ceafa... da tot din fata...
Parca suntem acum într-un mormânt.
Gloantele nu sunt prea dese, dar în fund, mogâldete se ridica... si trec mereu în fuga, la stânga, spre padure, tragatori inamici. Nu îi vedem bine decât când se strecoara unul dupa altul, ca si când ar traversa un drum, ca sa dispara iar.
În spate, artileria nemteasca a devenit turbata si pare ca a sporit numarul gurilor de foc, caci bate în padurea care salta trunchiuri întregi si aschii, fumegând; iar unele obuze trec scurt peste deal, caci bat, se vede, si vâlceaua pe unde am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai nostri înspre dreapta, dar în padure e un rapait de arme, care, reluat de ecou, devine hau groaznic.
Ma întreb ce am de facut. De înaintat nu mai poate fi vorba. Nadajduiesc ca ai nostri vor împinge linia inamica atât de mult înapoi, încât sa pot astepta sfârsitul luptei în groapa asta de obuz. Dar, dupa felul cum se departeaza focurile în padure, înteleg cu groaza ca ai nostri dau înapoi, sau suntem treptat înconjurati.
La gândul ca as putea fi prins, ma cuprinde o deznadejde rece, ploioasa. Înfrângerea asta, înserarea care cade, mâna pe care o tin mereu ferita, ca un câine laba zdrobita de automobil, îmi dau o impresie de moarte, de neîndreptat niciodata.
Atunci, ca un gând fierbinte, ca o descheiere de moarte, imediata, hotarasc ca voi pleca neîntârziat. Oamenii îngroziti vor sa ma retie. Dealtminteri, nici nervii nu mai pot suporta nimic. Armele care mi se descarca, aci în groapa, în urechi, ma naucesc si ma înfurie.
Pornesc înapoi, în picioare, drept peste câmpul verde, singur pe toata întinderea lui, ca un somnambul. Nu ma uit înapoi, nu ma uit în dreapta, nu ma uit în stânga, nu am decât un singur gând, ca daca strabat acesti cinci-sase sute de metri, as putea sa fiu scapat. Stiu bine ca numai "daca" îi strabat si numai "as putea" pentru ca trebuie sa trec din nou prin focul de baraj si prin padurea batuta. Pot sa cad în fiecare clipa... dar daca ajung dincolo... În mine pulseaza gândul acesta al salvarii cum gâlgâie sângele în gâtul taiat. Ceea ce ma îndeamna la nebunia asta e durata neted scurta a jocului. Dupa un sfert de ora sunt scapat. Am crezut ca la ruleta e bine sa joci numere în plin. Simplifica.
Daca prin absurd nu se întâmpla nimic, si daca merg întins, asa ca un cadavru ambulant, singur în picioare în tot largul câmpului, fara sa ma opresc o clipa, orice s-ar întâmpla, sfertul de ceas trebuie sa treaca. Dar nu trebuie sa ma opresc sub nici un cuvânt, si nici sa fiu atent la ce e în jurul meu, ca sa nu-mi pierd curajul si sa nu ametesc, ca un acrobat, care nu trebuie sa se uite în jos. Si trec într-adevar încet, fugind numai prin barajul automat.
Totusi întârziere e. Nu pot sa urc dâmbul de cinci-sase metri, spre padure. Nu ma pot sluji de mâna stânga si iarba umeda aluneca. Ma socot o clipa pierdut. Acum vad gloantele care vin, caci le vad înfigându-se în pamânt. Sunt mai numeroase decât le credeam. Aproape sa ametesc când ma gândesc ca nu voi putea urca, dar îmi vine în minte amintirea husarului în care noi am tras peste doua sute de focuri. Ma prind cu mâna dreapta de iarba, înfig calcâile piezis si tot ajung sus. Dau în padure peste ordonanta. Scot manusa - si de pe degetul rupt - si înfasur mâna plina de sânge, si pe care o cred sfâsiata, în batista. Artileria trage la vreo douazeci de metri în stânga. Daca va veni si aici, s-a ispravit.
Peste un sfert de ora înca, am iesit din padure, am traversat vâlceaua, am urcat-o, acum sunt sus, într-o sosea mare.
O noua poarta, nevazuta, se deschide de asta data spre o alta lume, sau poate e aceeasi, pe care o trec invers.
Ambulanta ne duce pâna la jumatatea drumului, unde e un post de ajutor si de unde vom fi luati de ambulanta-automobil a diviziei. Gasesc printre raniti, pe jos, si un grup de nemti, culesi în urma noastra când urlam nebuneste.
Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi îmbracate în stofa, mi se pare ceva miraculos. Când eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii si eu nu vazusem nici una. Luptam mereu cu nemtii si acum îi vedeam de aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc si sufera. Credeam ca sunt numai spirit, obuze, fâsâit de glont si umbre, departe.
Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene, al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-as da sa stiu sincer impresia lor despre ziua de azi. Sa-mi dea un reper, o singura data, pe care s-o gasesc si în dictionarul experientei mele, si apoi, pe baza ei, confruntând, eu mi-as da seama de valoarea tehnica si sufleteasca a întregii campanii, stabilind "linia" asa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin întrecerea dintre un cal al lor si altul strain, se pot fixa, ca situatie, fata de toate tarile cu cai de curse.
