agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-01 | | Înscris în bibliotecă de Bogdan Gagu
Dacă este îndreptățit să se înceapă descrierea culturilor prin rînduirea lor sub scheme, atunci se surprinde de la început ceva din specificul culturii grecești, și cu atît mai mult din specificul culturii europene.
Culturile de tip totemic, cu Unu și repetiția sa; cele de tip monoteist, cu Unu și variația sa; precum și cele de tip panteist, cu Unu în Multiplu, nu pun în joc pînă la capăt rațiunea și nu posedă în ele cunoaștere liberă. Rațiunea lor este dată de primatul Unului. Însă cu Unu și Multiplu, acesta din urmă pierde solidaritatea cu cel dintîi, coexistă cu el, poate chiar uita de el, iar rațiunea trebuie să și facă apariția (la culturile politeiste de tip ridicat), spre a pune ordine și eventual spre a obține ordinea unică. Așa cel puțin se va fi întîmplat în Grecia antică, unde, de la reflexiunea presocratică și pînă la cea plotiniană, cunoașterea s a străduit să îmblînzească disidența Multiplului. Rămîne, în tabloul rapoartelor posibile între Unu și Multiplu, ultimul raport, cel de Unu multiplu, pur și simplu. Pe acesta îl vom atribui culturii europene și el reprezintă, cu structura la care duce, precum și cu modelul ce se constituie și se afirmă în istorie, raportul care a făcut cu putință miracolul european. Excepția devine acum regula. De rîndul acesta, nici Unul nu primează, nici Multiplul, ci Unu este de la început multiplu, distribuindu se fără să se împartă. Nici o clipă însă Unu multiplu nu poate fi asimilat lui Unu în Multiplu al panteismului, în care individuația a degradat părțile și doar reintegrarea lor le salvează; în care lumea este una singură, prin primatul Unului, în timp ce Unul multiplu se răspîndește în lumi și cîmpuri; în care Unu nu se preface în unități, pe cînd în cultura europeană Unu dă unități, de fiecare dată autonome, ca monadele. Cultura europeană va fi acest ansamblu de unități, ce se diversifică, la rîndul lor, întocmai Unului prim. Teologia ei, e drept, se va strădui să păstreze unitățile în subordinea Unului; filozofiile ei, cu setea lor de absolut, vor tinde să regăsească unicitatea Unului multiplu. Dar, spre deosebire de teologie, religia vie din lumea europeană îngăduie acestor fii risipitori, care sînt creatorii de cultură, să și încerce norocul în lume, așa cum filozofia, tot vie și neparalizată de absolut, concepe din plin distribuirea absolutului unic în unități și a ființei în deveniri. Ce s a întîmplat, o dată cu apariția culturii europene? Schema a trecut în structură, respectiv în structuri care, cu exercițiul lor, să facă posibilă o cultură deplină, în toată varietatea ei. Celelalte scheme nu pot trece în structuri și rămîn cel mult să treacă direct în „model“ cultural, unul de fiecare dată îngrădit și îngrăditor pentru spirit, așa cum fac culturile totemice, monoteiste, panteiste — și cum face chiar modelul grec, cu interdicțiile sale raționale și închiderea sa în sine. Totemul nu se diversifică, divinitatea sau principiul unic nu se multiplică în principii, iar panteismul nu dă panteisme în sînul său. Cît despre politeism, el nu are legi și structuri; are în schimb prototipuri și mituri, cum o arată cultura greacă. Schemele sînt de aceea inerte și rămîn așa, chiar dacă se aplică asupra unor domenii diferite, cum am văzut cu schema numerică. Structurile însă sînt active și devin adevărate forme structurante, oriunde s ar aplica și cu atît mai mult în universul înăuntrul căruia s au ivit, cum este în cazul de față universul culturii europene. S a întîmplat, în sînul acesteia, ceva care a silit o să și treacă schema în structură. S a întîmplat anume, pe toate planurile, o conversiune către universal — poate prin lecția rațiunii grecești, dar acum liber și deschis înțeleasă, poate prin „universalitatea“ Imperiului Roman, cu siguranță prin deschiderea către ginți și omenesc a creștinismului, poate chiar prin pustiirea adusă de năvălirile barbare — o conversiune care a ferit lumea europeană de închidere și a silit o să scoată din inerție schema ei. Totul era de refăcut, în Evul Mediu. Lumile de pînă atunci, cea egipteană, chineză, indiană, chiar greacă, trăiseră sub o milenară stabilitate, pînă la stagnanță. Acum se năștea, sub tumultul istoriei, o cultură nouă, care trebuia să domine și să organizeze tumultul. Cum oare? Pornind cumva de la un singur principiu, care să fie o formă de Unu? Dar cultura europeană începătoare avea să și pregătească — la început într o versiune teologală, pe care o vom invoca mai jos — un alt fel de Unu decît cele dominante pînă la ea, un anume Unu care să se distribuie întru sine, așa cum avea să se distribuie mai departe în unități capabile ele însele să se diversifice pe modelul Unului inițial. Unul multiplu dă, prin natura sa, unități multiple. Căci există două feluri de unități. Fără deosebirea lor, ni se pare că nu se poate înțelege pînă la capăt nu numai filozofia, atît de hotărîtoare pentru spiritul culturii europene, dar nici mitologia ei și această întreagă cultură, începînd istoricește cu teologia și sfîrșind cu tehnica și formalismele ei. Există într adevăr unități care strîng laolaltă un divers, iar pe de altă parte există unități care se diversifică ele însele. Lăsînd la o parte sensul aritmetic al unității, extins asupra elementelor oricărei mulțimi prin numărătoare, sau sensul calitativ al unității organice, extins și el asupra oricărei realități individuale, unitatea denumește sau rezultatul unei unificări, sau principiul genetic al unei diversificări. Primul tip de unitate, cel care strînge laolaltă un divers, este tipul comun. Întreg registrul vieții sufletești, cu sentiment, voință și mai ales cunoaștere, aduce o asemenea unitate a diversității. Genurile, speciile, la fel cu reprezentările, ideile și emoțiile, sînt unități ale unui ansamblu. Toată problema cunoașterii științifice de pildă, în primul ei ceas cel puțin, este să unifice o diversitate (manifestările fizice reduse la legi, plantele și animalele variate reduse la specii, pînă și felurile de a raționa reduse la figuri silogistice). O asemenea unificare a unui univers duce la o unitate ce s ar putea numi de sinteză. Ei însă i se opune un nou tip de unitate, pe care de la Kant încoace trebuie s o numim unitate sintetică. Iar în timp ce unitatea de sinteză — fără a fi o simplă abstracțiune sau o formă de reducționism — este una de concentrare, unitatea sintetică este de expansiune. Cu unitatea sintetică operează cultura europeană în tot ce are semnificativ și propriu în ea, chiar dacă, firește, nu se poate lipsi, în continuare, de unitatea pe care am numit o „de sinteză“. Sugestia unității sintetice o dau astăzi pînă și maturele noastre științe ale naturii. În mare, de pildă, cosmogonia contemporanilor — sortită sau nu să rămînă valabilă, dar caracteristică viziunii europene — închipuie originea lumii, nicidecum pornind de la atomi care s ar agrega, sau de la un element simplu, ca hidrogenul, care ar genera prin transformare restul, ci pornind de la unitatea complexă a concentrării originare de materie care, prin explozie (big bang) și expansiune, a dat cosmosul. Dar încă mai sugestiv se petrec lucrurile în mic: știința de astăzi vorbește despre particule care, prin bombardare, se descompun în părți din care n au fost compuse niciodată, de parcă particulele ar fi cu adevărat unități sintetice. Dintr o dată metodele clasice de „analiză“, care descompune o substanță în părțile ei alcătuitoare, și de „sinteză“ care o recompune, ca în cazul apei, asemenea metode devin caduce în fața formei schimbate a realității, pe care o sugerează unitatea sintetică. Și poate că exemplul științific cel mai impresionant pentru alt tip de unitate pe care trebuie s o punem în joc îl oferă fenomenul izotopiei. Dacă aproape orice substanță este de la început plurală, nefiind ce este decît laolaltă cu izotopii ei, atunci înseamnă că tema unității și a multiplicității, poate chiar dezbaterea platoniciană a Unului și Multiplului trebuie reluate filozofic din cu totul altă perspectivă decît cea clasică. Izotopia amintește de Unul teologiei, care este dintr o dată întreit și în expansiune. O divinitate în expansiune — cum vom întîlni la începuturile culturii europene —, un univers în expansiune, unde electromagnetice în expansiune, dar și valori în expansiune, categorii de gîndire în expansiune, ca și o istorie în expansiune, în fond toate limitații care nu limitează, iar pînă la urmă și un neant intrat în expansiune cu nihilismele de astăzi — așa ni se va părea că poate fi descrisă cultura europeană. Toate stau, așadar, sub o structură: unitatea sintetică, adică acea unitate care se diversifică și multiplică, așa cum o ficus indica, arborele indian, devine pădure. Nu rămîne decît ca această structură, provenită dintr o simplă schemă, cea a Unului multiplu, să ofere, cu exercițiul ei variat, un model, spre a se putea desfășura organizat universul culturii europene ca prototip al culturilor depline. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate