agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-01 | | Înscris în bibliotecă de Bogdan Gagu
În ipostaza substantivului
Sînt popoare și lumi ce se sting în cîte o parte de cuvînt. Egiptul pare a se fi stins în hieratismul substantivului (ca și Bizanțul, mai tîrziu). China a vegetat în eticismul adverbului. Noi, astăzi, facem declamații pe tema sfîrșitului catastrofic al lumii, cînd de fapt atingem, probabil, doar sfîrșitul perioadei care a prilejuit asemenea spaime: perioada de dominație a conjuncției; sau cînd efectiv am sfîrși în sterilitate, poate chiar în catastrofă, dacă trecutul nu ar arăta că se înfrîng în chip firesc asemenea dominații provizorii, trecîndu se într o altă ipostază a logosului. Dar, așa cum tinerii de astăzi nu știu că ei trăiesc într o lume de relații doar exterioare, aduse de primatul conjuncțiilor „și“, „sau“, „dacă... atunci“, și că ei nu au un adevărat liant care să i solidarizeze, ci doar „conective“, ceea ce îi face să alcătuiască de fiecare dată o masă informă și nu un colectiv uman — așadar că de aceea se tutuiesc fără să se cunoască, poartă blue jeans mergînd pînă la nudism, căci n au identitate, devin hippies, căci n au sălaș, comunică prin învăluirea muzicii mai degrabă decît a cuvîntului și se lasă în cele din urmă integrați în cîte o sectă, de vreme ce le trebuie totuși o comunitate —, la fel nu știm îndeajuns, poate, că nihilismele la care am ajuns sînt capătul de drum al perioadei conjuncției și că ele sînt sortite înfrîngerii, în curgerea și desfășurarea de sine a culturii europene. Morfologia culturii, adică reflexul morfologiei gramaticale, cu formele ei variate pentru logos, arată limpede cum pot trece culturile prin toate ipostazele acestuia, nu firește în puritatea și exclusivitatea cîte unei ipostaze, dar cu precumpănirea ei. În perioada de dominație a conjuncției vor apărea desigur resturi din perioada cînd precumpăneau adjectivul, adverbul și pronumele personal de pildă, sau, de altă parte, se vor ivi anticipații ale unei perioade cînd ar putea precumpăni prepoziția. Totuși rămîne caracteristic, pentru morfologia ce sugerăm, cursul ei, care este și cursul sau desfășurarea în curgere a culturilor. Dacă nu se poate determina în chip hotărît că orice cultură începe în modalitatea substantivului (care este și una a substanței, sau a realității date și numite), sfîrșind în modalitatea intimității cu lucrurile și cu ceilalți, căreia îi dă expresie prepoziția, în schimb se va putea afirma că treptele spiritului creator de culturi sînt de fiecare dată variate morfologic, în timp ce morfologia culturilor pe bază de simbol spațial (grota la Frobenius, săgeata spre infinit a lui Spengler) redă o lume staționară, ca orice întipărire în spațiu. Și totuși s ar putea ca substantivul și ipostaza în care așază el spiritul să deschidă efectiv cîte o cultură, în măsura în care el creează o verticalitate în haos (ca vîrtejul lui Descartes), adică instituie, numește și populează lumea cu realitățile, despre care sau în jurul cărora tot restul nu e decît comentariu. Fără să identifici realitățile, e greu de crezut că le poți manevra și că poți ajunge la o formă de civilizație; fără a le denumi, nu se ajunge la cultură. La început a fost numele, poate, întocmai ca în Upanișade. „La început lumea aceasta era singur Brahma, sub chipul unui om. El privi în jurul său și nu văzu nimic altceva în afară de sine. Atunci a exclamat dintru început: Aceasta mi e sinele! Și de aici s a născut numele de Sine.