Un timp cu fata lunga si dura ca o masca sta putin cam într-o râna. Are ochelari de sârma si de buna seama e gradat, daca nu ofiter. Sunt, aliniati mai mult sau mai putin, ca noi toti, pe marginea soselei, în sant, ca la un bazar de rani de tot soiul...
Simte ca îl privesc si întoarce capul. As vrea sa intru în vorba cu el, normal, si n-am un pretext. Sunt stângaci ca si când as vrea sa acostez o femeie, si la fel, el, cu morga, evita sa lege "cunostinta". N-am tigari, caci i-as oferi. As vrea sa vorbim ca doi profesori.
În timpul acesta, vine si pleaca - facând naveta - ambulanta-automobil a diviziei. Pâna la noi mai are. Neîndemânatic, un sanitar îmi bandajeaza mâna.
În sfârsit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb pe neamt în frantuzeste daca e grav ranit. Ma masoara o clipa si pe urma îmi raspunde scurt, tot în frantuzeste:
- N-am nimic de vorbit cu dumneata.
Simt ca vorbeste de la popor la popor, nu de la om la om, cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucurestean, de la Kant la Conta. Ma întreb o clipa daca sa-l lovesc, asa ranit cum e el. Îl simt voit si acest joc de "fata-n fata" trezeste în mine o mânie larvara. Nici unul dintre motivele invocate obisnuit în campaniile de atâtare a popoarelor nu m-ar fi putut face sa lupt cu ura si cu dorinta de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezenta moralmente necesar si numai atât. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confunda cu cea de stat în tendintele de cucerire economica, pentru ca n-am orgoliul fierului si tabacariei românesti, dar nici ideea de administratie germana, care nu pare chiar asa de rea, nu m-ar fi facut sa lupt activ, sa vreau sa ucid. Un singur lucru m-a îmbolnavit totdeauna, când mi l-am confirmat, de furie. Pretentia inamicului de a-mi porunci mie ca român în virtutea unei globale superioritati de rasa. Afirmatia asta aparea incerta, în literatura de propaganda, si nu o credeam autentica. Am avut motive s-o cred, în partea a doua a campaniei, când eram uneori apostrofati din transeele apropiate si atunci am tras câteva focuri cu ura si cu satisfactia cu care esti ispitit sa apesi pe tragaciul unui browning, mic si gingas, ca sa dobori un atlet obraznic si grosolan (asa, ca o demonstratie). De câte ori un fapt dinafara ajungea pâna la acest substrat sensibilizat national al constiintei mele, trezea în mine aceeasi pornire de furie.
Acum ma stapânesc, totusi, si îl privesc staruitor, ca sa-l fac sa se întoarca spre mine, ascultând ca de o porunca, fara sa vrea.
- Dumneavoastra, soldatii germani, aveti pretentia de a fi si curajosi si prosti în acelasi timp. Dumneata vad ca nu faci exceptie, nici de la una, nici de la alta.
Ridica mantaua de pe pântece si-mi arata, fara o vorba, un amestec de sânge si rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rana nu produce impresie. Cel ranit e totdeauna un favorizat, fata de cel ce ramâne.
- Soldatii... dumneavoastra.
Îi arat, întarâtat, si eu pe ranitii nostri...
- Cum vrei sa fie la razboi? Când vrei sa cuceresti lumea...
Zâmbeste amar:
- Cu glontul trecut prin pântece, m-au silit sa merg douazeci de pasi.
Îmi da un fior de oroare. Înteleg pe urma ca soldati de-ai nostri, dintre cei sositi în urma liniei de atac, nestiind ca e grav ranit, fara îndoiala, l-au silit sa mearga pâna la targa cu care l-au adus aci si în care sta acum lungit... Rog pe un medic sublocotenent, care supraveghea încarcarea în ambulante, sa vie, si acesta, plictisit si fara nici o vorba, îi face o injectie.
- Când ai fost ranit, si pe la ce ora?
- Acum vreo trei ceasuri; eram în padure si am primit focuri din coasta, care ne-au spart tot batalionul.
Asadar, capitanul mustacios si înclestat de pamânt a avut dreptate sa deschida focul asupra padurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins si ridicul... si de a nimeri anapoda, de a nu gasi momentul just... asa ca de obicei.
Neamtul îmi confirma dupa ezitari ca e dintr-un regiment prusac. E într-adevar profesor. A luptat în Rusia, a fost si la Verdun. Vreau sa stiu cum i se pare lupta de azi...
- Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am sa mor pe aici, iar din alte parti am scapat.
E o logica pe care o platesc cu un surâs mieros.
- Dar în comparatie cu alte lupte?
- Nu e comparatie.
Întâi iau aceasta ca un raspuns umilitor. Nu e comparatie între un leu si un câine. Simt ca nu voi putea întelege nimic pentru viitor, ca n-am elementele care sa-mi ajute sa înteleg cele ce vor veni, ca azi nu pot stabili "linia".
Starui surâzând:
- Totusi?
Acum cred ca el nu e atât de inteligent sa poata stabili raporturi. I-ar trebui o mai larga vedere si o mai justa întelegere a detaliilor caracteristice. Fictiunile nu se pot compara si el nu poate crea realitati.
- E altceva... asta nu-i razboi adevarat, si întorcându-se spre vecinul lui, tot neamt, ce fuma: So dumme Leute... durch ein solches Trommelfeuer...
- Asadar, gasesti ca a fost un bombardament puternic... neobisnuit: am un punct comun în vocabularul logic.
E uimit ca înteleg nemteste.
- Puternic? hm... si surâde... Ce-am vazut noi la Verdun si pe Somme... Acolo sa fii vazut sute de tunuri tragând... Azi au tras toate, cine stie, optzeci, nouazeci de tunuri.
- Nu mai pricep nimic... Ai spus tovarasului dumitale ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a noastra?
Se strâmba de durere, îsi pipaie burta cu dezgust. Ca toti cei atinsi de peritonita, are mintea extrem de lucida. Injectia l-a facut vorbaret chiar.
- Nu, domnule, vorbeam de a noastra. Am sa-ti spun eu dumitale o vorba... Noua germanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toti taieturi... Uite, aici, si-mi arata în fata urechii o crestatura... Ei bine, noi avem un fel de zicatoare: Nu te bate în duel cu unul care nu stie sa se bata, ca e periculos... Pot sa spun, domnule, ca daca dumneavoastra ati fi stiut sa faceti razboi, nu mai eram eu azi aci, tinându-mi matele în brate.
Un moment banuiesc ca el socotea ca suntem în superioritate tocmai din cauza ignorantei noastre.
- Credeti ca vom câstiga razboiul din cauza lipsei noastre de experienta?
- Sa câstigati razboiul?... Nu stiu zau daca peste câteva ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stam de vorba acum. Stiu ca voi muri, altfel am certitudinea ca în doua saptamâni as fi fost eliberat de ai nostri, la Bucuresti.
Si acum stiu ca nu glumeste.
- Dar ce ai vrut totusi sa spui cu acel "Trommelfeuer?"
- Uite ce, domnule... Are si razboiul regulile lui... ca si duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore când nu trageam un foc, chiar daca englezul juca bridge în poiana... Cum crezi dumneata ca se poate trai? Pe urma e o regula iar... Daca tu stai si inamicul porneste la atac, artileria ta trage... Atunci inamicul se opreste si începe sa traga artileria lui mai puternic... atunci tu evacuezi pozitia si lasi pe ai lui sa vina s-o ia... Pe urma trage artileria ta, si el trebuie sa plece lasând mortii si ranitii care se cuvin. Pe urma, daca vrea, vine din nou, daca nu, nu... La nevoie, iar se întâmpla ca mai sus. Nu se trece, domnule, niciodata, printr-un foc de baraj.
- Bine, dar ai spus singur ca nu se poate compara cu bombardamentul de la Verdun si Somme.
- Ce-are a face?... acolo eram la adapost de beton, adânc sub pamânt.
- Bine, dar când porneati la atac, afara, deasupra, pe pamânt?...
- Hm... Atunci fugeam înapoi, lasând jumatate morti afara, iar comandantul cel mare schimba pe comandatul artileriei care n-a pregatit atacul.
- Deci atacul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un act de bravura?...
Are un surâs de sincera ironie.
- Crezi dumneata serios ca dumneavoastra românii sunteti mai bravi decât noi, sau decât francezii?
- Atunci?
Tace ascultând lung durerea în el, ca un gând. Si pe urma, dupa ce s-a strâmbat putin:
- Atunci înseamna ca dati tot concursul armatei germane sa ajunga mai repede la Bucuresti...
- !?
- Ce nevoie aveati sa treceti, azi, prin baraj? Ca sa salvati pe cei dinaintea dumneavoastra, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduti. Noi porniseram la asalt... Daca nu ne lasati sa ajungem la ei, noi tot plecam înapoi, si-i încredintam artileriei, sa-i faca întelegatori. Atunci de ce ati mai venit gramada, dumneavoastra din urma? Ati calcat regula razboiului, iar ai nostri s-au retras, nu din lasitate - cred ca stii si dumneata ca germanii nu sunt lasi - înca o data, ci din calcul... E adevarat ca am primit focuri din coasta... si ca, din cauza acestei neasteptate întorsaturi, nu ne-am putut culege pe noi, ranitii... Dar ce pierderi ati avut din pricina asta? Unde mai pui ca putini se vor întoarce dintre cei prinsi dincolo de baraj.
- Comandantii nostri pretuiesc foarte mult atacul la baioneta.
- Tocmai de aceea ai nostri vor ajunge la Bucuresti asa de curând... Pentru ca nu gasesc interesante luptele la baioneta. Va vor face totdeauna ce v-au facut azi, cu chibzuiala, rece.
- Stii dumneata, la romani, Horatiu s-a prefacut ca fuge ca sa-i sileasca pe curiati sa se împrastie pe teren... Ai nostri simuleaza în fata batalioanelor dumneavoastra retragerea, ca sa veniti mai bine în câmpul de tragere al artileriei. Si dumneavoastra aveti iluzia ca biruiti.
- Ne mai pacalim câteodata... Ti-am spus eu proverbul nostru, ca nu e bine sa te bati cu cel care nu cunoaste duelul, dar la urma, socoteala tot iese. Asculta, în Carpati aveti transee fortificate?
Evident ca mint cu graba.
- A, în Carpati e altceva... Avem transee dinainte pregatite, organizate gata.
- Adaposturi bune?
- Da, bordeie cu doua straturi de busteni si un metru de pamânt deasupra.
- Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75... Nu rezista însa la obuzele noastre de 105... Nu mai vorbesc de cele de 150... Si pe urma, chiar daca rezista, totul e de prisos, daca n-aveti artilerie de 150, sau mai mare, si dumneavoastra.
- !?
- Sigur, vom trage pâna vom distruge transeele si bordeiele cu tot ce e viata în ele... Daca bordeiele vor rezista totusi, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinauntru sa iasa. Si atunci, daca aveti artilerie ca francezii, faceti si dumneavoastra ca francezii... trageti în ocupanti... ocupantii pleaca si trag apoi cu tunurile, si asa "da capo al fine"... cum ati citit tot timpul verii despre cota Morthomme.
Surâd cu o tristete de moarte în suflet... Întariturile noastre din Carpati? Santierele si bordeiele care, adunate ca într-o batatura, nu ar putea rezista unor râturi de porci tiganesti...
- Sa speram, domnule, ca medicii dumneavoastra sunt mai priceputi decât generalii dumneavoastra... Dar mi se pare ca pentru mine e de prisos... As fi vrut poate o fotografie a locurilor acestea... o carte ilustrata... ca sa arat copiilor si nevestei în ce fel de peisaj am fost omorât... Pentru albumul familiei.
Pe urma am tacut îndelung... Eu gândindu-ma la moartea tuturor... el numai la a lui. Înserarea asta, dupa o zi ploioasa, apoi senina, de toamna, era mereu mohorâta si apasatoare ca o înmormântare... Padurea de stejar si tufele mici începusera sa se topeasca în întuneric.
În ambulanta-automobil, am luat cu autoritate alaturi pe prizonierul neamt... Am cerut chiar soferului sa mearga mai încet la santuri. Mi-a explicat ca e ordin sa care toti ranitii pâna la miezul noptii.
Mi se face injectia împotriva tetanosului, sunt culcat într-un pat curat. Târziu de tot, vine alt grup de raniti din regimentul nostru. Divizia e în retragere. Batalionul nostru e înjumatatit. Sunt patru ofiteri morti, câtiva raniti, compania mea, înconjurata, e prizoniera cu toti ofiterii. Tudor Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o? Pâna în zorii zilei spitalul trebuie evacuat. Se lucreaza cu deznadejde la pansamente.

COMUNICAT APOCRIF

Calatoria în trenul sanitar care ne ducea pe toti - aproape doua sute de raniti - mi s-a parut ca un fel de calatorie în strainatate, când dupa restaurantul garii judeci si despre orasul corespunzator, când cantonul se desprinde din seria lui (câmp, singuratate, ploaie, saracie) si devine element din seria rapida (vagon-restaurant, peisaj, doamna eleganta, domnul voiajor)... Veneam într-o lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, asa cum unui bolnav, care iese întâia oara din casa dupa luni de zile, orasul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara Brasovului împodobita, cu frunze si steaguri nationale, ramase, mi-a dat, despre orasul pe care nu-l cunosteam, o idee de carte postala si decor de zece mai. La Sinaia au navalit pe înserate în vagoanele noastre cucoane frumoase, cu mâini tot atât de albe si fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipaitul, mai vii, erau într-un fel de hiperfunctiune. În schimb toti cei pe care-i vad au parca un aer fantomatic, pâna si în voce si în privire, în ceea ce e dincolo de ei, parca un soi de siesta dupa zbuciumul zilelor de lupta. Între Predeal si Busteni, vazusem în jurul cantoanelor gropile de lup si transeele copilaresti, facute acolo lânga sosea, când muntii si padurile erau libere, cu naivitatea cu care, ca sa evite o inundatie catastrofala, care ameninta întreg tinutul, o primarie neserioasa ar face santulete de scurgere de-a lungul drumului. Când puhoiul vine însa, târaste nu numai ce-i pe sosea, dar si casele înalte, si chiar primaria cu domnul primar.
Eram în vagoane speciale, în targi lungi pentru dormit.
La Bucuresti ni se spune ca mergem direct în gara Obor, unde se face triajul bolnavilor. Am intrat într-un lung peron subteran, ca în marile gari occidentale, asa mi s-a parut cel putin, caci am aflat apoi ca gara n-are astfel de peroane si imediat au navalit în vagoane sanitare, ofiteri administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au întrebat ce preferinte avem. Cei mai multi au optat pentru câteva mari spitale din capitala, unde li s-a spus ca vor fi îngrijiti de frumoase doamne din societatea româneasca. Era adevarat. Dar ceea ce deosebeste o societate de civilizatie de una de cultura e ca lumea ei imita si practica pasionat si cu entuziasm toate formele celei de cultura, fara sa aiba însa staruinta de a duce lucrurile pâna la un capat si nici curajul de a suporta toate consecintele. Câta vreme serviciul în spitale nu contrazicea nici una din înclinarile acestor doamne, ba înca le favoriza ocazii noi si decor inedit, ele au umplut cu surâsuri si alba lor prezenta salile cu raniti. Atât. Dar am vazut, câteva doar, mai târziu, curatind în spitalurile de la Iasi, în dupa-amiezi pustii de iulie, rani puturoase.
M-am gândit, cu un fel de neliniste, ca, daca voi fi în Bucuresti, voi fi vizitat de ai mei si ca voi fi obligat - acum când eram atât de obosit - sa joc un fel de teatru de dragoste si bucurie.
Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia sa astept câteva ore si între timp, vestita de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gara mama.
A plâns, m-a sarutat, a exagerat gravitatea ranii, a trimis sa mi se aduca de-acasa, de la ea, perne, un flacon de apa de colonia, o învelitoare - "caci nu se stie daca la spital vei avea ce-ti trebuie".
Si totusi durerea ei îmi era straina. Când a murit unchiu-meu si ne-a lasat averea, iar pentru partea mea a început patimasa discutie în ce priveste împarteala, nu stiu daca aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat în ceasul acela ca o straina, s-a crezut "parte" a vorbit cu voce alba, m-a privit cu ostilitate, ca pe un strain, si strain am ramas. Am cedat fara îndoiala atunci, ea a revenit la tonul de duiosie, dar ireparabilul se savârsise. Stiam pâna unde merge afectiunea mamei. Mai târziu, am cautat zadarnic sa-mi demonstrez ca poate avea dreptate, ca discutiile de interes iau cîteodata tonul acesta de proces între straini, si ca aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era de prisos. Gestul meu larg sporise însa afectiunea mamei, care de atunci avea pentru mine si mai multa atentie dragastoasa, dar pentru ca eu facusem sacrificiul cel mare, pastram, fara sa vreau, un aer de protectie, de indulgenta amabila, îndepartata, de surâs limitat si limitativ. Asupra evolutiei vietii mele ea era acum ca un astru racit, fara influenta.
Îi sarutam zâmbind mâinile, primeam daruri cu demonstratii tandre si absente, dar asteptând, cum astepti într-o gara sa plece mai repede trenul, pentru ca situatia dintre tine si cei care te-au petrecut începe sa se prelungeasca stânjenitor.
Nu mi-a spus o vorba despre nevasta-mea si am respectat ostilitatea lor de totdeauna, evitând o întrebare inoportuna.
Pentru ca era îngrijorata de soarta mea, doctorul, preocupat si amabil, a asigurat-o ca în cincisprezece zile sunt complet vindecat si bun de întors înapoi pe front. Asta a întunecat-o oarecum.
La spitalul judetean din R. sunt într-o rezerva cu un camarad de regiment, ranit la genunchi. Am carti de citit, dar rumoarea tacuta, de efluvii, a orasului nu-mi da liniste. Dupa o saptamâna de dureri mari, pot iesi. Sunt foarte înconjurat, caci ofiterii regimentului sunt într-un complex de rudenii, care îmbratiseaza toata urbea. Nelinistea e mare si comunicatul oficial e asteptat la ora patru cu întinsa macinare. Orasul, din cauza militarizarii (politaiul a devenit maior, cu "stele" în loc de grade, dar oricum maior, seful de posta a fost asimilat si el, în sfârsit, afara de pensionarii cafenelelor din "centru" toata lumea a trecut la partea sedentara a razboiului si e deci foarte activa), traieste în casele, cu aspect de vile, în gradini, în centrul plin de pravalii, o viata deosebita. Camioanele care trec, furgoanele, detasamentele sunt cercetate cu atentie si interpretate, asemeni cititului în stele. Va veni sau nu evacuarea? caci luptele se dau acum în Carpati, la optzeci de kilometri departare.
Razboiul e, dealtfel, o ocupatie noua si provoaca animatie chiar în tinuturile retrase, daramite aci. Cu umbrela la subsuoara, profesori batrâni ies la ora patru la plimbare, renuntând la somnul de dupa-amiaza deci, eveniment caracteristic, pentru ca sa citeasca, afisat pe geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foarte sibilinic acest comunicat. "Lupte vii, bombardament intens", "atacuri puternice în regiunea cutare". Niciodata un cuvânt despre înfrângere sau retragere. Cei care tin minte stiu ca numai comparând doua comunicate poti afla ceva.
"Pe înaltimile din pasul Rucarului au loc vii lupte de infanterie", spune un comunicat, copiat cu litere caligrafice, cu creionul, de patronul cafenelei, probabil.
Iar a doua zi, între alte puncte:
"Inamicul a atacat puternic pozitiile noastre de la sud de Dragoslavele".
Daca stii ca între Rucar si sud de Dragoslavele sunt sapte-opt kilometri, atunci stii si cu cât s-au retras trupele noastre, de ieri pâna azi, iar daca nu, crezi ca nu s-a întâmplat nimic.
Dupa-amiaza, spre seara, centrul se animeaza, mai ales prin prezenta femeilor, care ies la plimbare. Ofiterii de la diverse depozite si comandamente (e aci cartierul corpului de armata) îsi lasa si ei serviciul, ca niste functionari constiinciosi, catre orele sase. Esti tentat sa crezi ca si pe front, la aceasta ora, ofiterii încuie sertarele, se spala pe mâini, îsi potrivesc figura si ies din transee în oras, fie invitati la o partida de pocker, fie la un rendez-vous cu etape simplificate, din cauza vremurilor tulburi. În realitate, constat si acum aceeasi neputinta a imaginatiei de a realiza în abstract. Nu exista decât o singura lume, aceea a reprezentarilor.
Nu putem avea în simturi, si deci în minte, decât ora si locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, conventionale, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o simpla firma provizorie. Nu poti fi în doua locuri deodata. Eu stiam, când suportam bombardamentul de la Sasaus, ca, teoretic, e posibil ca alta lume, undeva departe, sa petreaca, sa iubeasca, sa aiba ore de birou si de masa. Dar nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotriva, sunt aci, în aceasta lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat în spatiu si mai ales în afara de notiunea timpului. Îmi zic: poate ca la ora asta Orisan suporta un bombardament la fel cu cel de la Barcut. Dar este o simpla ipoteza teoretica, vezi bine, goala de orice emotie, de durata oricarui sentiment, de culoarea oricarei reprezentari, de irevocabilul întâmplarii reale.
Sunt privit - asa cum umblu cu alti camarazi, cu mâna bandajata - cu destula curiozitate. Nu-mi displace; senzatia reala ca sunt privit îmi pare ca un fel de gâdilatura, de îndurat oarecum, dar în cele din urma insuportabila.
- Ramâi aici, ma îndeamna camaradul meu. Vine generalul A.
- De unde stii?
- Vine cu automobilul... Stiu de la prefectura. Uite pe fostul primar, Vasu... pe avocatul ala batrân... toti îl asteapta... Primarul, un medic excelent, care are darul de a fi în tot locul, e acum si el lânga gradina publica, asteptând cu toata lumea miracolul. S-a raspândit vestea ca "generalul" va trece spre front.
- Parca se spunea ca l-a otravit, ca i-au turnat spionii nemti, printr-o ordonanta cumparata, otrava în cafea?
Surâdeam amândoi, caci cunosteam legenda. Comandant de armata în Dobrogea, generalul A. a oprit câtva timp în loc înaintarea inamicului. Si e atâta sete de idolatrie, sunt atâtea disponibilitati de nadejde în poporul acesta, care se simte mereu aruncat de pe scara înalta a istoriei, încât figura generalului a si devenit legendara.
Eu stiu însa ca salvare, pentru moment, nu mai e. Si cu toate astea, când pe strada principala apare lânga gradina publica automobilul mare, deschis, stropit tot de noroi, peste vopseaua de culoarea nisipului, am acelasi fior ca toata lumea de aci. Sta în fund, alaturi de alt general, tot în mantaua cenusie care nu indica nici o distinctie, cu capul lui de mucenic cu cioc imperial, cu privirea obosita, care nu se opreste asupra nimanui. Stiu ce-ar vrea toata lumea... si cu ea, însumi eu... Cu mintea lui, încaputa acolo sub chipiu, sa înlocuiasca tunurile, mitralierele, sa redea curaj soldatilor, sa rastoarne situatia ca o prezenta supranaturala. Comunicatul de mâine seara sa anunte, de pilda:
"În regiunea Dragoslavele, lupta îndârjita s-a terminat prin înfrângerea dusmanului. Un regiment de infanterie a cazut în spatele inamicului ocupând Cheile Dâmbovicioarei si soseaua Giuvala. Am facut 25 mii de prizonieri, am luat patru tunuri de câmp si un bogat material de razboi. Urmarirea inamicului continua si diverse unitati mici care au cautat sa-si faca loc prin munti, peste vechea frontiera, sunt treptat capturate."
Nadejdea, cu atât mai emotionanta, cu cât toti au constiinta miracolului, a cascat ochii tuturor celor de pe trotuar, iar ofiterii fac front ca unui print. Multimea asta nu vrea decât sa despacheteze bagajele facute pentru refugiu, sa puie mâine seara drapele tricolore la balcoane si sa se agate de rotile automobilului, urlându-si frenezia de recunostinta pentru salvator.
Masina s-a oprit o clipa, ofiterul cu mustata mica, de lânga sofer, a întrebat ceva pe sergentul de strada (întrebare la care au raspuns laolalta, cu bunavointa grabnica, cinci-sase insi, care se gaseau acolo), dar în tot timpul generalul a avut o absenta preocupata, de medic chemat, în sfârsit, de familia disperata, la capatâiul bolnavului a carui operatie încercata de altii n-a reusit.
A venit si Orisan, ranit la mâna dreapta de o schija de obuz. Camaradul din rezerva în care sunt eu a plecat în familie si acum sunt câteva zile cu Orisan. Între noi e o prietenie definitiva ca viata si moartea. Si totusi încerc un sentiment ciudat. Mi-e imposibil sa-i pun vreo întrebare despre viata lui de familie. Îl cunosc cum nu l-a cunoscut nici mama lui - caci numai acolo, în fata mortii si a cerului înalt, poti cunoaste oamenii - dar nu stiu absolut nimic despre el. Si nici despre nici un alt camarad al meu. Acum îmi dau seama cât de putin am vorbit eu si camarazii mei de front despre viata noastra anterioara. Parca suntem în "Legiunea straina". În fiecare noapte îl aud însa pe Orisan, culcat în patul alb, lungit pe spate ca un mort (asa cum se desprind sa doarma soldatii din cauza repaosurilor scurte în marsuri), urlând în somn de groaza, deznadajduit ca un câine: "Mama!... mama!..."
Peste câteva zile, în comunicatul oficial e totusi o floare de bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Rosu, facând prizonieri, capturând mitraliere si material. Stiam ca pe acolo s-a retras regimentul nostru. Îi arat lui Orisan banuiala ca nu poate sa fie straina de Corabu asemenea isprava. El surâde, cu îndoiala. Peste alte câteva zile însa, un ranit, abia sosit, îmi întareste presupunerea. Dorind sa se distinga neaparat, dornic de înaintare, cu ambitie de general napoleonian, si simtind mai ales ca ar putea muri, inutil, capitan, a comunicat diviziei ca daca i se da comanda unui batalion, e gata sa cucereasca Muntele Rosu. Dupa oarecare codeala, oferta a fost acceptata si capitanul Corabu a izbutit sa dea acea floare comunicatului nostru. Dar i s-a luat imediat comanda... împrumutata. A doua zi, însa, muntele a fost din nou pierdut... Acum capitanul Corabu a primit... ordin sa-l cucereasca iarasi. Ma întreb, cu gândul prelungit, melancolic, ce ar însemna pentru armata noastra sa i se dea acestui ofiter o comanda mai importanta.
Când Orisan e mai bine, iesim sa mâncam la un birt din oras, unde cunoastem doua doamne tinere foarte frumoase si distinse, care ne arata foarte mult interes, dar ne cer sa evitam pe unchiul lor, un domn batrân cu nas aprig si mustata mare. Le-ar certa rau daca le-ar vedea stând de vorba cu cineva. Ne fixam un rendez-vous cu ele si plecam repede, caci ni se spune ca la spitalul din G. a fost adus Niculae Zamfir, grav ranit. Ne duce cu masina Iorgu, barbatul Anisoarei, care e "voluntar" la corpul de armata. Printr-un ordin al Ministerului de Razboi gradele inferioare, daca au avere, sunt scutite de front. (Li se cere numai sa puie un automobil la dispozitia cartierului, iar ei, atasati pe lânga automobil, capata numele de "voluntari".) Pentru ofiteri însa acest lucru nu e admis si deci formula de ramânere trebuie sa fie alta, sau altele.
Spitalul tip "Regele Carol I" e în marginea soselei si are în fata o gradina de flori, cultivata de medicul-sef, un burlac filozof în felul lui, departat de oameni care-i vindeca pe toti, cu conditia sa-l lase în pace, în singuratatea lui din mijlocul câmpului. Niculae Zamfir e într-un pat de fier alb, cu capul bandajat si acoperit cu patura pâna la gât. Nu-i vine sa creada parca, vazându-ne, si, desi trebuie sa aiba febra, zâmbeste. Nu poate vorbi, nici nu poate înca fuma tigarile pe care le-am adus, iar cele doua sticle de vin înfundate vor ramâne multa vreme nedestupate, dar îsi plimba privirea dupa gesturile noastre si surâde cu ochii, cinstit si sfios ca un câine al pamântului.
- Esti ranit rau la cap, Zamfire?
Clatina din cap negând si pe urma ridica usor cuvertura si ne arata picioarele bandajate ca niste copii înfasati. Unul e retezat de sub genunchi, celalalt de la jumatatea coapsei. Zâmbeste cald.
Cred ca am devenit palid ca un mort si ma clatin. Orisan a încremenit si el. Niculae Zamfir, cu patura ridicata, surâde mereu, absent si bun, ca o icoana care nu stie cât a fost de slutita de sulite.
N-aveam ce mai spune... Tacem asa îndelung si pe urma plecam, sub pretext ca nu trebuie sa-l obosim.
Pe drum Orisan ma întreaba cu gând inspirat:
- Te mai gândesti la revolutie?
- Nu, ca staretul Zossima al lui Dostoievski, ma închin, si eu, în fata "nenorocirii care va veni".
*

Plecarea mea la Bucuresti este inevitabila. Parca se apropie un examen dezagreabil. Am scris nevestei mele ca sâmbata seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron, ci în câmp, pe o linie de garaj; gaura e în întuneric de frica zepelinurilor... Iar când vin pe Calea Victoriei goala, felinarele dau o lumina albastruie asfaltului pustiu, de par acoperite cu zabranic de doliu, iar casele de piatra cenusie. Nicaieri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e coplesitoare.
M-a asteptat cu o serie de demonstratii care altadata m-ar fi înnebunit de emotie si placere. Casa e toata luminata (cu storurile captusite bine, fireste, ca sa nu se vada afara) ca pentru sarbatoarea de Pasti, masa e alba, sclipitoare de cristaluri si flori, vinul rar. E o intentie de supeu în doi, ca într-o "camera separata" de restaurant de petreceri. Îmi e imposibil sa nu fac socoteala ca as putea avea toate acestea numai cu zece monede de aur si înca fara obligatia de a surâde.
Ma saruta cu exces, nu vrea sa ma lase sa ma dezbrac, îmi scoate ea însasi mantaua...
Simt ca un singur lucru m-ar fi ispitit aci... si poate mi-ar fi iluminat indiferenta. Patul mare alb, camera de baie cu majolica alba si oglinzile aburitoare. Sa am asta, murdar si patruns de frig, dupa un mars ca acel de la Barcut, ar fi în mine o dospire de recunostinta si voie buna, care s-ar revarsa poate si asupra acestei femei. Dar la spital faceam baie în fiecare zi, iar rufaria de pe mine e curata.
- Mama (nu spunea niciodata: mama, pur si simplu) nu mi-a spus nimic ca esti ranit (e grav? ah... Dumnezeule!). Vezi, asta nu înteleg, frate, sa fie suparata pe mine, dar chiar daca nu vorbim... putea sa-mi trimita vorba prin cineva... Te-a durut rau?... Ma întreb, fara sa-mi pot retine surâsul dinauntru, ironic: "Ar fi murit de durere femeia asta, daca as fi fost ucis?"
Parca nu stie ce poteci de moarte am în suflet, si tacerea mea o face sa vorbeasca încontinuu, ca un orator care nu mai poate încheia, si se avânta inutil, dupa asociatia întâmplatoare a frazelor. Îmi taie, cu prea multe gesturi, friptura în farfurie. Si cum se cunoaste ca a îmbatrânit. Nu simte ca, asa, destul de trupesa cum a devenit, nu mai prind anumite gratii. Dealtfel, tot armamentul ei cuceritor e parca demodat si nefolositor, ca acele transee puerile din muntii granitei.
Evit cât mai mult dormitorul, desi albul de olanda al cearsafurilor tot ma cheama. O clipa, caldura trupului ei molatic lânga al meu îmi toropeste trupul si îmi activeaza gândurile, dar pe o masa joasa e o fotografie mare, a mea. A pus-o acum, sau e de mult acolo? ridicula, condamnata infam sa asiste la framântarea trupurilor lor, când eu eram la Cohalm?...
Si totusi îmi trece prin minte, ca un nour de întrebare... Dar daca nu e adevarat ca ma însala? daca din nou am acceptat o serie gresita de asociatii?
Daca e o simpla coincidenta, ca, de pilda, atunci când am întâlnit pe colonel, ca atâtea în viata?
Dar nu, sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata.
Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fara chef, ea are inspiratia nefericita sa faca singura demersurile îmbratisarii... Prin camasuta fina, asa cum sta în genunchi, aplecata deasupra mea, sânii îi atârna ca doua pungi si pântecul a început parca sa se îngroase. Chiar dupa ce m-am însurat, prietenii ma îmbiau la petreceri cu cocote, dar si când izbuteau sa ma convinga, si oricât erau de frumoase, aveam impresia ca ma culc cu manechine de cârpa, fara acea caldura tainica animala, care, când ti-e scumpa, te înduioseaza si te deznadajduieste în nebunia unei totale îmbratisari. Nevasta mea e alba si cu preziceri de grasime, iar eu as vrea în clipa asta sa simt pe pieptul meu genunchi mici ca merele si sa descopar colturi noi într-un trup de tigancusa subtire si cu muschi nervosi. As putea-o avea cu alte zece monede de aur si fara obositoare obligatii de a minti tandru.
*

A doua zi a fost navala de cunoscuti... Fraze goale de continut, stupiditati fara legaturi de rudenie cu realitatea.
În corespondenta am dat si peste o scrisoare anonima...
"Domnule, pe când d-ta lupti pentru patrie (?) nevasta d-tale te însala ca o târfa cu un individ Grigoriade, care e la cenzura, vezi bine.
Îi poti gasi oricând între 6-9 în strada Rozelor opt bis, unde merge la el. Caci poate ca acum n-o avea nerusinarea sa-l aduca tot la d-ta acasa."
Ce n-as fi dat alta data pentru ca sa am certitudinea ca ma însala. Cum asteptam la pânda, cu fruntea arsa si pumnii crispati!
Acum, când vine, îi arat scrisoarea zâmbind. Un moment devine palida, ma examineaza alarmata si banuitoare, însa când ma vede linistit, socoate ca nu cred.
- E o murdarie... Stii ca toti ne invidiaza. Ah, lumea asta rea... Uite ce calomnii mai nascoceste. Daca ar fi sa te iei dupa toti... Poftim, sa fii fost tu mai banuitor acum... Ah, mi-e o sila de oameni... Nu mai poti iesi... Fireste, am fost de câteva ori în oras, nu singura: cu Anisoara, cu Iorgu, si a venit cu noi si Grigoriade. Am fost la teatru si pe urma la restaurant. Ah, si dintr-atâta...
Vorbeste mult, platitudini încalecate, asociate la întâmplare, si zâmbetul meu binevoitor o încurajeaza...
- Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti?
Parca i-a despicat cineva teasta în doua. Alta avalansa de întrebari gemute, de protestari scâncite.
Ma gândesc halucinat ca as fi putut ucide pentru femeia asta... ca as fi fost închis din cauza ei, pentru crima:
- "Vezi, aia blonda de colo...? nu... ailalta mai grasa putin, de la masa cu cei doi domni si doua doamne...
- Ei?
- E nevasta lui Gheorghidiu... Nu-ti mai aduci aminte...?
- A... pentru asta? Ce-a gasit la ea, draga? sa ucida pentru ea... nu mai putea gasi alta la fel?" A doua zi m-am mutat la hotel pentru saptamâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am daruit nevesti-mi înca o suma ca aceea ceruta de ea la Câmpulung si m-am interesat sa vad cu ce formalitate îi pot darui casele de la Constanta. I-am scris ca-i las absolut tot ce e în casa, de la obiecte de pret la carti... de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.