“ — Cu numele încep lucrările zeilor și ale oamenilor. În lucrările culturii europene, care n a așteptat năvălirile barbare și potolirea lor spre a se naște, ci a crescut în Bizanț aparent firesc din cultura greacă, în realitate însă printr o ruptură categorică față de ea, numele cel nou a venit să schimbe nu numai cugetele, ci și lumea toată, pînă la urmă. Dar „nume“ vine de la ónoma, care înseamnă la început, pînă la alexandrini, simplu substantiv și poartă tot timpul amintirea lui. Ca o lume a substantivelor, atunci, așadar ca una a substanței, a entităților, a quiddităților (quid est), dar și ca una a persoanelor ideale, se instituia peste un colț de Terra un început de rînduială, întîi în spirit și apoi în societate. În Răsăritul bizantin, substantivitatea consascră și sanctifică, ducînd pînă la acel hieratism care avea să paralizeze atît gîndirea, cît și arta, în ciuda marilor reușite ale începutului, poate ale artei încă multă vreme și după începuturi. În schimb, în Apusul „lumesc“ — uneori prea lumesc, dar tocmai de aceea înnoitor și croind drumul către alte ipostaze ale spiritului și modalități ale culturii — substantivitatea depășea de timpuriu riscul de a cădea, sub semnul exclusiv al substantivului, în hieratic. Căci sub semnul substantivului s a desfășurat atunci viața gîndului și a societății, în Apus. Entitățile acelea ale gîndirii medievale, asupra cărora apusenii erau condamnați să speculeze, în lipsa unui corp de cunoștințe mai sigure, măcar tradiționale, alunecă degrabă în cearta Universaliilor. Ens, Verum, Bonum, Pulchrum ființează oare în ele însele? sau doar în lucruri? sau nici măcar în lucruri, ci ele ar fi doar nume? s au întrebat medievalii. Calificarea de nominalism a doctrinei ce susținea că era vorba de simple nume, în cazul entităților, ar putea să arate că întreaga dispută se purta asupra numelor, în speță asupra substantivelor. Iar disputa privea nu numai substantivele supreme, ci tendința, respectiv nevoia caracteristică într un asemenea ceas al substantivității, de a ridica la esență fiecare lucru, spre a găsi ceva sub stans în el. Stejarul trebuia să țină de stejaritate, așa cum somnul ținea de dormitivitate. Cînd apare, pînă la urmă, un gînditor medieval care să declare că nu trebuie să multiplicăm fără rost entitățile, exclamînd : „Entia non sunt multiplicanda“, el declară în realitate că nu este cazul să dăm în gol nume noi, așadar că numărul substantivelor trebuie să păstreze măsura realităților pe care le denumesc. Dacă așa se întîmplă, sub semnul substantivului, în viața de gîndire, nu altfel aveau să stea lucrurile în descrierea vieții de societate sau în aceea a aspirațiilor inimii către un ideal lumesc. O întreagă operă pe linia acestui ideal, anume Le roman de la rose, care era și o enciclopedie a lumii medievale, transpune pe planul experienței de viață procedeele folosite de medievali în ce privește experiența de gîndire. Totul devine persoană, și cu ea substantiv, în Le roman de la rose. Iar caracteristic pentru o asemenea tendință de personificare nu este atît faptul că se dă statut de persoană demersurilor și comportărilor obișnuite ale omului ca ființă socială: Courtoisie, Convoitise, Envie, Contrainte, Honte, Peur, cît faptul că primesc nume și devin adevărate persoane simple atitudini, demersuri și nuanțe sufletești de o clipă, ce nu figurează, ca primele, sub un substantiv comun în limba obișnuită, ci se substantivizează acum, printr o frumoasă libertate poetică, în genul: Bună Întîmpinare (Bel Accueil), Vorbire de rău (Male Bouche), Dulce Privire (Dous Regars, alteori Dous Regart), Risipă Nebună (Fole Largesse), Prefacere de sine sau Falsă Aparență (Faux Semblant), Aparență Frumoasă (Biau Semblant) și, mai ales, acea Dulce Gîndire (Dous Penser) „qui point ne m’aide“ (vers 4117), spune autorul. Cum să fie de ajutor, dacă totul s a populat cu substantive, care vin ca niște persoane reale să asalteze, să prindă în vîrtej și pînă la urmă să se îndure de bietul erou intrat în hățișul lor? Chiar Dante, spiritul deschis încă de pe atunci către o ipostază nouă a spiritului, întîrzie în ipostaza caracteristică Evului Mediu. Totul este alegoric, în uimitoarea sa operă principală (ce frumoasă este versiunea românească a Etei Boeriu, cu atît de învățatele note și comentarii ale lui Al. Balaci), astfel încît păcatele omului devin o „pădure întunecoasă“, Purgatoriul care duce la paradisul pămîntesc și nu e decît un loc „de osîndă trecătoare“ are în el un Munte al Purificării mai degrabă decît mijloace și probe de purificare, în timp ce Beatrice, rămasă multă vreme ființa ca și reală, care l ceartă pe Dante pentru neîmplinirile lui lumești, sfîrșește prin a fi „simbolul rațiunii de sine și al teologiei“. Ne aflăm încă în era substantivului, a cărui precumpănire poate da miracole de la început. În aceeași eră vor fi și mijloacele de cunoaștere ale omului medieval ori ceea ce au fost mijloacele gîndirii teoretice, cum au fost cele care au redat viața societății și vicisitudinile sufletului. De rîndul acesta, pentru cunoaștere, pe prim plan va sta alchimia, preferată atunci poate tocmai — spre deosebire de aristotelism — pentru că putea prin firea ei invoca substanțe, dădea nume lucrurilor și fabrica în mai mică măsură aur decît un univers de nobile substantive. În realitate, s a putut arăta că nu fabricarea de aur ca atare, căutat chiar ca mijloc de a abate atenția teologilor, alcătuia principala preocupare a alchimiei, ci „relația dintre ordinea naturală și sufletul omenesc“, urmărită sub chipul unei științe deopotrivă teoretică și practică, care tindea să ducă la renașterea și desăvîrșirea sufletului. Aurul nu însemna decît „lumină solidificată“ sau „soare pămîntesc“, un complement al sufletului care — s a spus — putea prin alchimie să se ridice, devenind suflet subtil, la adevărata sa luminozitate. Ceea ce prevala erau substanțele și relația cu macrocosmosul, soarele fiind aur, luna argint și celelalte planete, fiecare, cîte o substanță esențială. Și de aici, cascada de substanțe și realități invocate de alchimie, pregătind ivirea aurului: în primul rînd sulf, mercur, sare, apoi așa zisele simboluri hermetice, ca piatră, apă, ou, plumb, arbore, femeie, sămînță — pînă la treptele de obținere a pietrei filozofale, substantivizate ca toate și ele, Nigredo, Albedo, Rubedo. Am revenit astfel la ceva de ordinul entităților de la care se plecase. Sau, ca în Le roman de la rose, lumea a fost populată cu substantive, simboluri, entități care, de astă dată în loc să înfrunte alte realități personificate, trebuie să intre toate în cuptorul alchimiștilor, în Athenor, spre a se dizolva în materie primă, neprelucrată, în Atramentum, coagulînd în Spiritul Unu, care nu mai încape în nici o formă. În această lume halucinantă a chintesențelor sau entităților, ca și pe planul vieții, al realităților și al demersurilor umane personificate, morfologia culturii poate încerca să strîngă lucrurile sub un nume. Dacă însă în cultura europeană ipostaza substantivului a luat acest chip, este de la sine înțeles că în alte culturi chipul nu va fi neapărat cel de substanțe, simboluri, entități, alegorii și personificări. Nu interesează decît forma. Iar în Evul Mediu forma coboară — cum se întîmplă în vremea noastră cu forma conjuncție — pînă pe străzi, la înalte curți, și pe cîmpurile de bătălie. * * * Pe cîmpul de bătălie de la Azincourt, în nordul Franței, ia sfîrșit era substantivului. Acesta din urmă, devenit subiect în fraza și în contextul istoriei, luase chipul cavalerului și al seniorului, cel dintîi încercînd să și asume singur — cînd nu se integra într un ordin cavaleresc — răspunderea ultimă, întocmai cavalerului rătăcitor pe care l încorpora mai tîrziu, cu delirul său, Don Quijote; cel de al doilea, seniorul, ca subiect al mănunchiului său de vasali. Dar, spre a înfrunta lumea, le trebuia o armură. Așa deci, în zale, cu armura de subiecte suficiente lor însele, călare pe cai înzăuați și ei, avea să apară floarea nobilimii franceze pe cîmpul de bătălie de la Azincourt. Așa, iarăși, aveau să se afunde nobilii, cu cai cu tot, în noroaiele de pe cîmpul de bătălie, unde feciorii de păstori britanici, în picioarele goale, îi afundau cu săgețile lor și mai adînc, pînă la moartea cea fără de glorie. Iar o dată cu ei intră în noapte o ipostază a spiritului, lăsînd loc altei zile, în trecerea, în petrecerea culturii europene. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate