CURS DE TEORIE A CUNOSTINTEI
(1925-1926)
I. Introducere în problematica teoriei cunostintei
II. Stiinte empirice si stiinte neempirice
III. Metoda si specificul teoriei cunostintei
IV. Obiectul teoriei cunostintei
V. Cunoastere, gândire, realitate
VI. Cunoasterea si constructia realitatii
VII. Delimitarea obiectelor cunoasterii
VIII. Regularitatea fenomenelor naturale
IX. Încercari de fundamentare a principiului regularitatii
X. Necesitatea gnoseologica si practica a regularitatii
XI. Regula si lege
XII. Lucru si substanta
XIII. Conceptul de cauzalitate
XIV. Cauzalitatea în stiinta si metafizica
XV. Conceptii privitoare la existenta lumii externe
XVI. Posibilitatile cunoasterii stiintifice a lumii externe
Versiune on-line prin bunavointa doamnei Anca Irina Ionescu


I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TEORIEI CUNOSTINTEI
[noiembrie 1925]


1. Originile teoriei cunostintei
2. Fundamentarea necesitatii acestui curs
3. Cunostinta. Aspectul psihologic si cel logic
4. Teoria cunostintei - Gnoseologie - Epistemologie
5. Problema adevarului
6. Metoda de cercetare a acestui curs: cea empirica

1. Am anuntat un curs de Teoria cunostintei, si anume, de introducere în problematica generala a acestei discipline filosofice, determinat, între alte consideratiuni, si de aceea ca la Universitatea noastra din Bucuresti un asemenea curs nu s-a facut pâna acum.
În afara de prelegerile profesorului meu, Radulescu-Motru, facute pentru prima oara cam prin 1912 - prelegeri cari aveau mai mult un caracter metafizic, adica de vedere de ansamblu asupra realitatii, în afara de prelegerile cu un caracter ceva mai special ale colegului meu, d-l Florian, facute acum doi ani, si în afara de prelegerile mele, purtând asupra unor probleme cu totul speciale, asupra uniformitatii legilor naturii, facute acum trei ani, nu s-a facut, ce putin dupa câte stiu eu, nici un curs propriu-zis de teoria cunostintei la aceasta Universitate.
Nu stiu daca, din punct de vedere filosofic, aceste prelegeri ar fi de prima necesitate; cu alte cuvinte, nu stiu daca împartirea aceasta pe felii a domeniului de speculatiune filosofica este tocmai ceva recomandabil introducerii d-voastra în spiritul de filosofare.
Filosofia si filosofarea ar trebui sa fie unul si acelasi lucru. Si, cu toate acestea, au ajuns sa fie doua lucruri distincte unul de altul, filosofarea ramânând pentru toata lumea un fel de atitudine spirituala în încercarea omului de împacare cu sine însusi, iar filosofia devenind un obiect de studiu. Cu alte cuvinte, acest nobil mestesug al filosofiei, care a fost odinioara o preocupare personala a spiritului, s-a transformat adeseori într-un fel de meserie. Se învata astazi filosofia cum se învata orice mestesug; se învata filosofia într-o presupozitie nedovedita înca, în presupozitia ca exista un domeniu precis al filosofiei, cu o problematica precisa si cu solutiuni precise la aceasta problematica.
Nu este parerea mea, întrucât ma îndeletnicesc cu mestesugul filosofarii. Dar trebuie sa fie si parerea mea, întrucât stau pe scaunul acesta - adica trebuie sa contribui si eu la lamurirea didactica a problemelor dezbatute în filosofie, al caror instrument de lupta este domeniul filosofarii.
Teoria cunostintei este o disciplina ceva mai noua. Ea a aparut mai întâi, constienta si de numele ei si de importanta ei, cam prin veacul al XIX-lea si ameninta la un moment-dat sa devina filosofia însasi; adica în momentul de criza a gândirii filosofice, care a fost perioada de dupa 1850. Instaurarea filosofiei sau, mai bine zis, restaurarea metafizicei în demnitatea ei naturala s-a facut cu ajutorul acestei teorii a cunostintei sau a cunoasterii. Au fost filosofi si cercetatori în ale filosofiei în Germania cari au identificat chiar, la un moment-dat, aceasta teorie a cunostintei cu filosofia însasi. Trebuie însa sa o spunem de la început: nu exista teorie a cunostintei ca disciplina filosofica, ca aparitiune de sine statatoare în domeniul filosofiei, ci exista probleme de teoria cunostintei cari, alaturi cu alte probleme, de alta natura, întregesc filosofia în cadrul ei natural si în functiunea ei primitiva de creare a unei viziuni personale asupra universului. Istoriceste, as putea spune chiar ca, daca teoria cunostintei nu s-a constituit ca stiinta pâna în veacul al XIX-lea, este tocmai din cauza ca, pâna în veacul al XIX-lea, nu a fost niciodata o perioada spirituala asa de saraca încât sa se margineasca interesul pentru filosofie la desfacerea problemelor si la delimitarea diferitelor ramuri de activitate spirituala în filosofie. Teoria cunostintei a fost o preocupare constanta a spiritului omenesc - si o sa vedem îndata din ce motive a început sa fie.
Dar aceasta preocupare constanta nu a fost de sine statatoare, ci s-a împletit întotdeauna cu preocupari din domenii anexe, cari, desi logiceste ar putea sa fie distincte de teoria cunostintei, totusi, din punctul de vedere al necesitatilor spirituale ale omenirii, nu sunt deosebite, ci se întregesc.
Aceasta afirmatiune are ceva din ceea ce ar fi un fenomen fizic si un fenomen chimic. Este evident ca putem face o cercetare fizica a realitatii si una chimica a aceleiasi realitati; dar nu este mai putin adevarat ca realitatea, în ea însasi, nu este nici fizica, nici chimica, ci este pur si simplu realitate; ca poate sa ne ofere perspective diferite asupra ei, dar ca, în definitiv, ea ramâne una si aceeasi.
Atâta timp, prin urmare, cât filosofia a ramas în adevar preocuparea aceasta metafizica a construirii viziunii de ansamblu a universului, nici nu a simtit omenirea nevoia unei delimitari precise în diferite discipline filosofice. Si atunci, logica, psihologie, teorie a cunostintei, morala, estetica si celelalte erau probleme cari se împleteau si, împletindu-se, prezentau nu realitatea însasi, ci realitatea vietii spirituale. Dar, în momentul când, cum spuneam, sufletul omenesc nu a mai fost destul de bogat, când necesitatea aceasta spirituala de opunere a individului în fata universului sau de împacare a individului cu întreaga existenta a cazut, în momentul acesta traditiunea gândirii filosofice s-a realizat, însa transformata, adica a devenit un fel de cercetare metodica asupra filosofiei care se facea pâna atunci. Si atunci, în locul filosofiei care se facea pâna atunci, în locul filosofiei ca rezultat al necesitatii de filosofare a omenirii, a aparut filosofia care nu era decât cercetarea filosofiei anterioare - activitate spirituala care a deschis calea la noi probleme, care a deschis calea problemei istoriei filosofiei, a problemei enciclopediei filosofiei, nu în întelesul în care se face la noi acum, ci în întelesul sistematizarii filosofiei.
Ei bine, astazi sistematica filosofica este o realitate; este o realitate care are si partile ei rele, dar care are, incontestabil, si partile ei bune.
Este evident ca, în principiu, a filosofa trebuie sa poata toata lumea. Dar este iarasi evident ca necesitatea aceasta de a filosofa nu o are, de fapt, nu o simte toata lumea. Este, pe de alta parte, iarasi adevarat ca, în orice moment, gândirea noastra si atitudinea noastra spirituala în fata realitatii, în fata existentei nu este de sine statatoare, ci este oarecum - as zice - dependenta de traditiunea noastra istorica. Constient sau inconstient, a început de la o vreme, si anume, cam de pe la sfârsitul veacului al XVIII-lea, sa fie dependenta si de altceva, si anume, de traditiunea scrisa; adica, a început sa fie dependenta de eruditie.
Ceea ce cunoaste veacul al XIX-lea si veacul al XX-lea ca metoda de lucru este, în adevar, un aspect cu totul nou al activitatii acestei speculatiuni. Daca ati deschide cartile de filosofie, ati fi totdeauna izbiti de putinatatea argumentelor polemice, ati fi totdeauna izbiti de autenticitatea cu care fiecare filosof îsi expune punctul sau de vedere. Nu exista, în marea generalitate a cazurilor, propriu-zis, eruditiune sau trimiteri în josul paginei, nu exista material asupra caruia sa se speculeze, care sa fie altul decât acela dat de observarea directa a celui care filosofeaza si de puterea creatoare directa a celui care filosofeaza. Adica, nu exista, pâna la sfârsitul veacului al XVIII-lea, asa-numita filosofie despre ceea ce a spus cutare, ci exista filosofia de-a dreptul, în contact direct cu realitatea. Si între aceasta realitate directa si cel care filosofeaza nu se mai asaza nimic.
Trebuie sa fiti izbiti si d-voastra, dupa cum este izbita majoritatea cercetatorilor, de faptul acesta, în adevar surprinzator, ca marii cugetatori ai omenirii, la cari filosofia a fost în adevar o necesitate organica si nu un mestesug învatat, ca marii cugetatori nu au prea tinut seama de ceea ce au spus cei dinaintea lor. Filosofia lor este un fel de tâsnitura spontana, un fel de reactiune a tuturor fortelor lor sufletesti.
Eu am mai spus si cu alta ocaziune ca Pascal, care este unul din vârfurile cele mai de seama ale vietii spirituale omenesti, era un ignorant în materie de filosofie. El si-a facut cultura filosofica cu Montaigne, care spunea ca cutare spune cutare lucru si cutare, cutare lucru, în tonul în care obicinuia sa-si scrie Eseurile. Iar Kant, pe care d-voastra îl învatati si cu privire la care se zice ca noi îl stim pe dinafara, ceea ce nu este deloc exact, Kant citeaza în toata opera lui, care este de câteva mii de pagini, doar câteva nume mai mari si aceasta incidental. De altfel, Kant este prototipul omului incult. Desigur, vi se pare ciudat. Ei bine, stiti cum facea Kant geografie? Era profesor de geografie fizica si nu vazuse în viata lui un munte! Facea geografie, fapt constatat, dupa romanele de calatorii.
Desigur ca veti zice: Ia uite cum se facea stiinta pe vremea aceea! Ei bine, domnilor, se facea cel putin tot atât de bine ca si acum.
Vasazica, filosofarea sprijinita pe eruditiune este o cucerire a veacului al XIX-lea, o cucerire pe care, desigur, noi nu putem sa o trecem astazi cu vederea. Este adevarat ca noi astazi suntem ceva mai jos decât un Kant sau un Descartes; dar nu este mai putin adevarat ca, daca i-am prinde pe unul din ei la un examen de anul I, nu stiu daca ar raspunde cel putin atât cât ar putea raspunde un student de anul I; însa ar gândi ceva mai mult, desigur, decât 14 profesori la un loc. Aceasta este singura deosebire între cultura filosofica a vremii noastre si cultura filosofica a vremii trecute.

2. Dar noi suntem, în definitiv, prinsi în ruajul acesta al existentei si nu putem sa ignoram în adevar ceea ce ni se impune. De îndata ce o realitate a fost creata, nu poti sa-i comanzi sa se dea la o parte. Poti sa te dai cel mult tu la o parte, în masura în care nu esti realitate, dar realitatea nu poti sa o îndepartezi.
Si atunci, este evident ca noi astazi în filosofie judecam, în afara de elementul personal si de elementul realitatii propriu-zise, cu un al treilea element, care este tocmai ceea ce s-a spus pâna la noi. Astazi, la drept vorbind, nici nu mai putem sa facem ca Pascal sau Descartes (lasa ca ni s-ar spune ca facem literatura, ceea ce nu ar fi tocmai un repros greu de suportat), dar, pentru uzul nostru personal, problematica este astfel schimbata, instrumentele noastre de lucru sunt astfel modificate, încât, daca am face filosofie ca pe vremea lui Pascal, nu am avea, desigur, nici un succes. De ce? Pentru ca am vorbi pur si simplu un alt limbaj decât acela pe care-l vorbesc specialistii.
Ati deschis d-voastra vreo istorie a filosofiei unde sa vedeti pe Pascal? Nu exista! Ati deschis vreo istorie a filosofiei unde sa gasiti pe Goethe? Nu exista nici aceasta! De ce? Nu erau doctori!
Prin urmare, limbagiul filosofic schimbându-se în masura în care se schimba si schimbarea aceasta facând astazi parte integranta - vorbesc serios, fara nici un fel de ironie - din structura noastra spirituala, noi suntem tinuti, în adevar, sa urmam punctul de vedere al realitatii noastre de azi. Altfel riscam sa fim pur si simplu în afara de ziua noastra de azi si [sa] nu avem nici un rost.
Deci, interesul nostru pentru problemele de teoria cunostintei, adica interesul nostru pentru tratarea dupa metode stiintifice a problemelor de teoria cunostintei este un interes care nu este deplasat. Iar pe mine, personal, nu ma surprinde decât un singur lucru: ca teoria cunostintei a trebuit sa puna 50 de ani ca sa ajunga de la Berlin la Bucuresti. Ma surprinde, cu alte cuvinte, lucrul acesta, ca în momentul când structura noastra spirituala se adaptase deja demult Apusului, nu am ajuns la concluziunea ca trebuie sa facem si un curs de teoria cunostintei, când admisesem deja toate modalitatile de lucru, de cercetare ale epocii contimporane.
Iata, prin urmare, unde sta fundamentarea necesitatii acestui curs de teoria cunostintei si iata, în acelasi timp, cari sunt rezervele ce trebuiesc facute în legatura cu importanta acestui curs - rezerve cari se încheaga în cea mai însemnata, si anume, ca teoria cunostintei nu este o disciplina de sine statatoare, iar ceea ce studiem noi în teoria cunostintei nu se prezinta în realitate în aceeasi îmbinare, în aceeasi închegare în care se vor prezenta problemele în seria de prelegeri pe care am sa o fac înaintea d-voastra.
Prin urmare, teoria cunostintei ce poate sa fie altceva decât o considerare a acestei realitati care se cheama cunostinta?
O sa spuneti, desigur, ca teoria cunostintei definita ca o teorie a cunostintei este o tautologie. Ei bine, nu este, si iata de ce: pentru ca numele acesta de teorie a cunostintei este cu mult prea larg fata de ceea ce cuprinde ea propriu-zis. As zice, fata de obiectul ei, dar nu zic: fata de obiectul ei, pentru un motiv foarte simplu. Exista o întreaga tendinta în filosofie, [proprie] nu numai filosofiei, dar [si] stiintei în general, care crede ca orice stiinta se poate defini prin obiectul ei. Parerea aceasta este pentru mine absolut nefundata, pentru simplul motiv ca nu exista, în toata activitatea noastra omeneasca, nici o stiinta care sa aiba un anumit obiect. Tot ceea ce formeaza obiectul cercetarilor noastre este realitatea si aceasta realitate, aceeasi realitate, este cercetata în toate operatiunile noastre intelectuale, nu numai în cele stiintifice, ci si în cele filosofice. Nu exista nici o stiinta - fizica, chimie, matematica, psihologie, estetica etc. -, nu exista obiect care sa delimiteze un teren anumit al unei stiinte.
Orice stiinta se raporteaza la întreaga realitate; altfel spus, câmpul de activitate al întregei stiinte sau câmpul la care se refera obiectul oricarei stiinte este întreaga realitate.
Dar asupra acestei realitati spiritul nostru poate sa arunce tot felul de priviri. Adica, spiritul nostru se acorda unei sume de perspective si fiecare din aceste perspective reprezinta, pentru noi, domeniul unei stiinte.
Prin urmare, ceea ce determina domeniul unei stiinte nu este obiectul ei si nu sunt obiectele [cele] pe cari noi le cercetam în aceasta stiinta, ci sunt aspectele sub cari noi, în fiecare din aceste stiinte, privim realitatea. Astfel, avem aspectul fizic al realitatii, aspectul chimic, aspectul matematic sau [cel] logic etc., dar nu avem o realitate fizica, chimica, matematica sau logica. Realitatea este, cu alte cuvinte, asa cum se prezinta ea, într-un tot înauntrul caruia noi nu decupam, propriu-zis, terenuri, ci ne cream pur si simplu perspective. Deci, propriu-zis, nu se poate vorbi de obiectul unei stiinte, ci cel mult de temele pe cari o stiinta are sa le rezolve în legatura cu realitatea.

3. Ei bine, câmpul sau perspectiva larga pe care teoria cunostintei o deschide asupra realitatii este tocmai perspectiva aceasta a cunostintei, prospectarea realitatii din punctul de vedere al cunostintei.
Dar punctul de vedere acesta al cunostintei, prin el însusi, nu este suficient pentru ca sa delimiteze tema teoriei cunostintei. O cunostinta este, fara îndoiala, o realitate; adica, presupune de la început ca avem o materie, un material asupra caruia lucram, material pe care ni-l luam din realitate, material pe care, prin urmare, îl avem înaintea noastra. Noi nu avem decât sa-l cercetam. Cercetarea materialului acesta ar trebui sa dea, dupa titulatura, disciplina noastra: teoria cunostintei. Lucrul acesta însa nu este tocmai exact, pentru ca cunostinta poate sa fie studiata în diferite feluri si fiecare fel în parte în care noi studiem cunostinta ne da, din punct de vedere al specificarii si clasificarii în domeniul preocuparilor noastre stiintifice, discipline diferite.
Cunostinta este, fara îndoiala, o realitate, dar aceasta realitate poate sa fie privita din mai multe puncte de vedere. Cunostinta este, în primul rând, ceva, o existenta oarecare - hai sa zicem, chiar un obiect -, ceva care ne spune noua ce este realitatea. Dar cunostinta aceasta, care ne spune noua ce este realitatea, are, pe de o parte, o viata a ei, iar pe de alta parte, o structura a ei. Deci, cunostinta poate sa fie privita o data în felul ei de realizare concreta si poate sa fie privita, alta data, în afara de aceasta realizare concreta, în structura ei propriu-zisa.
Realizare concreta a cunostintei înseamna considerarea cunostintei în existenta ei temporala, adica în realizarea ei într-un individ, în sufletul individual. În cazul acesta, noi am avea de cercetat cum se naste cunostinta, cari sunt elementele din sufletul nostru si elementele din corpul nostru cari contribuie la formarea acestei cunostinte si cum se dezvolta mai târziu aceasta cunostinta, cari sunt atitudinile noastre personale, care este partea noastra de activitate în constituirea acestei cunostinte.
Aceasta ar fi, prin urmare, cunostinta considerata în realizarea ei concreta, ceea ce nu ne intereseaza pe noi în teoria cunostintei.
Vedeti dintr-o data ca am scos din teoria cunostintei totusi ceva, care este tot o teorie a cunostintei; si anume, am scos aspectul psihologic al cunostintei.
Exista foarte multa lume - si eu tocmai de aceea am insistat asupra acestui punct - care considera ca educatiunea constiintei, de îndata ce este un fenomen individual, constiinta fiind un fenomen individual care se petrece într-un individ, este natural sa fie o strânsa legatura între teoria cunostintei si psihologie. Si este adevarat ca, în istoria gândirii omenesti, punctul acesta de vedere psihologic sau, cum i se mai zice celuilalt, gnoseologic sau epistemologic, s-au întâlnit adeseori. Ca sa nu va amintesc decât de John Locke, lasând la o parte toata scoala psihologista germana din veacul al XIX-lea.
Dar, daca este vorba ca, în adevar, noi sa delimitam în domeniul acesta vast al gândirii filosofice, sa delimitam precis perspectivele pe cari le putem avea, sa delimitam precis caracterele si, natural, temele problemelor fiecarei discipline filosofice, hotarât ca trebuie sa tinem separat punctul de vedere psihologic de cel structural: punctul de vedere psihologic, care considera cunostinta în realizarea ei concreta, în felul ei de nastere; punctul de vedere de structura, care considera cunostinta în ea însasi, independent de realizarea ei.
Acest punct de vedere structural este în general cunoscut sub numele de punct de vedere logic. Si este natural ca aceasta unitate, aceasta considerare structurala este destul de fundata pentru ca, în adevar, sa fundeze ea însasi, la rândul ei, pretentiunea atâtor cercetatori cari au zis ca nu exista decât doua posibilitati de a considera cunostinta, si anume, psihologica si structurala, deci psihologica si logica.
Psihologia si logica si-ar împarti, prin urmare, fara rest, tot domeniul de probleme cari se pun în legatura cu aceasta cunostinta. Si totusi, daca este vorba sa facem o diviziune fara rest, sau o diviziune precisa, pe baza unui criteriu unitar, ireductibil, a materialului acesta, trebuie sa admitem o noua împartire.
În adevar, cunostinta, în ea însasi, este un obiect; dar functiunea fundamentala a acestui obiect este ca e, dupa cum i-o indica numele, o cunostinta, adica îmi spune ceva despre [alt]ceva.
Vasazica, cunostinta în ea însasi închide doua elemente propriu-zise: închide, în primul rând, elementul acesta, obiectul pe care-l reprezinta ea în existenta ei de cunostinta; si mai închide, în al doilea rând, obiectul pe care ea îl denumeste.
O judecata pe care o fac este o cunostinta, dar judecata aceasta pe care o fac este o cunostinta pentru ca îmi spune ceva despre ceea ce este în afara acestei cunostinte. Cu alte cuvinte, orice cunostinta este cunostinta în masura în care are, cum spuneau scolasticii, un caracter intentional; adica, în masura în care îmi indica ceva în legatura cu un obiect din afara de ea însasi. Si atunci, este natural ca noi sa deosebim punctul de vedere strict imanent - as zice: punctul de vedere din care noi nu consideram decât cunostinta în ea însasi - si punctul de vedere din care noi consideram cunostinta în raport cu obiectul pe care-l intentioneaza.
Cunostinta în ea însasi, independent de continutul ei, independent, prin urmare, de obiectul pe care-l indica, este, în adevar, un domeniu precis, si acest domeniu este acela al logicei.
Logica considera cunostinta sub raportul formei ei, sub raportul ei formal, adica netinând seama de continutul, de obiectele pe cari aceasta cunostinta ni le indica. Dar ramâne înca un domeniu, destul de vast, tocmai domeniul acesta care considera cunostinta în legatura cu obiectele pe cari ni le aduce noua în constiinta. Si acest domeniu este domeniul precis delimitat si delimitabil în genere la teoria cunostintei.
Dar teoria cunostintei, asa delimitata cum am aratat-o, adica considerarea cunostintei în legatura cu obiectul pe care-l indica, considerarea cunostintei din acest punct de vedere nu se acopera, propriu-zis, cu numele de teoria cunostintei, pentru ca în aceasta perspectiva noi trebuie sa distingem doua feluri de probleme: o teorie a cunoasterii si o teorie a cunostintei; adica, o teorie în care noi supunem operatiunea de cunoastere unei analize si o teorie în care noi supunem precipitatul acestei operatiuni de cunoastere unei analize, care este însasi cunostinta.
Daca am merge însa asa mai departe, ar trebui sa cream o multime de stiinte, am face ceea ce a facut veacul al XIX-lea, care nu a facut altceva decât sa creeze o multime de stiinte. Si atunci, trebuie sa ne punem întrebarea: pâna unde trebuie sa mearga aceasta ramificare a activitatii noastre? În momentul când noi am separat psihologia de o parte si logica de alta parte, cred ca ne putem multumi cu aceste domenii.

4. Dar revenim la obiectiunea pe care am facut-o adineauri, tocmai ca sa arat ca numele de teoria cunostintei în româneste este un nume neprecis. În limba germana se zice: der Erkenntnistheorie. Trecând în limba româna, a devenit sau teoria cunostintei, sau teoria cunoasterii. Sensul nu este precis. Sunt cugetatori cari vorbesc de una, cum sunt altii cari vorbesc de alta. Este adevarat ca adeseori preferintele acestea sunt mai mult de sonoritate. Dar v-am aratat ca exista si o fundare în fapt a acestor preferinte. Prin urmare, daca voim în adevar sa înglobam într-un singur tot de cercetare si cunoasterea, si cunostinta, desi numele este ceva cam barbar, as prefera sa-i zicem epistemologie, cum îi zic englezii, sau gnoseologie, cum îi zic italienii. În aceasta gnoseologie sau epistemologie, noi cercetam problema cunostintei în legaturile ei cu realitatea.
Dar însasi punerea în problema, asa cum am facut-o noi, indica numaidecât perspectiva aceasta pe care o deschidem noi asupra cunostintei. De îndata ce cunostinta trebuie studiata în legatura cu realitatea, veti întelege numaidecât ca trebuie sa ne întrebam: în ce masura cunostinta noastra ne reprezinta realitatea; adica, în ce masura cunostinta noastra se muleaza pe realitate. Cu alte cuvinte: este cunostinta noastra adevarata sau nu?

5. D-voastra stiti ca problema adevarului este o problema de logica si dintr-o data auziti acum - acei cari nu cunoasteti acest punct de vedere, care, de altfel, nu este numai al meu - ca problema adevarului nu intra în logica, ci în teoria cunostintei.
Evident, de îndata ce admitem despartirea aceasta între logica si teoria cunostintei, trebuie sa admitem si despartirea sau trecerea aceasta a problemei adevarului de la logica la teoria cunostintei, pentru simplul motiv ca logica, considerând cunostinta în ea însasi, independent de tot ceea ce exista, si de timp si de spatiu, adica de formele realitatii concrete, nu poate sa ne spuna daca cunostinta noastra este adevarata. Logica poate sa ne spuna cel mult daca o cunostinta a noastra este corecta, daca o încheiere pe care o tragem noi este justa, adica daca este facuta dupa toate regulile artei - atât si nimic mai mult.
Ce înseamna a face însa un rationament dupa regulile artei - rationament care poate sa fie bun sau rau? Se întâmpla uneori ca rationamentul sa nu fie facut dupa toate regulile logicei si totusi sa fie bun, adica sa corespunda realitatii. Prin urmare, propriu-zis, problema aceasta a realitatii nu poate sa intre în logica, ea trebuie sa intre în teoria cunostintei, care pune în adevar problema realitatii.
Dar tocmai pentru ca teoria cunostintei pune în adevar problema realitatii, prin aceasta ea însasi îsi creeaza alt grup de probleme. Cunostinta este ceva care ne spune altceva despre [un] alt ceva. Sunt, prin urmare, o multime de ceva-uri aci.
Ce însemneaza aceasta? Însemneaza ca teoria cunostintei pleaca de la anumite lucruri date. Când ni se spune ca cunostinta se refera la un obiect în afara [de] el însusi, noi presupunem existenta unui obiect în afara de noi si în afara de constiinta noastra - o presupozitie pe care noi o gasim de fapt când începem teoretizarea. Si atunci, teoria cunostintei trebuie sa faca si aceasta operatie, în afara de aceea de a studia valoarea cunostintei, de a descoperi cari sunt diferitele presupozitii pe cari le facem noi atunci când traim procesul de cunoastere; altfel spus, cari sunt conditiunile preexistente acestei cunostinte, cari sunt elemente[le] asupra carora nu putem sa discutam asa mult, dar cari, totusi, fac parte integranta din toata fabrica aceasta a noastra spirituala, al carei fabricat este tocmai cunostinta.
În afara, cunostinta se raporteaza la realitate. Dar pâna la ce limita putem sa împingem noi aceasta patrundere a cunostintei în realitate? Aceasta constituie un alt grup de probleme. Grupe de probleme mai sunt si altele, pe cari fara îndoiala ca o sa le studiem, dar cari - tin sa va spun de la început, ca sa întelegeti si spiritul în care vreau sa fac acest curs - nu se deduc dupa un criteriu oarecare. Nu exista un criteriu logic de despartire a acestor probleme, a acestor grupuri de probleme, ci pur si simplu un criteriu empiric de observatie.
Cum le vom împarti? Câte grupe vom avea? Dintru început nu putem spune nimic. Trebuie sa le vedem pe toate câte sunt si în toate problemele cari sunt trebuie sa facem gruparile pe cari structura lor intima ni le impune.

6. Prin urmare, metoda pe care o întrebuintez eu si pe care am întrebuintat-o, de altfel, si la logica - desi de catre unii a fost întovarasita, poate, de oarecare ridicare din sprâncene -, metoda pe care o întrebuintez eu în încercarea mea de a teoretiza asupra filosofiei, este o metoda empirica; aceasta nu pleaca nici de la principii apriorice, nici de la idei preconcepute, ci pur si simplu de la constatari asupra realitatii, asa cum este ea în viata noastra si tot asa cum o traim noi.
Din moment ce materialul pe care îl studiem este în fata noastra, când nu putem decât sa observam acest material, sa-l descriem sau sa-l clasificam, din acel moment nu facem o stiinta deductiva, ci pur si simplu o operatiune empirica. De aceea, va spun, metoda pe care o voi întrebuinta în aceasta expunere pe care o fac înaintea d-voastra în cursul acestui an este metoda empirica, fiind singura care pleaca de la realitate si care, prin urmare, prezinta de la început toate garantiile ca vorbim despre realitate si nu despre altceva.

II. STIINTE EMPIRICE SI STIINTE NEEMPIRICE
27 noiembrie 1925


1. Metodele teoriei cunostintei
2. Procesul de cunoastere în gnoseologie si în stiinte
3. Teoria cunostintei - o stiinta empirica
4. Stiintele neempirice. Matematica

1. Vom vedea în prelegerea de astazi cari sunt metodele acestei noi discipline filosofice de care ne ocupam si cari sunt izvoarele de unde aceasta disciplina îsi culege faptele.
Problema metodelor teoriei cunostintei este o problema clarificata în literatura filosofica. Ea este clarificata în întelesul ca teoria cunostintei nu este o cercetare empirica, ci o cercetare normativa; adica, rezultatele studiului nostru asupra cunoasterii din punctul de vedere gnoseologic nu afirma, de fapt, nu încercuiesc fapte, nu definesc realitati, ci stabilesc norme, etaloane, masuri pentru o cunostinta valabila.
Va spusei ca problema este clarificata, pentru ca sa obiectez numaidecât ca aceasta clarificare nu este în cadrul vederilor pe care l-am schitat eu rândul trecut; adica, aceasta clarificare poate sa fie buna pentru alta lume, ea nu rezista unui examen cât de sumar. Ca o gnoseologie sa fie o stiinta sau o disciplina a normelor ar însemna ca ea sa ne dea noua, sa ne indice cai de conducere, ar însemna ca ea sa ne spuna daca cunostinta pe care o întrebuintam noi este o cunostinta valabila sau nu si sa ne spuna cam cum trebuie sa lucram, pentru ca aceasta cunostinta a noastra sa fie valabila.
De fapt, pentru ca sa existe în adevar o stiinta normativa în acest înteles, adica o stiinta a retetelor stiintei, trebuie sa presupunem ca exista o alta cercetare a faptelor însesi, care sa fie suportul acestei retete de întrebuintare a cunostintei; si atunci, unde sunt stiintele celelalte, care dubleaza oarecum caracterul acesta normativ al teoriei cunostintei?

2. Unii cred ca stabilirea faptelor care constituie cunostinta, procesul de cunoastere se face în anumite stiinte, pe cari altii le considera numai anexe, adica se face în psihologie, în biologie, în sociologie. Astfel însa, cum am fundat noi rândul trecut, existenta teoriei cunoasterii, existenta gnoseologica indica, anume, ca nu este atingere între psihologie si gnoseologie sau între logica si gnoseologie, ci ca psihologia, logica, gnoseologia sunt tocmai [puncte] de vedere deosebite asupra aceleiasi realitati. Aceasta însemneaza problematica speciala si mai însemneaza, pe de alta parte, independenta în cercetari. Daca, în adevar, psihologia sau logica, sau sociologia ar fi stiinta pe care s-ar grefa teoria cunoasterii numai ca dublare normativa, atunci nici n-ar mai fi, propriu-zis, deosebire între psihologie si teoria cunostintei; ar fi numai o deosebire de suporturi, n-ar fi o deosebire de puncte de vedere. Problematica n-ar sta alaturi oarecum spatial, ci ar sta alaturi si, ceva mai mult, într-o legatura de cauzalitate una asupra alteia; adica, considerata în înaltime, nu în latime, pe câta vreme, pentru noi, nu exista legatura de cauzalitate între faptul psihologic si cel gnoseologic, ci exista pur si simplu esenta deosebita a faptului psihologic si a faptului gnoseologic sau lumina deosebita pe care o arunca asupra aceluiasi fapt de cunoastere.
Lumea spune ca este evident ca, atunci când noi cercetam cunoasterea, trebuie sa ne dam seama de procesul de cunoastere, de felul cum cunostinta ia nastere în noi, de cazul concret al realizarii cunoasterii. Eu nu spun ca cine cunoaste si acest caz al realizarii cunoasterii o sa fie pus în inferioritate în materie de teoria cunostintei; spun însa ca, daca aceasta poate sa ajute întrucâtva, [mai întâi], nu este necesar si al doilea, nu este însasi gnoseologia. Procesul de cunoastere - noi am lamurit-o si rândul trecut - este altceva decât aspectul gneoseologic al cunoasterii, pentru ca procesul psihologic de cunoastere urmareste realizarea cunostintei într-un caz concret, pe câta vreme punctul de vedere gnoseologic în stabilirea cunoasterii urmareste altceva, stabileste legatura dintre cunostinta însasi, considerata in abstracto oarecum, [si] intentiunea acestei cunostinte.
Vasazica, nu se poate spune ca psihologia ar fi substrat al teoriei cunostintei, ca psihologia ar fi asa-numita stiinta empirica, iar teoria cunostintei ar fi stiinta normativa.
Tot asa trebuie sa se înlature si legaturile cari se cauta între biologie si sociologie. Când cineva îmi spune ca este evident ca cunostinta este un instrument pe care si-l creeaza viata, acest adevar se poate sa fie exact; dar aceasta nu însemneaza ca noi cunoastem ce este cunoasterea în ea însasi. Noi stim numai cum se naste cunostinta în cadrul larg al vietii, adica noi, în psihologie, urmarim cum se naste cunoasterea nu a vietii spirituale, ci a vietii biologice. Aceasta pot sa ne-o puna la îndemâna cercetarile biologiei, dar aceasta nu este teoria cunostintei.
Cât despre sociologie, stiti ca, de un timp, exista o scoala sociologica ce are pretentia sa lamureasca toate problemele de teoria cunostintei. Scoala aceasta sociologica a pornit de la Paris cu anumite intentiuni extragnoseologice, de la Durkheim, si are reprezentantii cei mai seriosi în Germania, în profesorii Jerusalem si Max Scheler. Numai ca, pe câta vreme asa-numita scoala franceza, de coloratura romana, intra cu picioarele drept în farfurie si crede ca rezolva problemele de teoria cunoasterii, scoala de la Köln, a lui Jerusalem si Max Scheler, pretinde pur si simplu ca orice data în legatura cu cunostinta poate sa fie un instrument ajutator pentru teoria cunoasterii. Vasazica, exista eine gnoseologische Erkenntnissoziologie, o sociologie a cunoasterii, dar sociologia cunoasterii nu este, propriu-zis, gnoseologie, nu este Erkenntniskritik, nu este teorie a cunoasterii, ci aceasta sociologie a cunoasterii este tocmai cercetarea cunostintei din punctul de vedere sociologic. Prin urmare, teoria cunoasterii nu devine un capitol din sociologie. Stiti ca, în ultimul timp, sociologia transforma toata realitatea spirituala în capitole de sociologie.
Deci, în sensul acesta, al scoalei de la Köln, teoria cunoasterii nu devine un capitol din sociologie, ci exista un anumit capitol al sociologiei în care se studiaza si cunoasterea, dar din punctul de vedere sociologic. Evident ca noi nu putem sa interzicem nimanui sa o faca: orice stiinta poate sa studieze teoria cunoasterii din punctul sau de vedere; stiinta aceea însa nu poate sa se ridice cu pretentia ca ea înglobeaza cu totul teoria cunoasterii.
Vasazica, si punctul de vedere sociologic în explicarea cunostintei este un punct de vedere explicabil al procesului de formatiune; adica, este un punct de vedere analog cu cel psihologic si cu cel biologic, caci cineva a scris odata ca psihologia a facut faliment în cercetarea problemelor cunoasterii. Vine acum însa punctul de vedere sociologic. Principial, punctul de vedere sociologic nu poate sa aduca nimic altceva decât ceea ce a adus psihologia, adica un studiu colateral, oarecum din coasta, al problemelor.
Vasazica, nu exista, propriu-zis, o stiinta asa-numita empirica, adica o stiinta a faptelor, care sa studieze cunoasterea, pe care stiinta a faptelor sa se grefeze, ca stiinta normativa, aceasta teorie a cunoasterii sau gnoseologie; si atunci ramâne sa ne întrebam: ce face aceasta teorie a cunostintei, cari sunt metodele ei?

3. Metodele teoriei cunostintei sunt foarte simple, daca ne închipuim ca ceea ce are de facut o stiinta este sa stabileasca materialul si pe urma sa-l studieze. Daca teoria cunostintei nu poate sa fie psihologie, sociologie sau biologie, daca ea nu poate sa fie logica, însemneaza ca trebuie sa fie ceva de sine statator. Cum studiaza, propriu-zis, psihologia faptele? Se uita la ele si le descrie. Cum studiaza logica faptele? Am lamurit acest lucru anul trecut: tot asa, se uita la ele si le descrie. Ce trebuie sa faca teoria cunostintei? Acelasi lucru, foarte simplu: sa se uite la faptele de cunoastere din punctul ei de vedere si sa le descrie. Vasazica, teoria cunoasterii trebuie sa aiba, si are de fapt, materialul dat; materialul exista înaintea noastra si el este cunostinta însasi. Din momentul în care acest material este dat, el poate sa fie observat si poate sa fie descris. Dar în momentul în care eu am un material dat si asupra lui pornesc sa-l observ si sa-l descriu, am de-a face cu asa-numita stiinta empirica.
Prin urmare, teoria cunostintei este o stiinta empirica - la fel ca oricare stiinta empirica - ce nu-si creeaza ea singura materialul, ci îsi gaseste materialul gata dat dinainte.

4. O stiinta care nu este empirica poate sa fie, de exemplu, matematica, pentru ca matematica îsi creeaza ea însasi conditiunile realitatilor. Noi am mai vorbit si alta data de aceasta facultate speciala a matematicei, de a[-si] crea materialul. D-voastra ati auzit de foarte dezbatuta chestiune a postulatelor matematice si stiti ce însemneaza, propriu-zis, un postulat. Un postulat nu este o afirmatie evidenta, dar nedemonstrabila, cum se învata în clasa a II-a [de liceu] la geometrie, ci un postulat este altceva: este conditionarea realitatilor cu cari vei lucra; adica, un postulat este schema de creatiune a realitatii, a obiectelor cu cari eu voi lucra. Ca postulatul este nedemonstrabil este natural, pentru simplul motiv ca nedemonstrabil este orice fapt. Faptul nu se demonstreaza, faptul exista pur si simplu.
Eu, de pilda, fac o afirmatiune care nu se raporteaza la o realitate, nu fac o afirmatie asupra unei realitati, ci asupra unei constructii. Eu zic, adica: vreau sa fac o casa cu patru etaje. Nimeni nu are dreptul sa ma întrebe pe mine: dovedeste-mi lucrul acesta! - Ce sa dovedesc? - Dovedeste-mi ca vrei sa faci o casa cu patru etaje! - Eu afirm ca vreau sa fac o casa cu patru etaje. Ce vrei sa-ti demonstrez? Aci nu este nimic de demonstrat. Postulatul spune: printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralela la acea dreapta si numai una singura. Dar zice: demonstreaza ca se duce numai una singura! Ce sa demonstrez, caci asa vreau eu! Dar pot duce si mai multe, daca vreau sa duc mai multe. Ce însemneaza când zic ca pot sa duc numai o singura paralela, când am pus acest postulat? Însemneaza ca prin aceasta conditiune am construit spatiul în care voi lucra; adica, spatiul în care voi lucra de aci înainte va fi spatiul acesta în care eu pun conditia ca printr-un punct exterior unei drepte nu pot sa duc la acea dreapta decât o singura paralela. Eu pot însa sa pun si alte conditiuni: ca spatiul în care voi lucra va fi de asa natura, încât prin acest punct exterior unei drepte sa duc mai multe paralele la acea dreapta. Se poate sau nu se poate? Evident ca se poate, pentru ca, în definitiv, nu exista nici o realitate care sa-mi impuna mie, propriu-zis, unul din aceste postulate. Când fac un postulat, nu exprim un fapt din realitate, ci îmi creez conditiunile de lucru în acea realitate, îmi creez realitatea însasi, spun unde voi lucra. Când spun, de pilda, ca ma urc pe scara si intru pe usa din fata scarii, o sa ziceti: dar este usa? Îmi fac eu usa, ca sa intru în odaia de acolo si este sigur ca, de câte ori ma voi urca, n-am ce sa fac, voi intra totdeauna pe usa de acolo, pentru ca usa aceea mi-am creat-o ca sa intru aci.
Tot asa si în geometrie. Când eu pun postulatul acesta, ca printr-un punct exterior unei drepte nu pot sa duc decât o paralela, însemneaza ca eu nu vreau sa duc decât o singura paralela, însemneaza ca spatiul acesta cu care lucrez eu este spatiul în care nu se poate duce decât o paralela.
Apoi, spatiul în sine nu este nici cu o paralela, nici cu mai multe paralele printr-un punct exterior al unei drepte, ci spatiul este asa cum îl cream noi.
Eu lucrez cu geometria euclidiana. D-voastra ziceti ca aceasta este geometria care se aplica realitatii. Dar toate geometriile se aplica realitatii. Credeti ca geometria bidimensionala sau unidimensionala nu se aplica realitatii? Sunt anumite domenii în cari nu se poate lucra decât cu geometria unidimensionala si unde cu geometria euclidiana nu se poate face nimic. Vasazica, aceasta matematica nu reprezinta realitatea, [ci] este o structura a realitatii si un instrument de lucru.
Dar ziceti d-voastra: geometria euclidiana este intuitiva, o întelegem si noi. O întelegeti tot asa de putin cum întelegeti si pe celelalte. Noi traim în mijlocul a o multime de cestiuni cu cari ne-am obicinuit, [dar] pe care nu le întelegem deloc. Am mai întrebat si alta data: întelegeti d-voastra cum stau oamenii la antipod? Stau cu capul în jos? Nu. Si totusi, toata lumea zice: pamântul este rotund. Daca este rotund, atunci oamenii stau la antipod cu capul în jos. Ati înteles lucrul acesta? Vi l-ati putut reprezenta? A! atunci aci intervin o multime de alte cestiuni: ce însemneaza „sus" si „jos", ce însemneaza „directia gravitatiei" etc. Aceasta însemneaza pe hârtie, dar esti în afara de Pamânt, în spatiu, si te uiti la Pamânt, nu este asa ca cel de la antipod sta cu capul în jos? Ati înteles d-voastra aceasta?
Dar se mai zice: Pamântul se învârteste împrejurul Soarelui din cauza gravitatiei, ca[ci] doua corpuri puse în prezenta se atrag sau se resping etc. Ati înteles lucrul acesta? Vi-l puteti închipui? Se atrag si se resping, stau în echilibru: Pamântul nu cade în Soare, nici Soarele nu ne cade noua pe cap. Ati înteles? Iarasi n-am înteles nimic.
Vasazica, geometria euclidiana vi se pare ca este de înteles, pentru ca ne-am obicinuit cu spatiul acesta cu trei dimensiuni. Apoi, cum sa nu aiba trei dimensiuni? Orice obiect se poate plasa în trei dimensiuni: lungime, largime, înaltime. Este exact. Ce însemneaza? Spune un filosof german - Dumnezeu sa-l ierte, a murit acum câtva timp (a murit cam târziu, pentru ca a apucat sa scrie diferite carti) -: sunt trei directiuni, trei acte fundamentale în spatiu, cari sunt date de trei perpendiculare, cari se întâlnesc într-un singur punct. Dar ce însemneaza „directiune fundamentala"? De ce trebuie sa fie numai înainte-înapoi, sus-jos, dreapta-stânga? Numai acestea sunt directiuni, axe fundamentale? De ce, adica, alte axe n-ar fi fundamentale? Si atunci intervine un altul si zice: este natural, pentru ca mie îmi este suficient sa am trei planuri pentru ca sa pot defini un punct în spatiu. Aceasta este altceva. Este adevarat ca în trei planuri eu definesc un punct în spatiu, dar însemneaza ca sunt trei directiuni fundamentale ale spatiului? Nu. Însemneaza ca este spatiul euclidian, pe care eu l-am creat prin postularea unei singure paralele, însemneaza ca aceste trei directiuni îmi sunt mie fundamentale pentru a defini un punct. Ca sa fie directie fundamentala a spatiului, trebuie sa fie ceva care face parte din însasi esenta spatiului. Dar când te întreb eu asupra esentei spatiului, îmi raspunzi aceasta? Îmi raspunzi: eu pot sa lucrez în acest spatiu conducându-ma numai de trei directiuni. Atunci, una este sa poti lucra d-ta în spatiu, folosindu-te numai de trei directiuni, si alta este ca spatiul însusi sa fie cu trei directiuni. Sunt doua lucruri cu totul deosebite.
Eu pot sa ma duc la Ploiesti pe jos, cu trenul, cu automobilul, cu aeroplanul etc.; am mai multe posibilitati. Ce însemneaza aceasta? Ca nu se poate vorbi de feluri fundamentale de a calatori, pentru ca sunt mai multe si fiecare este independent unul de altul, dar exista în realitate si unul si altul; pot sa ma duc si cu unul, si cu celalalt. Ceea ce exista în realitate, pentru mine, nu este definitoriu pentru lucrul însusi. Eu m-am dus pe jos la Ploiesti. Aceasta însemneaza ca lumea este formata din miscarea pe jos? Poate sa fie formata si din miscarea cu trenul. Adica, ceea ce îmi da mie posibilitatea de a ma misca în spatiu nu este, propriu-zis, ceva care sa corespunda naturei adevarate a spatiului, ci este un lucru anex. Prin urmare, si aceste trei dimensiuni - care se pun întotdeauna înainte când este vorba de recunoasterea spatiului euclidian ca spatiu real - nu sunt definitorii, adica nu sunt concludente, argumentul nu este valabil.
Vasazica, vedeti, în adevar, caracterul acestei geometrii euclidiene. Ea nu este geometria în care traim noi realitatea, caci realitatea o traim altfel decât geometric. Dar, prin practica noastra de toate zilele, deocamdata noi ne-am învatat mai bine cu acest spatiu tridimensional decât cu un spatiu unidimensional. Însa acest spatiu al geometriei euclidiene nu este spatiul însusi, ci este o lume creata de noi, adica un sablon pe care noi îl aplicam realitatii. Tot asa de bine putem aplica realitatii si sablonul unidimensional sau [cel] bidimensional.
Si atunci, toata constructia aceasta a geometriei, pe care noi o punem deasupra lumei, nu este facuta din fapte reale, din fapte de observatie, ci din fapte pe cari noi le cream prin vointa noastra si prin conditiunile pe cari le punem la început acestui edificiu al geometriei: un postulat îl pune o geometrie, altul îl pune alta geometrie, dar sta la libera mea alegere ca sa pun un postulat sau altul.
Înca ceva: postulatele nu sunt nici ele marginite, nu sunt un lucru în realitate. Eu vreau sa vad un lucru într-o anumita culoare, pun ochelari verzi, rosii, albastri, negri. Exista sticle verzi, rosii, albastre, negre si numai din posibilitatile sau sticlele cari exista în realitate as putea eu sa-mi fac ochelari. Prin urmare, realitatea ma conditioneaza oarecum într-un fel, în chipul meu de a vedea un lucru. Postulatul însusi nu este conditionat de realitate, ci este pur si simplu o creatiune a mea.
Si mai este înca ceva, o digresiune pe care o fac acum: constructia aceasta, pe care o fac eu, prin afirmarea unuia sau altuia dintre postulate, nu începe necesar cu un postulat. Eu zic: am un plan, în conceptia obicinuita a geometriei euclidiene. În acest plan iau trei linii, carora le pun o conditiune: sa se întâlneasca doua câte doua. Aceasta este singura conditiune pe care o pun eu, ca aceste trei linii sa se întâlneasca, sa se întretaie doua câte doua. Va rezulta o figura care este triunghiul. Daca faceti suma unghiurilor interioare ale acestui poligon, atunci o sa fie de un anumit numar de grade, de 180°. Daca din vârful unui triunghi coborâm o perpendiculara pe baza, daca triunghiul îndeplineste anumite conditiuni de rectangulatie, acea perpendiculara joaca un anumit rol între cele doua segmente.
Habar nu aveam de aceste lucruri când am pus conditia celor trei laturi ca sa se întretaie doua câte doua! Vedeti cum se creeaza lucrurile si cum se creeaza o realitate pe care nici n-am banuit-o? Am pus prima conditiune, ca liniile sa se întretaie doua câte doua si ele sa fie în acelasi plan; atunci nu se mai poate face nimic împotriva valorii sumei celor trei unghiuri interioare, nici în aceea a proportionalitatii dintre laturi si nici asupra rolului pe care perpendiculara îl joaca între segmente.
Ce însemneaza aceasta? Însemneaza ca o constructie matematica de acest fel poate sa înceapa si cu postulat, dar poate sa înceapa si altfel decât cu postulat; adica, daca eu am luat un plan si în acest plan am pus trei linii care se taie doua câte doua, am afirmat implicit postulatul euclidian. Pentru ce? Pentru ca, atunci când am luat planul si am luat cele trei drepte, deja am creat o lume sau s-a enuntat o lume creata. Închipuiti-va ca zic: voi lua un plan în care voi lua trei drepte, cu o conditie, ca suma unghiurilor interioare ale acestui poligon închis sa exceada 180°. D-ta o sa spui numaidecât: esti în geometria lui Riemann; pentru ca postulatul d-tale sa fie valabil, trebuie ca triunghiul sa aiba laturile curbe, sa fie sferic, caci numai pe o sfera, deci pe geometrie cu doua dimensiuni, cum zice Riemann, dreptele se prezinta curbe. Adica, daca am o sfera înaintea mea si fac sa cada perpendicular pe cercul de diametru al sferei un plan, atunci evident ca intersectia planului cu suprafata este în teoria generala o dreapta, în specie însa, grafic, este o linie curba, orice meridian este o curba. Daca eu însa definesc asa o dreapta: este intersectia a doua planuri, evident, suntem în geometria euclidiana; iar daca rezultatul intersectiunii nu este o linie dreapta, am facut sa cada un plan euclidian pe un plan de o alta natura, pe o sfera, care, teoretic vorbind, este tot un plan, tot o suprafata.
Vasazica, prin însusi faptul ca am pus conditiunea ca în triunghiul meu suma unghiurilor sa exceada 180°, eu am iesit din geometria euclidiana si am trecut în alta geometrie. Prin urmare, orice afirmatie pe care o fac asupra unui univers în matematica implica anumite postulate. Deci, constructia poate sa înceapa de la postulat sau de la obiectul însusi construit si atunci se presupune postulatul. Teoretic, expunerea începe de la postulat, asa este natural, dar sunt sigur ca s-a facut multa vreme geometrie euclidiana în omenire fara sa se aiba habar de postulatul lui Euclid. Ceva mai mult, postulatul lui Euclid nici nu apare în cartile de geometrie euclidiana la început, ci tocmai în clasa a V-a, a VI-a [de liceu], deci numai la un anumit moment intervine postulatul acesta.

Vasazica, vedeti care este deosebirea între o asa-numita stiinta empirica si o stiinta care nu este empirica: este o stiinta empirica aceea care îsi are materialul dat dinainte; este o stiinta neempirica aceea care îsi construieste materialul.
Ei bine, teoria cunostintei nu-si construieste materialul, ea are cunostinta înainte si asupra acestui material ea lucreaza. Având materialul dat, atunci trebuie sa spunem ca este în adevar empirica, dupa cum este empirica si alta stiinta care lucreaza asupra unui material dat, care exista prin el însusi, de sine statator.
Iata ce aveam de spus asupra caracterului empiric al teoriei cunostintei si asupra problemei în genere: empirie si neempirie.

O sa vedem în lectia viitoare o chestiune foarte însemnata, desi ceva mai dificila: care este atitudinea din care privim noi faptul de cunoastere, deci care este caracteristica sau care este pozitia în care punem noi faptul de cunoastere, pentru ca în adevar sa-l putem studia în cadrul teoriei cunostintei.

III. METODA SI SPECIFICUL TEORIEI CUNOSTINTEI
4 decembrie 1925


1. Stiinte empirice - stiinte descriptive. Structura obiectelor lor
2. Lumea înconjuratoare - preexistenta cunostintei
3. Structura realitatii. Obiect si valoare
4. Obiect dependent si obiect independent de cunostinta
5. Considerarea logica a cunostintei
6. Specificul teoriei cunostintei

1. V-am vorbit de multe ori despre asa-numitul punct de vedere logic în considerarea problemelor si despre asa-numita realitate logica a obiectelor. Indicatiunile pe cari vi le-am dat n-au fost, propriu-zis, explicatiuni si nici o cercetare mai amanuntita a problemei, ci erau mai mult indicatiuni cari v-ar ajuta pe d-voastra sa va asezati în punctele de vedere din cari ati putea privi la fel cu mine aceste obiecte. Eu am afirmat întotdeauna ca exista un punct de vedere logic, unul psihologic, unul material si unul formal, dar nu v-am spus niciodata mai în amanunte ce însemneaza acestea. Am evitat sa vorbesc de[spre] lucrurile acestea, fiindca, în adevar, chestiunea este foarte subtila si dificila; simt însa ca astazi n-ar fi nepotrivit sa atac si cestiunea aceasta.
Am spus ca problema este foarte dificila. Eu nu pot sa va dau decât câteva argumente, însa nadajduiesc ca o sa aducem destula lumina.
În prelegerea trecuta v-am vorbit despre stiintele empirice si stiintele - le-am zice cu un termen foarte vag - speculative; adica, stiintele cari îsi gasesc materialul complet ca fiind dat în realitate si stiintele cari îsi creeaza acest material. V-am vorbit, prin urmare, de stiintele, hai sa le zicem, descriptive si celelalte, cari ar intra în grupa stiintelor matematice, formal-matematice, nu doar ca metoda matematicei ar fi alta decât cea descriptiva, adica nu doar ca matematica ar întrebuinta explicatia cauzala sau ar explica siruri de rationamente. Cine a lucrat cu obiectele acestea matematice îsi da seama ca tot o cercetare descriptiva a materialului este si în matematica. Si nu ma raportez numai la geometria propriu-zisa, pe care o învatam în liceu, la geometria euclidiana, în care, în adevar, obiectele au caracterul acesta intuitiv, ci ma raportez în genere la cestiunile de matematica ceva mai subtile; în afara de geometrie, ma raportez la teoria functiunilor.
Când se studiaza o functiune oarecare, în definitiv, ce facem decât tot privim functiunea aceea asa cum este ea, experimental? Când constatam variatia unui termen, urmarim ce se întâmpla cu celalalt. Dar deosebirea este, între o categorie de stiinte si cealalta, în structura însasi a materialului, [în] structura obiectelor. Si tocmai aceasta am încercat eu sa stabilesc rândul trecut, ca exista un material independent de noi însine si independent de vointa noastra, si exista un material care nu devine independent de noi însine si de vointa noastra decât dupa ce noi am creat acest material. Vasazica, exista un material independent de noi si exista un alt material, prin noi.

2. Deosebirea aceasta se poate face între obiectele cu cari lucram noi în cunoasterea noastra, cari îsi au locul lor în procesul cunoasterii. Deosebirea se poate face înca si din alt punct de vedere. Sa pornim pe calea cea mai simpla. Eu traiesc, stau, sunt aci, în odaie. În odaia aceasta eu vad oameni, banci, lampi, ziduri, ferestre, aud tramvaiul care trece pe strada, masina care trece în momentul acesta. Îmi închipui cum merge masina aceasta pe strada, eu fiind tot în încaperea mea, îmi închipui zapada care este pe tramvai, ma transpun în ceea ce se întâmpla dincolo de ferestre, jos în strada, simt frigul care este afara, am senzatia de neplacere sau placere - aceasta depinde de temperament - etc. Eu sunt înconjurat peste tot de obiecte, de lucruri si de întâmplari. Lucrurile acestea sunt ceea ce se numeste lumea mea, lumea mea înconjuratoare. Aceasta lume a mea înconjuratoare nu traieste, propriu-zis, prin existenta mea, nu este în functiune de mine însumi, ea exista asa cum exista ea. În jurul acestei lumi eu trag un orizont, adica lumea aceasta exista pentru mine pâna la anumite limite. Dincolo de aceste limite se întinde, as zice, un fel de penumbra, dar penumbra aceasta are proprietatea ca se lasa a fi cercetata: eu, cu mintea mea, cu mijloacele mele de cercetare, pot sa patrund penumbra, pot sa împing mai departe orizontul acesta al lumii mele si singura conditie pe care o pun, ca în adevar sa pot patrunde mai departe, este sa am numai idee de formarea acestei lumi, adica sa stiu ca exista o lume. În momentul în care stiu ca aceasta lume exista, nu pot sa mai pun limite cari sa încercuiasca aceasta lume. Si nu pot sa pun limite, pentru ca eu pot sa patrund teoretic în aceasta lume, oricât de adânc as voi. Aceasta, în spatiu si în timp, la fel.
Eu traiesc în momentul de fata. Acest moment de fata este mai mult o stare pe care eu o traiesc, pe care fiecare din noi o traim. Momentul ar fi oarecum corespondentul lumii mele spatiale înauntrul orizontului de care vorbeam adineauri. Lumea aceasta însa, a mea, din timp, pe care eu o traiesc întotdeauna, si în prezent, are si ea un orizont, adica poate sa mearga în trecut pâna la un oarecare punct si poate sa mearga si în viitor. Eu pot sa anticipez existentele cari vor veni si pot sa le anticipez cu dorintele mele, cu prevederile mele. Evident ca posibilitatea de a patrunde în timp, înainte si înapoi, este conditionata de fapte, de anumite împrejurari, dar, principial, posibilitatea mea de a patrunde, de a trece în lumea aceasta este nemarginita. Si, chiar daca n-ar fi nemarginita, pentru problema filosofica asa cum se pune pentru noi, o singura posibilitate sau directiune de a înainta în aceasta lume a timpului se înfatiseaza; si o singura posibilitate, daca exista, si înca pentru noi este suficient pentru ca problema sa fie în adevar pusa si rezolvata.
Vasazica, lumea aceasta a mea exista, exista ca ceva real, independent de mine, real în timp si în spatiu. Independent de mine în sensul ca, indiferent daca eu iau cunostinta de ea, indiferent daca eu o valorific sau nu, ea exista. Eu pot sa iau cunostinta de ea atunci când sunt pus în conditiunea de a lua cunostinta. Dar, daca nu iau cunostinta de ea, daca, prin urmare, nu sunt orientat în directiunea acestei lumi, lumea continua înca sa existe. Eu vin în contact cu ea în momentul în care ma îndrept spre ea. Vin în contact cu ea, zic, în momentul în care ma îndrept spre ea, dar venirea mea în contact cu aceasta lume n-are nimic de-a face cu existenta lumii însesi. Eu nu conditionez lumea mea, lumea naturala, as zice, în care traiesc.
Ati auzit, în alta ordine de idei - este o problema pe care o vom discuta la timpul ei -, ca sunt filosofi care spun ca lumea nu exista decât întru atât întrucât o cunosc eu. Este un punct de vedere filosofic si nu putem interzice filosofilor de a spune nazbâtii, când nazbâtii se încearca si în alte activitati mai serioase decât filosofia. Dar, în sfârsit, este foarte ciudat sa afirmam ca lumea nu exista decât în momentul în care o cunosc eu. Exemple stau la îndemâna oricui. America a existat si înainte sa o descopere oamenii si sunt atâtea lucruri în univers cari exista fara ca oamenii sa aiba habar de ele. Chiar însusi faptul ca oamenii le descopera nu este decât o dovada ca toata lumea este preexistenta cunostintei mele. Nu pun problema cum este lumea în ea însasi si cum este în cunostinta mea, ca cunostinta mea ar fi un produs nou, care nu este posibil decât cu interventia mea. Eu vorbesc de existenta ca atare, de existenta în sine a realitatii acesteia.

3. Vasazica, nu pot sa conditionez cu nici un pret existenta lumii spatiale, temporale. Lumea în care traiesc eu nu o pot conditiona de mine însumi. Acesta este un prim rezultat pozitiv.
Din ce consta aceasta lume? Ei bine, aceasta lume consta întâi din obiecte, adica sunt o masa, un ceasornic, o lampa, o tabla, sunt niste banci, sunt un copac, o casa care formeaza lumea mea.
Dar nu este numai atât. În aceeasi lume a mea simt cum pun si anumite valori, adica este o casa frumoasa si este o casa urâta. O casa frumoasa si una urâta, o sa spuna un filosof, pentru ca eu o vad frumoasa si eu o vad urâta. Aceasta este socoteala de nuanta în procesul meu de cunoastere, dar pentru cunoasterea mea nereflectata, pentru mine, care iau contact cu realitatea însasi, casa frumoasa si cea urâta însasi exista, frumoasa si urâta, în afara de constiinta mea.
Dar, în al doilea rând, mai exista si alt fel de lume. Exista un ceasornic pentru uzul meu, exista o masa pentru uzul meu, exista o palarie tot pentru uzul meu. Pentru ca, ce însemneaza ceasornic? Ceasornic însemneaza un aparat care masoara timpul. Ce este o masa? Este un obiect de forma cutare, pe care îl am ca sa scriu. Ce este palaria? Este un obiect cu care-mi acopar eu capul. Vasazica, exista o valorificare a obiectelor; si este o valorificare practica - în afara de valorificarea de adineauri, care era o valorificare, hai sa zicem, estetica -, o valorificare practica: obiectul exista pentru trebuinta mea, obiectul este la dispozitia mea. Aceasta calitate a obiectului, de a fi pentru trebuinta mea si de a sta la dispozitia mea, pentru constiinta neprevenita, este tot o calitate a lucrului. Este natural ca orice fabricat închide în el o valorificare, adica închide posibilitatea de a fi întrebuintat de mine si pentru mine.
Vasazica, nu exista în lumea aceasta exterioara numai obiecte, ci, alaturi de obiecte, în lumea aceasta reala exista pentru omul neprevenit valori cari sunt valori practice, cum spuneam adineauri, valori cari pot sa fie estetice, morale, religioase. Universul acesta, lumea mea, ceea ce numesc eu lumea aceasta a mea este un complex de obiecte si de valori si toate au caracterul acesta bine determinat, ca exista independent de mine si în afara de vointa mea. O palarie va fi întotdeauna un obiect cu o valoare practica, indiferent de faptul daca o port sau nu, daca stiu de existenta ei sau nu.

4. Asupra acestui întreg complex de obiecte si de valori se exercita constiinta mea. Adica, eu vad, eu simt, mie-mi place sau îmi displace, eu judec într-un fel, gândesc în altul, valorific în raport cu mine însumi, fac o multime de operatii. Toata constiinta mea se raporta, prin urmare, la existentele acestea naturale ale lumii; este ceea ce am putea numi, cu un termen cartezian - complexul acesta de fapte al cunostintei mele, toate raportate la lumea din afara de mine -, cu un termen generic, cogito. Ce însemneaza cogito în întelesul cartezian? Însemneaza ca fac o judecata? Nu. Însemneaza ceva mai mult; cogito însemneaza: eu îmi îndrept constiinta asupra întregii existente si iau în constiinta mea întreaga existenta, dublez în constiinta mea întreaga existenta naturala. Cogito, prin urmare, este o operatie colectiva si un termen colectiv pentru tot continutul constiintei mele.
Acum, orice om traieste aceasta stare a lui cogito cartezian, adica orice om ia în constiinta lui realitatea, orice om prinde realitatea, orice om traieste aceasta realitate. Trairea realitatii se face tocmai prin aceste operatii pe care le îndeplineste constiinta mea. La unii însa acest cogito este expres, iar la altii este implicit; la unii cogito este operatie reflexiva, la altii, operatie pur si simplu pasiva. Adica, eu am ceasornicul înaintea mea, ma uit la el, cogito este în functiune. Dar pot sa spun înca altceva, pot sa traiesc starea în care am ceasornicul în fata mea. Vasazica, cogito este în functiune, dar, în acelasi timp, îmi dau seama, cogito fiind în functiune, ca am ceasornicul în fata mea. Adica, asupra lui cogito se plaseaza un al doilea cogito, asupra complexului, asupra vietii constiintei mele se grefeaza o a doua constiinta, se grefeaza constiinta faptului de constiinta. Adica, asupra cunostintei unui lucru, as zice, mai exact pe româneste, asupra cunoasterii unui lucru, se reflecteaza constiinta cunoasterii lucrului. Acest al doilea cogito, cum i-am zice, formeaza, la rândul lui, o lume pentru sine: ceea ce era înainte lumea noastra reala, lumea noastra naturala, avem [acum] pe un plan mai ridicat, aproape ca analog, aceasta viata a constiintei.
În aceasta viata a constiintei obiectele si valorificarile sunt, grosso modo sau la prima vedere, la fel cu obiectele si valorificarile din primul univers, din universul nostru sensibil, din universul nostru real. Ce am eu din universul real? Starile de constiinta, cunoasterea acestui univers real. Ce am eu din acest al doilea cogito suprapus? Tot cunostinte, valori. Vasazica, pentru mine, pentru constiinta omeneasca ce gândeste nu exista deosebiri principiale între o cunostinta si cealalta. Este o cunostinta care se exercita o data asupra unor obiecte, alta data asupra altor obiecte, numai ca este o deosebire între aceste obiecte.
Spuneam adineauri, sunt orientat, îmi îndrept eu atentiunea asupra lumii naturale, asupra lumii reale, sau nu mi-o îndrept, lumea aceasta exista si continua sa existe. Tot asa se întâmpla si în ordinea de-a doua? În unele cazuri da, în altele însa, nu. Va închipuiti d-voastra ca constiinta mea creeaza, din considerarea lumii naturale, numarul? Numarul este un obiect, o existenta de sine statatoare. În momentul în care l-am creat, numarul acesta poate sa fie observat, studiat, descris, cercetat etc. Numai ca, în momentul în care eu nu-l mai consider, numarul nu mai exista. Aritmetica este un corp de doctrina, dar ea nu are existenta decât în masura în care îmi îndrept interesul, ma orientez asupra ei. Dincolo, în asa-numita orientare naturala, acolo lumea exista; dincoace, în aritmetica, în lumea aceasta a numerelor, numarul nu exista decât prin existenta unei constiinte, adica a constiintei omenesti în genere, nu a mea, a ta si a celuilalt, [ci] a constiintei omenesti în genere.
Vedeti dar care este deosebirea; este o lume cu o existenta de sine statatoare si este o lume cu o existenta conditionata de orientarea noastra. Lumea are orientare aritmetica, deci constiinta omeneasca în genere are orientare aritmetica? Exista aritmetica. N-are aceasta orientare, aritmetica înceteaza sa existe. Dincolo, pot sa am sau sa nu am acea orientare naturala, lumea va continua sa existe si, mai curând sau mai târziu, eu sau constiinta omeneasca în genere va fi fortata sa ia cunostinta de ea. Aceasta este deosebirea fundamentala între lumea reala si cealalta lume, careia i-am zice lumea ideala sau, mai bine, între lumea naturala si lumea ideala, pentru ca termenul de „real" este ceva neclar. Aceste doua grupe mari epuizeaza, propriu-zis, întreaga existenta, epuizeaza materialul nostru de gândire, materialul de cunostinta si, în afara de aceste obiecte, nu mai exista nimic care sa fie obiect pentru constiinta noastra si material care sa intre în cunoasterea noastra.
Vedeti însa, caracteristic pentru ambele grupe de fapte este ca ele sunt cunoasteri care se raporteaza la obiecte din afara de ele, adica ele au - cum am spus si alta data - acest caracter intentional. Orice lume, adica orice cunostinta a noastra, orice cuvânt pe care noi îl pronuntam ca semn al unui concept al nostru, sa zicem, nu se închide în el însusi, ci întotdeauna iese în afara de el si indica semnul unui obiect din realitate, fie din lumea naturala, fie din lumea ideala. Comun, prin urmare, ambelor grupe de obiecte de cari vorbeam adineauri este ca, atunci când ele ajung la cunoasterea noastra, aceasta cunoastere a noastra tinde sa se întoarca înspre obiect. Vasazica, este ceva în el care ne scoate [în] afara de cunoastere, în afara de constiinta noastra. Sa iau un exemplu; când zic: „sufar", am exprimat pur si simplu o stare a mea sentimentala. Aceasta stare a mea sentimentala este obiectul ideal, este obiect pentru cel de-al doilea cogito, un obiect, în aceeasi masura în care lampa este obiect pentru cel dintâi cogito. Nu este nici o deosebire din punctul de vedere logic între unul si celalalt. Este o deosebire structurala, din punct de vedere ontologic, as zice, pe care v-am aratat-o adineauri. Dar, din punct de vedere logic, nu este absolut nici o deosebire; adica, functiunea se îndeplineste exact în acelasi fel, fie ca cunoastem primul cogito: un obiect din lumea reala, fie ca cunoastem cel de-al doilea cogito: un obiect din lumea ideala, functiunea este aceeasi si, deci, si termenii sunt echivalenti în functiune. Aceasta este o considerare reala a lumii. De îndata ce fiecare lume pastreaza caracterul acesta intentional, atunci orice cunostinta a mea nu poate sa fie considerata decât în strânsa legatura cu ceea ce arata, cu obiectul pe care-l indica. Aceasta este o pozitie reala în filosofie, dar o pozitie care nu este totdeauna cea mai folositoare.
Acum ajungem la problema pe care o anuntam la început.

5. Noi avem nevoie de asa-numita considerare logica. Ce însemneaza considerare logica?
Exista înaintea mea lumea în generalitatea ei, lumea naturala, lumea reala, lumea ideala. Aceasta lume este pentru mine obiect de cercetare. Eu afirm existenta unui lucru, dar, în acelasi timp, pot sa fac o operatie analoaga, analoaga numai, cu asa-numita îndoiala metodica a lui Descartes: voi încerca sa ma îndoiesc de existenta lumii acesteia. De pilda, am afirmat existenta obiectului A si pe urma încep sa încerc numai a ma îndoi de existenta acestui obiect A. Asupra felului de existenta, evident ca nu este nici o discutiune. Încerc, vasazica, aceasta operatiune pe care vreau s-o fac, sa ma îndoiesc. Ce se întâmpla? Eu nu spun: obiectul A nu exista, pentru ca aceasta ar însemna ca eu neg obiectul A. Îndoiala mea nu este negarea realitatii. Dar zic: eu sunt în îndoiala fata de adevarul afirmatiei "A exista". Aceasta afirmatie: A exista continua sa subziste, eu n-am dat-o peste cap. Eu nu spun: Afirmatia "A exista" este falsa, nu zic: A nu exista, ci zic: eu pun oarecum la carantina, tin sub banuiala aceasta afirmatie "A exista". Ce se întâmpla cu ea? Aci vine partea cea mai grea, pe care v-o anuntam de la început. Ce se întâmpla cu aceasta afirmatie "A exista", când o pun la îndoiala? Un lucru foarte simplu: îi suspend eficacitatea; nu afirm ca "A nu exista", ci zic: "A exista" s-o lasam deoparte, nu prejudecam asupra cestiunii, o lasam la o parte. Ramâne afirmatia "A exista", dar îsi pierde sensul, adica îsi pierde eficacitatea aplicabilitatii.
Cred ca este aproape clar. Când eu zic „ceasornic", un concept oarecare, ceasornic-conceptul indica obiectul ceasornic, intentioneaza un obiect care este însusi obiectul real, natural. Cum ar fi daca as suspenda functiunea conceptului? Conceptul „ceasornic" exista, dar caracterul intentional, adica indicarea obiectului prin concept, aceasta este suprimata.
Aceasta este, propriu-zis, considerarea logica, aceasta este perspectiva logica, punctul de vedere logic si existenta logica. Existenta logica, punctul de vedere logic, perspectiva logica etc. nu schimba întru nimic natura unei cunostinte, dar taie legatura dintre o cunostinta si functiunea ei naturala. Functiunea naturala a oricarei cunostinte este tocmai indicarea obiectiva de care vorbeam adineauri. În momentul în care tai aceasta indicare obiectiva, nu ramâne decât partea de cunostinta fara functiunea ei naturala si aceasta cunostinta fara functiunea ei naturala este cunostinta în existenta ei logica.
Spuneam ca, în adevar, nu schimba natura, structura cunostintei, pentru ca ea este numai suspendata în activitatea ei; spuneam ca este o deosebire între negare si suspensiune. Vedeti, punctul de vedere logic sau postularea, pozitia logica a cunostintei în general nu este, propriu-zis, scepticismul, pentru ca eu nu ma îndoiesc asupra valorii, asupra posibilitatii cunostintei mele de a reprezenta, de a indica realitatea. Scepticul zice: adevarat, eu am cunostinta, am afirmatia "A exista", dar Dumnezeu stie daca în adevar afirmatia mea "A exista" are vreun sens. Suspensiunea aceasta, i-as zice fenomenologica, este, propriu-zis, refuzul de a face orice considerare asupra functiunii cunoasterii, asupra functiunii inductive a cunostintei. Prin urmare, punctul de vedere logic este punct de vedere sceptic si, pe de alta parte, nu este punct de vedere negativ. Punctul de vedere negativ este pur si simplu: afirmatia "A exista" este neadevarata. Afirmatia "A exista" este neadevarata este tot asa de putin logica precum afirmatia "A exista", pentru ca nu face decât sa nege continutul unei cunostinte. Ei bine, acest continut al cunostintei este complet dat la o parte în aceasta considerare logica. Ce face, prin urmare, considerarea logica? O operatie foarte simpla, care poate ca înca nu va este asa de clara: ea interzice cercetatorului de a face orice afirmatie asupra valabilitatii cunostintei si interzice cercetatorului de a face orice afirmatie asupra functiunii cunostintei.

6. Dar pozitia aceasta logica o sa spuneti d-voastra ca poate sa fie buna în alta parte, dar nu în teoria cunostintei, pentru ca teoria cunostintei doar aceasta face: la un moment-dat ea trebuie sa studieze, dupa cum v-am anuntat, tocmai legatura dintre cunostinta si obiectul pe care-l indica cunostinta. Da, este adevarat, dar tocmai pentru ca sa studieze legatura dintre cunoastere si realitatea însasi, se cere ca cei doi termeni ai cunoasterii sa fie separati, bine delimitati. Deci, cunostinta care intra în cercetarea gnoseologica este în adevar cunoasterea privita din punctul de vedere logic. Punctul de vedere logic este - dupa cum ati înteles d-voastra - o metoda ceva mai larga decât domeniul teoriei cunostintei; adica, este o metoda care îsi are locul si în logica, tot asa de bine ca si în teoria cunostintei.
Prin urmare, ca sa legam cu ceea ce am spus alta data, deosebirea dintre teoria cunostintei si logica nu sta în metodele acestor doua discipline, ci în problemele speciale pe cari fiecare le are, si anume: logica cerceteaza cunostinta sub specie logicae, înauntrul ei însesi; teoria cunostintei studiaza cunostinta în raport cu termenul celalalt al procesului, adica în raport cu obiectul pe care o cunostinta îl indica.

Iata câteva cuvinte, foarte putine, foarte insuficiente, dar totusi indicatoare, în linii mari, asupra metodei teoriei cunostintei si asupra obiectelor cu cari teoria cunostintei are într-adevar sa lucreze.

IV. OBIECTUL TEORIEI CUNOSTINTEI
18 decembrie 1925


1. Conditiile care fac posibila cunostinta
2. Problema realitatii sub raport gnoseologic
3. Obiectele gândirii
4. Cunostinta prestiintifica
5. Cunostinta stiintifica. Calitati primare si secundare ale lucrului
6. Exprimarea cantitativa a calitatii

1. Vom intra astazi de-a dreptul în subiectul nostru: cari sunt problemele teoriei cunostintei - pentru ca acesta este sensul cursului din acest an: însirarea, în datele cele mai generale, a problemelor teoriei cunostintei.
Cea dintâi problema care ni se pune noua este: ce este cunostinta?
Este evident ca, în expunerea acestei cestiuni, nu o sa procedam definitoriu, adica nu o sa începem sa spunem: „Cunostinta este cutare". Noi o sa expunem o analiza plecând, dupa cum am indicat de la început chiar, de la faptul însusi al cunoasterii, privit în adevar sub raportul deductiunii fenomenologice de care va vorbeam rândul trecut.
Când am o cunostinta, este evident ca eu cunosc ceva. O cunostinta este, în adevar, o realitate, dar aceasta realitate nu este simpla, ci este o realitate întru atât întru cât iese din ea însasi si se raporteaza la ceva în afara de ea. Vasazica, cunoasterea pura si simpla nu indica, propriu-zis, o problema a teoriei cunostintei; ea indica cel mult o problema de psihologie, indica procesul de cunoastere în devenirea lui temporala, spirituala.
Teoria cunostintei începe acolo unde eu încep sa cunosc ceva, adica în momentul în care aceasta cunostinta este, propriu-zis, legata de un obiect care trece dincolo de ea, care este oarecum transcendent cunostintei însesi.
Ce cunosc eu? Foarte simplu: eu cunosc ceea ce exista. Vasazica, o presupozitie a cunostintei este aceasta: o existenta oarecare sau, cum s-ar mai spune cu un alt cuvânt, o presupozitie a cunostintei este realitatea. În urmarirea problemei acesteia a realitatii în legatura cu cunostinta, noi o sa putem sa desprindem încetul cu încetul elementele cari intra în constituirea cunostintei.
Cari sunt conditiile ce fac posibila aceasta cunostinta?
Una din aceste conditii am determinat-o deja în sensul ei general; adica, o conditie a cunostintei este existenta a ceva care sa fie cunoscut. Prin urmare, în momentul în care eu vorbesc din punctul de vedere gnoseologic de[spre] cunostinta, presupun imediat ca exista ceva pe care eu îl cunosc si asa o sa cautam noi mai departe toate elementele pe cari le presupunem, pentru ca cunostinta sa fie posibila. În adevar, daca n-am presupune din capul locului ca exista ceva, ca este o existenta, ca exista o realitate, cunostinta aceasta, sub raportul gnoseologic al problemei, ar fi imposibila. Ei bine, ce însemneaza: ceva exista, ce însemneaza: ceva este real?

2. Nu vreau sa va spun ca o sa rezolvim aceasta problema a realitatii. Noi nici nu facem rezolvire de probleme, ci mai mult expunere de probleme si, încetul cu încetul, o sa ajungem si la rezolvire, dar vreau sa stiti din capul locului ca si aceasta problema este una dintre cele mai aride, nu asa de subtil fluenta ca metoda, dar tot asa de logic insolubila. O sa vedem imediat ca nu întotdeauna solutionarea logica a unei probleme este o solutionare care sa multumeasca. Dar, pe de alta parte, trebuie sa va afirm de acum ca sunt, în afara de aceste solutionari logice, altfel de solutionari ale problemelor, cari nu multumesc, poate, din punctul de vedere logic, dar cari, totusi, sunt solutionari. O sa vedeti mai târziu probleme cu un caracter mai precis, insolubil sub raportul logic. Deocamdata sa vedem ce însemneaza real.
Una din solutiile cari s-au dat a fost ca real este ceea ce exercita o activitate. În momentul [în care] exista o activitate, presupunem ca aceasta activitate trebuie sa aiba un suport, trebuie sa aiba un punct de aplicare, un substrat. Ei bine, substratul oricarei activitati este o realitate. Deci, s-a spus în filosofie ca realitatea se poate defini prin activitate complementara. Aceasta presupune, foarte pe scurt, ca tot ceea ce exista are o activitate si ca nu poate sa existe activitate fara un suport existent al acestei activitati.
Evident ca, în termeni generali, cam asa este. Stiti, de pilda, ca, atunci când Le Verrier a descoperit existenta ultimei planete, care nu era cunoscuta pe atunci în sistemul solar, acea planeta nu era perceptibila, nu o vazuse nimeni. Existenta planetei Neptun a fost indusa oarecum din anumite perturbatiuni cari aveau loc în mersul, în miscarile celorlalte planete. S-a presupus atunci ca, îndata ce exista o actiune, adica perturbatiunea în miscarile de revolutie ale celorlalte planete, aceasta actiune trebuie sa aiba un suport si, în adevar, s-a dedus precis, pe cale matematica, ca trebuie sa existe suportul acesta. S-a afirmat ca exista suportul acesta, s-a calculat în ce împrejurari ar putea sa fie vizibil pentru noi acest suport, asa încât, la un moment-dat, dupa calcul precis, s-a aratat în instrumentul astronomic corespunzator imaginea noii planete, care era banuita. Vedeti, de la o actiune, de la o activitate oarecare, de la un efect oarecare, s-a ajuns la existenta reala a unui corp.
Va spusei ca, în termeni generali, natural, asa este: orice activitate trebuie sa aiba un suport, deci oricarei activitati trebuie sa-i corespunda o realitate. Si invers, orice realitate evident ca trebuie sa aiba o actiune. Daca n-ar fi decât actiunea existentei acelei realitati si înca ar fi o actiune. Dar, va întreb: principial, orice realitate poate sa aiba o actiune, dar toate actiunile acestea sunt datoare sa ajunga la cunostinta noastra? Teoretic, evident, realitatea se poate defini în functiune de actiune, dar practic, adica întru cât sunt cunoscute de noi, toate lucrurile acestea pot sa vina la cunostinta? Cu alte cuvinte, toate actiunile lucrurilor acestora sunt perceptibile la cunostinta noastra? Este evident ca nu. Si atunci, conceptul acesta al realitatii, definit numai prin actiune, scapa oarecum cunostintei noastre. Trebuie sa ajungem la concluzia ca exista o multime de lucruri, pe cari noi nu le cunoastem, desi ele vor fi având o actiune, si ca domeniul însusi al realitatii ne este principial refuzat. Nu putem sa recunoastem, nu putem sa încercuim precis domeniul realitatii, natural, si pentru ca felul de definitie este în sine defectuos. Ati observat, când zic ca orice realitate trebuie sa aiba o actiune, dintr-o data am pus problema în termenii urmatori: chiar daca nu cunosc realitatile, cunosc actiunile; adica, activitatea unei realitati este criteriul pentru existenta realitatii, este semn pentru existenta ontologica a realitatii acesteia. Vasazica, în adevar, problema, pusa asa, este pusa în functie, în termeni de cunostinta, în termeni de ajungere la constiinta mea; si atunci, în momentul în care dovedim ca, principial, sunt actiuni de cari noi nu putem sa luam cunostinta, atunci evident ca aceasta definitie a realitatii, care trebuia sa fie o definitie în functie de cunostinta noastra, nu se mai precizeaza în domeniul ei, adica nu mai are un domeniu precis. Principial, este exact ca orice realitate are o actiune, dar aceasta definitie nu ne ajuta la nimic, pentru ca este egala din punctul de vedere teoretic cu „orice realitate exista", cu „orice realitate este o realitate", [ceea ce] este o pura tautologie.

3. Prin urmare, vedeti ca definitiunea aceasta a realitatii nu este o definitiune care sa ne multumeasca. Este totusi ceva adevarat în toata aceasta discutiune. Vedeti cum se punea problema? Se punea în termeni de gândire: este ceva real, acest ceva real este cunoscut de noi, acest ceva real are o actiune, acest ceva exista ca realitate în masura în care el are o actiune. Dar cunostinta mea? Cunostinta mea, în cazul pe care l-am expus, facea oarecum parte integranta din definitia conceptului de realitate. Ia sa urmam calea inversa, adica sa scoatem cunostinta din acest proces integrant! Daca în cazul întâi scoatem cunostinta din acest proces integrant, atunci evident ca se ajunge la tautologie: este real ceea ce este real. Gânditi-va însa la realitate si gânditi-va la cunostinta mea, la gândirea mea, activitatea mea de a gândi aceasta realitate. Eu, de pilda, zic: ma gândesc la un obiect de la mine de acasa, ma gândesc la scaunul de la masa de lucru sau la masa de lucru. Masa aceasta de lucru exista clar, ea este obiect de cunostinta pentru mine. Dar eu nu ma [mai] gândesc la masa de lucru. Exista masa de lucru? Ea continua sa existe, ea este capabila de a fi obiect pentru gândirea mea.
Ma gândesc, de pilda, la Iuliu Cezar. Iuliu Cezar este ceva care nu mai exista. Ce exista, propriu-zis? Iuliu Cezar poate sa fie obiect de gândire pentru mine, dar nu Iuliu Cezar el însusi, în persoana, ci imaginea lui Iuliu Cezar, construita de mine din lecturile, din amintirile mele, daca am trait pe vremea lui Iuliu Cezar etc. Vasazica, exista ceva ca obiect de gândire pentru mine, dar nu Iuliu Cezar, ci imaginea construita a lui Iuliu Cezar. O deosebire între masa mea de lucru si Iuliu Cezar evident ca exista: si masa mea de lucru, si Iuliu Cezar sunt obiecte de gândire pentru mine; dar masa exista si fara ca eu sa ma gândesc la ea, [pe când] Iuliu Cezar nu exista fara ca eu sa ma gândesc la el; doar imaginea lui Iuliu Cezar, construita de mine, aceea exista. Vreau sa spun ca pot sa ma gândesc la imaginea aceasta a lui Iuliu Cezar si pot sa-mi dau seama ca ma gândesc la imaginea lui Iuliu Cezar, deci gândul la Iuliu Cezar este obiectul, el exista. De ce? Pentru ca el poate sa subziste - aceasta vreau sa spun - chiar daca nu exista gândul la gândul imaginei lui Iuliu Cezar; adica, imaginea lui Iuliu Cezar exista ca gândire, gândul este si el o realitate. Atunci, asa, vag, ce ar fi realitatea? Eu zic: realitatea este tot ceea ce poate sa fie obiect de gândire, dar care poate sa existe indiferent de faptul ca eu ma gândesc la el. Obiectul „masa" si gândul „Iuliu Cezar" exista ca obiecte de gândire fara ca ele sa fie [în] constiinta, adica fara sa ma gândesc la ele. Masa exista pentru mine, voi avea oricând posibilitatea sa gândesc asupra mesei; imaginea lui Iuliu Cezar exista, iarasi, ca posibilitate de gândire pentru mine. Deci, zic eu, în termeni generali, însemneaza, propriu-zis, realitate ceea ce exista ca obiect de gândire pentru mine, dar care poate sa existe chiar atunci când gândirea mea nu se exercita asupra lui; adica, exista tot ceea ce este de sine statator, exista tot ceea ce nu este o creatiune a mea, existenta în modul cel mai general.

4. Propriu-zis, gândirea omeneasca - spre a ajunge la considerarea aceasta - a facut alt drum. Ia gânditi-va la cum socoteste omul obicinuit lucrurile cari îl înconjoara. Omul obicinuit zice: masa exista, scaunul exista, omul exista si el, o haina rosie îsi are si ea realitatea ei de haina si realitatea ei de rosie. Tot ceea ce poate sa ajunga la cunostinta mea - zice omul simplu - este o realitate, este o existenta; si anume, asa cum ajunge la constiinta mea. Omul simplu nici nu se gândeste, în mentalitatea prestiintifica, vreodata ca daca vad un lucru rosu, este pentru ca eu îl vad rosu. El zice: rosu este o calitate a lucrului. Tot ceea ce - eu as zice, psihologiceste - exista ca si continut de constiinta este, în mentalitatea prestiintifica, proiectat în afara si oarecum ontologizat, hipostaziat. Toate cunostintele mele au existenta reala în afara de mine. Aceasta este mentalitatea prestiintifica. Ea vede o haina rosie, dar o vede acum, când este lumina. Stinge lampa! O sa vezi ceva negru-cenusiu. Omul simplu va spune totdeauna: da, vad ceva negru-cenusiu, neprecis, pentru ca nu este lumina. În realitate însa, obiectul respectiv este rosu si, ca sa-ti dovedesc ca este rosu, imediat ce voi putea vedea acel obiect, mi se va arata rosu, voi putea sa vad ca el este rosu.

5. Aceasta este atitudinea generala prestiintifica. Dar, în aceasta atitudine generala prestiintifica, intervin, de la un moment-dat, anumite probleme. La exemplul pe care l-am luat: este natural, se întreaba oamenii, sa zic eu ca bucata de stofa este rosie pe lumina si tot rosie pe întuneric, sau este mai natural sa spun ca e rosie pe lumina, dar este neagra-cenusie pe întuneric? Adica, acest rosu este o calitate existenta în realitate a lucrului, sau aceasta calitate de rosu este altceva? Este o calitate a lucrului care nu este decât prin proiectarea asupra acestei bucati de stofa a unei anumite culori. Adica, rosu exista în el însusi, în orice conditiuni, sau nu exista decât în anumite împrejurari favorabile? O bucata [de stofa] este rosie în ea însasi, sau are numai posibilitatea de a deveni rosie la perceptiunea noastra, în conditiuni normale? Aceasta este o întrebare pe care si-o pune mentalitatea care înceteaza de a fi prestiintifica.
Problema este foarte veche. Stiti ca, înca din filosofia greceasca, s-a ridicat îndoiala; ca, în genere, toata filosofia greceasca, mai ales de la Socrate încoace si cu sofistii mai înainte, a pus întotdeauna la îndoiala gradul de adecvare a cunostintei noastre senzoriale. Si mai stiti, în sfârsit, ca, mai târziu, imediat la începutul epocei moderne, s-a ridicat marea problema a asa-numitelor calitati primare si calitati secundare ale lucrului.
Vasazica, lumea s-a întrebat: lucrurile sunt asa cum le vedem noi, sau sunt altfel decât cum le vedem noi? Iar ceea ce vedem noi, ceea ce exista pentru constiinta noastra este ceva departat de realitate? Aceasta este problema care a aparut mai târziu, la Kant, precis sau foarte bine precizat, în forma deosebirii dintre aparenta si lucrul în sine (Erscheinung si Ding-an-sich). Aparenta este [o] problema moderna, care dureaza de la Descartes încoace.
Ce însemneaza ceea ce aminteam adineauri: problema calitatilor primare si secundare? Mai întâi, stiintele propriu-zis descriptive - adica, în întelesul obisnuit, pe care-l dam noi aci cuvântului, de pilda, anatomia, zoologia, botanica etc. -, stiintele acestea nu ridica problema critica a ceea ce exista în adevar. Stiinta zice: iata o specie de animale. Aceasta specie de animale o descriu, spun cum este; prin urmare, [fac] presupozitia, din capul locului, ca ceea ce spun exista în realitate. Dar fizica? Fizica spune: culoarea nu este o calitate a lucrului, sunetul nu este o calitate a lucrului, mirosul, asemenea. Ceea ce se numeste propriu-zis calitate nu exista în lucru, ci exista în cunostinta noastra despre lucru. Locke spunea: toate asa-numitele calitati secundare ale lucrurilor - acestea sunt calitati secundare, [cele] care se leaga anume de simtul vazului, auzului, mirosului - nu exista în realitate, ci sunt elemente care intra numai în constiinta noastra constituita. Descartes, la rândul lui, spunea ca exista anumite calitati ale lucrurilor, care sunt fundate în realitatile însele. Aceste calitati ar fi întinderea, durata, miscarea etc.
Vedeti care este deosebirea între primele si celelalte calitati: întinderea, durata, miscarea sunt calitati în legatura directa cu timpul si cu spatiul; celelalte: culoare, miros, sunet, forma sunt trecatoare, nu sunt calitati ale lucrului, ci sunt elemente ale constiintei constituite.
De ce fizica a înlaturat calitatile secundare si a tinut la calitatile primare? Nu dintr-un motiv propriu-zis teoretic; pentru ca, în definitiv, dupa cum spun ca rosu este o calitate a constiintei mele, tot asa pot sa spun ca si întinderea este un element constitutiv al constiintei mele. Kant a si spus ca timpul si spatiul sunt forme apriori ale sensibilitatii mele. Deci, nici întinderea si durata nu pot sa fie calitati reale ale lucrului. Totusi, Galilei, mai înaintea lui Descartes, a spus: acestea sunt fundamentele realitatii. Daca eu lucrez cu aceste calitati ale lucrurilor, pot sa merg la cunostinta realitatii; daca lucrez cu celelalte calitati, reductiunea pe care ratiunea omeneasca trebuie s-o faca în lumea obiectiva atinge elementele cari ne vin prin senzatiile de vaz, de auz, de miros, dar pastreaza ca intangibile calitatile în directa legatura cu timpul si spatiul, adica cu imaginile de miscare.
Ma iertati ca am facut digresiunea aceasta, foarte scurta. Nimic nu este asa de important si asa de caracteristic pentru toata mentalitatea de la Renastere pâna astazi decât locul extraordinar de important pe care-l ocupa în toata teoria noastra imaginile de miscare. Cele mai variate scoli filosofice trebuie sa ajunga, în ultima analiza, sa se fundeze tot pe imaginile de miscare. Gânditi-va ca Descartes si rationalistii (Descartes în special) aproape au fundat teoria fizica sub raportul filosofic. Dar gânditi-va [si] ca Bergson este în ziua de astazi intuitionist, adica sta la polul opus al criticismului. Toata filosofia bergsoniana nu este deloc valabila, decât daca se afirma de la început ca elementul fundamental în constituirea reprezentarii este imaginea de miscare. Toata logica asolinelor, care sta la baza logicei lui Bergson, are la baza, ca element fundamental, aceste imagini de miscare. Pragmatismul de astazi sta pe aceeasi baza. Trecând în alte domenii, tot miscarea este elementul care ne intereseaza cel mai mult. O sa ziceti: au fost si alte forme! Da, a fost forma greceasca, în care miscarea nu prea avea importanta. Aceasta chiar a fost caracteristic: ca lumea greaca a fost capabila sa faca conceptia sofismelor care negau miscarea. Stiti cât au fost atacate aceste sofisme, sofismele eleatice, negate de lumea moderna si [mai] stiti ca cea mai acerba critica care s-a facut acestor sofisme ale miscarii a fost critica facuta de Bergson.

6. Spun deci, calitatile primare sunt primite si retinute de catre fizica drept elemente constitutive ale realitatilor si nu ale cunostintei noastre. De ce? Pentru un motiv practic si nu teoretic. Teoretic, se poate nega tot asa de bine existenta reala a acestor elemente, a miscarii, duratei, formei si celelalte, ca si [a] celorlalte elemente, [cum] le-a si negat Kant. Practic însa se schimba problema: dintre toate elementele constitutive ale unui obiect, adica ale constiintei noastre, culoarea, auzul, sunetul, mirosul nu sunt pasibile de a fi prinse în cantitati, de a fi exprimate numeric, pe când celelalte, raporturile spatiale si temporale, sunt pasibile de aceasta exprimare numerica. Aici este întregul secret al preferintei pe care fizica o acorda calitatilor primare, fata de calitatile secundare ale realitatii. În adevar, conceptul de masura si conceptul de spatiu sunt cam unul si acelasi lucru. Tot ceea ce exista în spatiu, ultimele elemente ale spatiului sunt masurate. Stiti, pe de alta parte, ca, atunci când s-a trecut conceptul acesta de masura în operatia de masuratoare a timpului, s-a analogat timpul cu spatiul. Stiti ca se vorbeste: în spatiu de trei dimensiuni, adica trei sunt coordonatele de cari am nevoie pentru a exprima numeric un lucru, si se vorbeste în timp de o dimensiune. Timpul are o dimensiune, spatiul are trei dimensiuni. Ce însemneaza aceasta? Timpul si spatiul sunt calitativ deosebite, logic, fundamental deosebite.
Am foarte rar prilejul sa vorbesc despre lucruri pe care le-am scris vreodata, pentru ca eu de obicei nu scriu. Acum însa vine acest prilej. Prin 1909-1910, când eram student aci, am scris un articol în care spuneam ca, în fond, de ce sa se faca deosebire între cele trei dimensiuni ale spatiului si dimensiunea timpului? În definitiv, un lucru care exista în realitate nu exista în trei dimensiuni, ci în patru: exista în cele trei dimensiuni ale spatiului si în a patra dimensiune, a timpului. Eu spuneam: în definitiv, pentru ca sa se exprime, propriu-zis, o existenta în chip numeric, trebuie sa i se dea patru coordonate si nu trei. Aceasta o spuneam eu, într-un moment de slabiciune filosofica. Dupa ce au trecut trei-patru luni si m-am mai gândit la problema, am vazut ca era o mica prostie ceea ce spuneam eu acolo. Dupa doi ani însa, ducându-ma la Göttingen, am auzit de unul din cei mai mari fizicieni, Minkowski, care a emis aceasta ipoteza foarte îndrazneata. Toata lumea a zis: extraordinar de frumos! Ghinionul meu a fost ca eu parasisem ceea ce peste doi ani era „extraordinar de frumos". Care este deosebirea? Si eu am dreptate, si ceilalti. În fond, problema este o prostie din punctul de vedere filosofic, dar este un lucru extraordinar din punctul de vedere matematic. De ce? Pentru ca, filosoficeste, timpul si spatiul sunt doua lucruri absolut deosebite. Calitativ privite, în realitatea lor, timpul si spatiul n-au nimic comun. Cantitativ privite, sub raportul determinarii unui obiect în existenta lui reala, timpul si spatiul n-au nimic deosebit si atunci coordonata timp este exact în acelasi fel coordonata ca si celelalte trei coordonate spatiale.
Vedeti deosebirea de punct de vedere si întelegeti acum de ce, în adevar, fizica tine mortis la calitatile primare ale lucrurilor si se intereseaza foarte putin de asa-numitele calitati secundare: pentru ca aceste calitati primare sunt pasibile de a fi exprimate numeric, de a fi transformate în cantitati, pe câta vreme calitatile secundare, nu. Vedeti ca aceasta deosebire - calitati primare, calitati secundare - nu este nici ea o deosebire fundata în realitate, ci este fundata în necesitatea mecanismului stiintific. Altfel, ele pot sa fie tot asa de valabile toate la un loc, dupa cum pot sa fie tot asa de nevalabile toate la un loc.

Aceasta problema, astfel înfatisata, cu aceste date, constituie miezul problemei: deosebirea dintre aparenta si realitate, dintre aparenta si lucrul în sine.
Despre acest lucru vom vorbi în prelegerea viitoare.

V. CUNOASTERE, GÂNDIRE, REALITATE
19 decembrie 1925


1. Cantitativitatea cunostintei stiintifice
2. Cunostinta în filosofia kantiana
3. Pozitia fenomenologica
4. Cognoscibilitatea cunostintei
5. Gândire si cunoastere
6. Pozitia solipsista
7. Realitatea. Metoda descriptiva

1. Din prelegerea de ieri trebuia sa retineti câteva lucruri fundamentale, si anume, ca exista un fel de constiinta naiva si, deci, un fel de cunostinta prestiintifica, ce înzestreaza toate lucrurile, toate evenimentele, cu anumite calitati, cari [ar] exista în realitate. Toate întâmplarile din natura sunt puse pe socoteala lucrurilor existând în natura si toate evenimentele sunt considerate ca un fel de efect al unor anumite forte constitutive ale realitatilor; adica, de pilda, daca un om obicinuit simte pe mâna cazându-i o picatura de ploaie, el zice ca apa aceasta care cade are o forta si ca forta aceasta este o calitate a apei care cade. Gânditi-va ce zice morarul când vede ca i se învârte roata de la moara, pe care o învârteste apa. Daca el baga mâna în apa, vede ca apa exercita o presiune asupra mânei lui. Roata se învârteste pentru el în virtutea fortei pe care o are apa. Acesta forta, pentru cunostinta prestiintifica, este o calitate a apei care curge.
Vasazica, este de retinut din lectia de ieri, de o parte, ca aceasta cunostinta prestiintifica sau atitudine prestiintifica e aceea care proiecteaza oarecum toate continuturile de cunostinta în afara si le hipostaziaza în realitatea absoluta; si ca, pe de alta parte, nici nu-si pune problema în ce raport stam noi, subiectul, cu realitatea, cu obiectul acestei cunoasteri.
Pe de alta parte, ati vazut cum se desprinde, încetul cu încetul, asa-numita cunostinta stiintifica si cum aceasta cunostinta stiintifica distinge, dupa interesul pe care l-am lamurit în lectiunea trecuta, asa-numitele calitati primare si secundare ale lucrurilor; adica, de o parte, calitatile cari ne vin prin perceptiunile vizuale, olfactive etc. si pe urma calitatile care ne vin prin senzatiile de miscare, de apasare, de pipait etc. Aceasta din urma atitudine am lamurit-o prin interesul pe care stiinta moderna îl are la transformarea cunostintei în genere într-o cunostinta masurata. Nu este vorba de un interes oarecum constient, adica stiinta nu-si da seama ca asa trebuie sa procedeze sau, cel putin, nu si-a dat seama la început. Când Galilei a fundat stiinta contimporana, el nu si-a pus deloc problema aceasta, ca, în adevar, trebuie sa exprime în masuri aceste calitati, pentru ca realitatile sa ajunga la cunostinta noastra asa cum sunt ele. Este adevarat, cunostinta matematica a fost întotdeauna o cunostinta preferata, o cunostinta mai precisa. Dar stiti, pe de alta parte, ca aceasta cunostinta matematica nu este întotdeauna cantitativa; adica, stiti ca exista, altaturi de asa-numita, hai sa zicem, matematica ce lucreaza cu numerele, o alta matematica, [una] care lucreaza cu obiecte. Numerele sunt expresiunea unei masuri, masura însasi este un obiect. Vasazica, nici macar afirmatia care se face de obicei, anume ca matematica - fiind o stiinta sau o cunostinta de o precizie deosebita - are pretentia sa serveasca de model întregei cunostinte stiintifice, nici macar aceasta afirmatie nu poate sa explice cantitatifierea acestei cunostinte pe care a realizat-o stiinta moderna. Caci aceasta stiinta moderna iese dintr-o structura noua a spiritului omenesc, care structura nu are, propriu-zis, o explicatie sau a carei explicatie noi nu o posedam. Noi putem sa constatam pur si simplu ca aceasta noua structura spirituala a dus la transformarea cunostintei stiintifice în genere, la o cunostinta cantitativa.
Vasazica, asa explicata, prin structura, prin esenta, prin realitatea însasi a cunostintei stiintifice, asa explicata cestiunea, nu se poate vorbi de un interes constient. De aceea spuneam adineauri ca stiinta a avut interes la cantitatifiere. Nu însemneaza ca stiinta a urmarit constient idealul acesta al cantitatifierii, ci spun ca stiinta, în dezvoltarea ei naturala, de care poate nu-si da seama, a urmat calea aceasta de transformare în cantitati. Ca aceasta cale a fost cea normala se vede si din faptul transformarii întregei matematici într-o stiinta a numerelor, pentru ca operatia pe care a facut-o Descartes, atunci când a încercat si a reusit sa înlocuiasca liniile, punctele si figurile geometrice în general prin numere, deci când a transformat geometria intuitionista în geometrie analitica, nu este decât teoria introducerii numarului ca expresie a masurii si în domeniul geometriei, a masurii care se exprima de-a dreptul cantitativ. Cum? O linie este un obiect oarecare. Acest obiect oarecare poate sa fie masurabil. Masurarea obiectului este si raportarea masurilor acestea la alt obiect, de aceeasi natura, si poate sa duca la stabilirea unor adevaruri foarte interesante. Dar aceasta înca nu însemneaza ca noi lucram cu exprimarea masurilor. Când am doua linii si exprim proportionalitatea dintre ele, am masurat, dar n-am exprimat înca printr-un semn anumit masura aceasta. Linia AB si linia AC pot fi exprimate si în raportul 4/3, dar si în raportul AB/AC, care este un raport implicit, un raport netransformat într-o masura comuna, neredus la un numar. Deci, spun: cantitatifierea cunostintei este o trasatura fundamentala a stiintei moderne si aceasta cantitatifiere a cunostintei nu provine de-a dreptul din matematica, ci ea însasi a dus la transformarea matematicei prin aparitia ei în punctul central al interesului noii omeniri de dupa Renastere.
Vasazica, la acest lucru trebuie sa va gânditi în legatura cu prelegerea de ieri: întâi, la felul în care exista cunostinta în cunoasterea prestiintifica si, [al doilea], la acela în care exista problema pentru cunostinta stiintifica. Din felul acesta al doilea de existenta si, mai târziu, de punere a problemei, noi am desprins iarasi chestiunea lucrului în sine si chestiunea aparentei; si evident ca, de îndata ce anumite calitati nu mai erau considerate de aceeasi excelenta, as zice, era evident sa facem o deosebire de valori între un aspect si celalalt si era necesar ca aceasta valorificare sa aiba repercusiuni în teoria generala a cunostintei omenesti. Ceea ce ne venea prin simturi era aparenta în termeni generali sau elementele în cari intrau si calitatile primare erau aparenta. Elementele în cari intrau numai calitatile primare erau realitate. Evident ca problema n-a putut sa ramâna asa si d-voastra stiti ce transformari a capatat. Cea mai de seama transformare a fost, anume, ca exista o aparenta a lucrului si exista o realitate. Aceasta aparenta este însa o data ultima a cunostintei noastre, este ceea ce se numeste experienta noastra.

2. Relativ la aceasta, citeam astazi o recenzie pe care un fost coleg al d-voastra o face, în care se întrebuinta rau cuvântul experienta. Recenzentul pretindea, anume, ca filosofia kantiana, criticismul considera doua elemente constitutive ale cunostintei: experienta si lucrul în sine, ceea ce este aproximativ, fals. Experienta în întelesul kantian însemneaza cunostinta pur si simplu, adica elementul subiectiv plus elementul obiectiv. Experienta este data ultima a cunostintei noastre, este, cum as spune, o realitate în care noi suntem închisi si dincolo de care nu putem sa trecem; adica - pentru ca sa va aduc aminte termenii generali ai problemei -, exista o realitate, deci exista un motiv obiectiv al cunostintei. Exista atunci o posibilitate în constiinta noastra, o posibilitate de cunoastere, o posibilitate de a lua contact cu acest motiv obiectiv, cu aceasta existenta transcendenta constiintei noastre, în afara de constiinta noastra. El zice: posibilitatile mele interne sunt elemente transcendentale, existentele din afara sunt elemente transcendente, cari transcend posibilitatile constiintei mele. As zice deci - nu o spune el, dar cred ca este exact în sensul lui -: transcendental plus transcendent da cunoasterea sau da experienta.
Prin urmare, doua elemente foarte bine distincte: transcendental si transcendent, al caror rezultat - experienta - este însasi cunostinta noastra.
Ce este realitatea? Realitatea este ceva care exista, dar ceva care exista numai ca motiv de cunostinta, ca motiv de experienta pentru noi. Ceea ce este realitatea în sine însasi ne ramâne întotdeauna închis ca posibilitate de cercetare. Celalalt element, elementul transcendental, acesta este în noi.
Vedeti, este aci o mica nelamurire, care nu este rezolvata în filosofia kantiana. Noi avem o cunostinta. Aceasta cunostinta este un tot, care tot este compus din elementul de posibilitate de cunoastere si din elementul de motiv de cunoastere, elementul subiectiv si elementul obiectiv. Aceasta este data ultima pentru constiinta noastra, este, cum spuneam adineauri, un tot închis, din care nu putem sa iesim. Kant zice: elementul din afara este de necunoscut pentru noi; el constituie asa-numitul lucru în sine, das Ding-an-sich. Elementul celalalt constituie posibilitatea, facultatea noastra de a cunoaste, conditiunile cunoasterii noastre. Este elementul transcendental. El însa procede la analiza acestui element transcendental - si d-voastra stiti care sunt elementele, cari sunt categoriile de functiuni cari intra în acest element transcendental. El pretinde însa ca lucrul în sine nu poate sa fie cunoscut, pentru ca transcende cunostintei, ceea ce este exact, teoretic vorbind. Dar el pretinde ca formele cunostintei noastre pot sa fie cunoscute, ceea ce nu mai poate sa fie exact, pentru ca, în definitiv, si aceste forme transcend cunostintei noastre. Noi nu putem sa avem cunostinta formelor apriori, adica a unui element care constituie cunostinta. Ceea ce avem noi este cunostinta pur si simplu. Deci, daca nu putem sa cunoastem lucrul în sine, nu putem sa cunoastem nici formele apriori, nici functiunile cari fac posibila cunostinta. Noi nu cunoastem decât cunostinta propriu-zisa.

3. Vasazica, în atitudinea aceasta care se numeste în genere, cu un termen neprecis - pentru ca se întrebuinteaza în mai multe sensuri -, atitudine fenomenologica, pozitiunea fundamentala este: exista o realitate; ea este obiectiva, dar aceasta realitate obiectiva nu poate sa fie cunoscuta.
Acum, nu trebuie sa credeti ca aceasta pozitiune fenomenologica se margineste numai la Kant. Din acest punct de vedere, si Spencer este tot un fenomenolog; adica, si el admite ca este de necunoscut o ultima realitate, si el admite tocmai ca aceasta realitate nu poate sa fie niciodata patrunsa de cunostinta noastra. Si tot fenomenologi pot sa fie considerati si neopozitivistii: Mach, Avenarius, Petzoldt si ceilalti.
Pozitia aceasta fenomenologica are ceva adevarat în ea si are si ceva foarte atragator. Pentru ca este adevarat ca ceea ce cunoastem noi este, în primul rând, cunostinta noastra, adica rezultatul experientei noastre, rezultatul intrarii noastre în contact cu lumea din afara de noi, cu elementul transcendent, as zice. Aceasta este adevarat. Noi simtim, de la cea mai usoara analiza - si deosebirile între calitatile primare si [cele] secundare pe cari le faceam rândul trecut sunt oarecum un argument -, ca ceea ce avem în minte drept continut de constiinta nu este realitatea însasi, ci este ceva deosebit de realitate, este un fel de imagine a realitatii, indiferent daca aceasta imagine a realitatii este justa, adecvata sau neadecvata. Noi traim în concluzia aceasta: cunoasterea noastra este ceva deosebit de aceasta realitate.

4. Ei bine, asupra acestui punct apasând, în filosofia veacului al XIX-lea - a existat si în alte vremi, mai de demult, dar acum s-a spus expres - s-a nascut o alta scoala filosofica ce interpreteaza problema realitatii.
Vedeti, expunerea mea nu este asa de usor de urmarit, pentru ca eu cam fac aci sa se încalce domeniile a doua probleme deosebite: problema existentei unei realitati cu problema cunostintei realitatii. Dar însasi cugetarea filosofica aluneca pe un domeniu neprecis. Adineauri, în fenomenologie, v-am afirmat existenta unei realitati, dar o existenta care nu este de cunoscut, pentru ca de cunoscut nu este decât cunostinta noastra ca atare. De acest punct, de cognoscibilitatea cunostintei noastre, se leaga filosofia asa-numita „cognoscientista", care zice: a afirma existenta unui lucru în sine, a unei realitati obiective este o contradictie. Vasazica, cognoscientismul spune:nu exista o lume în afara. Este o contrazicere, pentru ca, în definitiv, tot ceea ce exista pentru mine exista ca experienta a mea - aceasta au spus-o si fenomenologii -, exista drept continut de constiinta. Deci, toata existenta nu se reduce decât la continut de constiinta - si vedeti alunecarea imediat -, numai ceea ce exista drept continut de constiinta exista cu adevarat.

5. Deci, un lucru, pentru ca sa existe, trebuie sa fie gândit. Daca nu este gândit, nu exista pentru mine. Dar daca lucrul în sine nu poate sa fie cunoscut însemneaza ca el nu poate sa fie gândit. În momentul în care un lucru nu poate sa fie gândit, el nu exista, deci lucrul în sine nu exista. Este cea mai frumoasa exemplificare de sofistica contimporana, pentru ca aci se joaca asupra a doua întelesuri ale cuvântului „gândit". Eu gândesc un lucru însemneaza ca am un continut de constiinta; dar: eu gândesc un lucru nu însemneaza: eu cunosc un lucru. Eu pot sa gândesc un lucru fara sa-l cunosc. A cunoaste un lucru însemneaza ceva mai mult; însemneaza, întâi, a-l deosebi de tot ceea ce este altfel decât el, dar, în acelasi timp, însemneaza a-l analiza si în ceea ce este el ca atare. Trebuie sa-i aplic cele doua operatiuni fundamentale carteziene unui lucru pentru ca sa-l cunosc: claritatea si distinctia. Daca aplic numai o asemenea operatie, este natural ca l-am gândit, dar nu l-am cunoscut.
Acelasi lucru se întâmpla si cu lucrul în sine. Eu disting lucrul în sine de toate lucrurile celelalte. Vasazica, aplic operatia de distinctie, atât si nimic mai mult decât atât. Eu însa nu pot sa-i aplic si operatia de claritate; adica, nu pot sa disting elementele constitutive ale acestui lucru. El poate sa existe ca si continut de constiinta, si totusi sa nu fie cunoscut, poate sa fie gândit si sa nu fie cunoscut. Fenomenologismul afirma însa ca lucrul în sine nu poate sa fie cunoscut, nu ca lucrul în sine nu poate sa fie gândit - si distinctia este fundamentala. Asa încât conscientialismul, care încearca sa nege realitatea obiectiva în afara de constiinta noastra, încercând sa puna accentul pe o anumita pozitie kantiana, nu izbuteste sa faca lucrul acesta pentru simplul motiv ca recurge pur si simplu la un sofism, la confuzia dintre a gândi si a cunoaste, care confuzie nu este cu nimic fundata. Dar unde poate sa duca aceasta confuzie si unde poate sa duca conscientialismul se vede foarte bine - si citez exemplul acesta numai ca sa leg cu ceea ce spuneam ieri -, as zice, în extrema stânga a conscientialismului, în asa-numitele teorii solipsiste.

6. Kant lucreaza cu constiinta în genere, adica cu o structura ideala, o constiinta oarecare a unei constiinte logice hipostaziate, nu a constiintei realizate în individ. Kant zice: ceea ce afirm eu despre constiinta este valabil pentru toate constiintele, nu pentru constiintele concrete ale lui A, B, C, ci pentru orice constiinta, pentru constiinta în genere, o constiinta pur si simplu. Acelasi punct de vedere l-a urmat si conscientialismul, care si el spune ca tot ce exista exista ca si continut de constiinta si nu poate sa existe altfel. Conscientialismul se raporteaza tot la aceasta constiinta în genere.
O alta scoala filosofica însa, care a tinut sa se amuze, spune: da, este adevarat ceea ce sustine conscientialismul. Dar ce însemneaza constiinta? Eu, care stau si gândesc, pot sa afirm un singur lucru, si anume, ca am anumite continuturi de constiinta, am anumite cunostinte. Ca om, eu am imaginea unei existente; ea închide o lume reala în mine. Toate reprezentarile pe cari le am de la mine, de la corpul meu, toate reprezentarile pe cari le am în constiinta mea, toate acestea constituie o lume. Dar aceasta lume este singura lume existenta? D-ta o sa afirmi ca si d-ta ai o asemenea lume. Se poate, însa d-ta nu existi pentru mine decât ca [un] continut al constiintei mele; d-ta nu esti o realitate, si nici constiinta d-tale nu este o realitate pentru mine, ci este un continut de constiinta, este o cunostinta a mea.
Vedeti dar [ca] între aceste doua scoli, [cari] afirma pur si simplu realitatea absoluta a constiintei concrete, una aluneca de la gândire la cunoastere, cealalta aluneca de la constiinta la constiinta concreta, la constiinta realizata si neaga pur si simplu existenta oricarei realitati în afara de cunostinta, adica în afara de continuturile de constiinta ale individului. Exista [aceasta] lampa, exista ca [o] cunostinta a mea, ca [un] continut al meu de constiinta, dar nimic altceva. Existi d-ta ca imagine, ca [o] constiinta a mea, dar, dupa cum pentru d-ta nu exista un lucru în sine, care sa corespunda lampei, tot asa, pentru mine nu exista un lucru în sine, care sa corespunda constiintei d-tale.
Ce se poate obiecta acestui punct de vedere? Logic, absolut nimic. De aceea va spuneam rândul trecut ca exista un fel de lamurire logica a problemelor si un fel de lamurire a problemelor care nu este logica. Acum, se poate întâmpla foarte adesea ca lamurirea care este logica sa nu satisfaca, dupa cum se poate întâmpla ca o lamurire care nu este logica sa satisfaca.
Ei bine, aceasta lamurire, aceasta rezolvare, aceasta solutionare solipsista a problemei este foarte logica, dar nu satisface. Schopenhauer, care s-a ocupat cu problema aceasta, a afirmat pur si simplu ca nu exista mijloc de a ataca logic pozitia solipsista. Însusi Schopenhauer, tocmai pentru ca sa arate care este valoarea solutiunii acesteia, a zis: solipsismul este o filosofie admirabila, cu un singur defect; si anume, ca solipsismul este punctul de vedere al nebuniei. Si asa este. Împotriva tuturor acestor fapte, împotriva evidentei acesteia logice, se revolta - cine? Bunul-simt. Se revolta înca - cine? Convingerea noastra ca ceea ce este prezent în constiinta noastra este în adevar exact, este în adevar real. Este prezent în constiinta mea acest ceasornic, dar constiinta mea refuza sa creada ca acest ceasornic este numai în constiinta mea. Constiinta mea îl arunca în afara, îl proiecteaza în afara, îi da, îi construieste, daca voiti, o existenta.

7. Prin urmare, exista ceva sau nu exista ceva în realitate? Este o problema lipsita de sens. Problema adevarata este: cum ne închipuim noi, cum traim noi în fapt, care sunt presupozitiile de lucru ale constiintei noastre? Ei bine, aceste presupozitii de lucru sunt ca exista o realitate în afara de noi, iar aceasta convingere, ca exista o realitate în afara de noi, nu se sprijina pe nici un argument, ci se sprijina pe însasi structura constiintei noastre. Constiinta noastra este asa facuta, încât hipostaziaza în afara anumite continuturi ale ei de constiinta si refuza sa creada ca ceea ce proiecteaza în afara are numai o existenta iluzorie. [Ceea] ce conteaza în fiecare moment ca exista efectiv, real, ca obiect se înfatiseaza în afara de noi.
Deci, fata de superba si inatacabila constructie logica a solipsismului, care nu ne satisface, noi afirmam aci, pur si simplu, un fapt, nu înfatisam o argumentare, afirmam faptul acesta de prima necesitate pentru însasi existenta noastra, faptul ca constiinta noastra conteaza întotdeauna cu o realitate în afara de noi. O presupozitie, prin urmare, fundamentala a oricarei cercetari, a oricarei cunoasteri, este ca exista în afara de noi, exista, prin urmare, transcendent, o realitate. Cum este aceasta realitate, cât din aceasta realitate se rasfrânge în constiinta noastra sunt o alta problema, pe care poate ca o s-o analizam si o sa vedem daca poate fi analizata prin argumente sau se reduce si ea la anumite presupozitii fundamentale. Dar, fapt este ca presupozitia fundamentala pentru orice teorie a cunoasterii si pentru orice functiune a constiintei noastre în genere este tocmai aceasta existenta a unei lumi din afara, nu ca teorie, va spun înca o data, ci ca fapt.

Am tinut sa închei astazi ceea ce spuneam despre problemele pe cari le-am pus în lectiunea de ieri, pentru ca sa aveti o idee precisa despre felul în care, în adevar, înteleg eu sa fac cursul acesta. Vedeti aci aplicarea metodei descriptive de care va vorbesc de câtiva ani, metoda descriptiva care, teoretic, programatic, se debiteaza de zeci de ani, dar care în universitate nu este aplicata. Metoda pe care o aplic eu este descriptiva, caci ne duce la anumite rezultate ultime, ne duce la fapte, nu la argumente. Noi nu construim logic în nici un fel, rational sau intuitiv, esafodaje de idei si de argumente, ci noi analizam lucrurile asa cum ni se înfatiseaza si ajungem la ultima expresie a lucrurilor acestora. Deci, universul pe care-l cream noi, din acest punct de vedere, este un univers de existente, de esente, un univers oarecum de obiecte, static, nu un univers construit de noi dialectic sau un univers care se construieste el cu ajutorul nostru. Acesta este un lucru pe care trebuie sa-l tineti minte nu numai la ceea ce spun eu la teoria cunostintei, ci este si limbajul pe care-l vorbesc eu în filosofie.
Vasazica, în cestiunea problemei realitatii, noi am ajuns la rezultatul acesta: fenomenologismul, conscientialismul, solipsismul sunt teorii cari pleaca din ce în ce mai putin de la fapte si cari ajung din ce în ce mai mult la constructii dialectice. Ele nu sunt în masura, propriu-zis, sa rezolve chestiunea existentei unei realitati, ci aceasta existenta a realitatii ne este data noua în toate cercetarile de gnoseologie si ne este data în însasi functiunea constiintei noastre, ne este data noua ca o convingere, ca un fapt dat, nu ca un fapt descoperit, nu ca un fapt construit. Realitatea externa este, cu alte cuvinte - si aceasta este concluzia -, o presupozitie fundamentala a cunoasterii noastre. Ei bine, întregul sistem de presupozitii fundamentale al cunoasterii noastre va constitui pentru d-voastra, dupa câteva lectiuni, imaginea însasi a cunoasterii. Asa întelegem noi sa rezolvam împreuma aci problema care se numeste: ce este cunostinta.

VI. CUNOASTEREA SI CONSTRUCTIA REALITATII
22 ianuarie 1926


1. Existenta realitatii - o presupozitie fundamentala a cunoasterii
2. Cunoasterea realitatii
3. Principiul identitatii
4. Principiul contradictiei
5. Metoda dialectica
6. Pozitia bunului-simt

1. Ultimele doua lectiuni au fost afectate asezarii, daca voiti, as zice mai mult propedeutice, a problemei noastre. Trebuia sa gasim, cu alte cuvinte, un punct de plecare în procesul cunoasterii. Acest punct de plecare l-am gasit în stabilirea unei existente transcendente noua, care este realitatea.
Ati vazut însa ca stabilirea existentei acestei realitati nu am facut-o nici cu ajutorul logicei, nici cu ajutorul nu stiu caror deductiuni de rationament. Ati vazut ca existenta realitatii nu se poate nici postula logiceste, nici constitui metafizic sau aprioric deductiv. Concluziunea la care am ajuns, dupa cele doua prelegeri, a fost ca trebuie sa luam aceasta [existenta] a realitatii ca un fapt, ca ceva dat, peste care nu putem sa trecem si a carui fundare teoretica ne scapa, propriu-zis.
Aceste doua lectiuni sunt întru atât de interesante pentru întreg cursul de teoria cunostintei, întrucât stabilesc punctul de vedere din care întelegem sa desfasuram întreaga problematica a teoriei cunostintei. Teoria cunostintei sau, mai exact, cunoasterea în înaintarea ei, pentru stapânirea aceasta a realitatii, sub raportul cunoasterii, nu procedeaza deductiv, nu procedeaza dialectic, constructiv, ci procedeaza de la evidenta - nu de la evidenta care ar avea însa un caracter subiectiv, ci de la fapte -, de la lucruri date, peste cari nu se poate trece.
Acesta este punctul de plecare. Cu alte cuvinte, realitatea este pentru noi ceva [pe] care îl gasim pur si simplu, a carui fundare sau justificare ne scapa si care formeaza pentru noi - cu un cuvânt cam barbar - un fel de presupozitie a întregii teoretizari de mai târziu.
Realitatea exista ca fapt. Realitatea exista. Afirmarea aceasta nu se sprijina pe nici un fel de rationament, ci pe ceva, as zice, de ordin ascuns, se sprijina pe o constatare a constiintei, pe un fapt peste care constiinta nu poate sa treaca.
De aci însa urmeaza doua lucruri: întâi, ca, propriu-zis, ceea ce cunoastem noi ca realitate nu are înca un caracter ascendent constiintei noastre, caci ultima cristalizare a acestei realitati este tocmai o stare de constiinta. Adica, exista ceva înseamna pur si simplu: eu, constiinta în general, am o anumita perceptiune peste care nu pot trece. Realitatea este, în cadrul consideratiunilor noastre de pâna acum, propriu-zis, ceva dat constiintei noastre, un continut al constiintei noastre. Dar aci intervine deosebirea care trebuie facuta fata de constientialism. Caci acest continut al constiintei noastre nu functioneaza întrucât este continut al constiintei, ci acest continut al constiintei ne este dat într-un obiect exterior al constiintei; adica, constiinta nu în stadiul ei critic, ci în stadiul ei naiv-realist constituie un fapt. Aceasta este existenta realitatii.
Ei bine, constiinta aceasta nu-si da seama si nici nu vrea sa stie de continutul cunostintei care reprezinta aceasta realitate, ci zice pur si simplu: aceasta realitate exista pentru ca iau cunostinta de ea.
Vasazica, cunostinta pe care o am de[spre] existenta realitatii este, pentru punctul de plecare al teoriei cunostintei, consecinta a existentei efective a acestei realitati. Aceasta este deosebirea. Iata primul fapt.
Al doilea fapt este ca, pâna acum, noi nu aveam în acest proces al cunoasterii decât, pur si simplu, aceasta afirmare: exista o realitate ca obiect al unui continut sigur al constiintei noastre. Atât. Nimic mai mult.
Ei bine, în momentul în care noi avem data aceasta realitate, ce putem face cu ea? Adica, în momentul când - hai sa zicem, cu un termen impropriu, dar care, cu toate acestea, se întrebuinteaza în filosofie - noi postulam, cum facea Aristotel, aceasta realitate, ce putem face cu ea?
Realitate este ceva, dar, pentru teoria noastra, este deocamdata pur si simplu un concept general, ceva în afara de continut. Aceasta postulare a realitatii se desfasoara prin varietatea de cunostinte a realitatii.

2. Cum cunoastem noi realitatea? Sunt mai multe teorii în privinta aceasta. Una din cele mai însemnate sfortari ale neamului omenesc, una din cele mai mari sfortari ale filosofilor a fost de a construi din aceste postulate ale realitatii, plecând de la acest dat, de la elementul acesta dat, existenta realitatii, de a construi realitatea însasi. Toata scoala rationalista si, mai departe, toata scoala absolut idealista aceasta fac: construiesc realitatea. Ceea ce cunosc eu din realitate, sub raportul filosofic, metafizic, nu este realitatea însasi perceputa de mine, ci dedusa de mine din anumite postulate, dedusa de mine cu ajutorul ratiunii. Cu ajutorul ratiunii - cum? Cu ajutorul logicei. Problema aceasta se complica apoi cu problema, ceva mai speciala, daca logica este, în adevar, o stiinta constructiva ([problema] pe care putem sa o neglijam); se complica însa, în ceea ce ne intereseaza pe noi, si din punctul de vedere al functiunii creatoare a principiilor logice.
Daca am realitatea data, daca am ca punct de plecare o existenta a mea, cu ajutorul principiilor logice ce le cunosc: identitate, contradictiune, tertiu exclus etc., cu ajutorul acestor principii pot sa desfasor un întreg univers. Si, în momentul în care o singura existenta, realitatea adica, este punctul de plecare, atunci, daca operatiunile mele logice sunt exacte, evident ca [si] constructiunea mea rationala nu va fi numai una rationala, ci va fi si o constructiune reprezentând un univers existent în realitate. Este un lucru pe care vi-l expun schematic, de unde iese la iveala slabiciunea punctului de vedere, dar este un punct de vedere care, în cel putin jumatate din istoria filosofiei, este închis în acest punct de plecare - si nu de asa mult [timp]. O sa ziceti: pe vremea când nu erau oamenii asa de destepti ca acum! Nu. D-voastra stiti ca scoala de la Marburg cam aceeasi pretentie are. Ei bine, eu nu înteleg lucrurile acestea. Desigur ca, daca l-ai lua pe respectivul de la început, poti sa mergi cu el pâna la sfârsit. Dar deosebirea dintre o carte buna si una rea este ca, cu o carte rea, ca sa mergi pâna la sfârsit, trebuie sa o iei de la început, pe câta vreme una buna poti sa o începi de oriunde, tot buna e.
Ei bine, daca luati o carte dintre acestea ale filosofilor idealisti, cari, fara îndoiala, nu au fost tocmai oamenii cei mai neîndemânatici, si o deschideti la urma, o sa vedeti ca sunt unele parti ce contin aberatiuni. (Poate ca nu veti avea curajul sa spuneti aceasta, pentru ca este vorba de ceva tiparit, dar daca, de exemplu, ar fi un manuscris sau daca ar fi vorba, de exemplu, de sfârsitul unei conferinte...)
Deci, eu - ca sa simplific lucrurile - nu urmaresc pe respectivul în capitolul doi sau în capitolul trei, ci în însasi structura mestesugului lui de rationare. Si atunci, zic: cum construim noi universul, plecând de la un fapt dat si ajutându-ne cu principiile logice? Cari sunt aceste principii logice?
Primul dintre principiile logice este principiul identitatii, al doilea este principiul contradictiunii si, în sfârsit, al treilea, principiul tertiului exclus - ca sa nu mai vorbim si de al patrulea, acela al ratiunii suficiente, care nu e un principiu constructiv, ci e un principiu - ca sa zicem asa - explicativ, desi eu as zice, mai degraba, expozitiv.

3. Principiul identitatii spune ca un lucru este asa cum este el si nu este altfel.
Cum poti, cu ajutorul acestui principiu, sa largesti o cunostinta? Nu am decât un fapt dat, existenta realitatii, si principiul identitatii care face aceasta afirmare: realitatea este, adica realitatea este asa cum este ea si nu este altfel.
Realitatea este asa cum este ea înseamna, pur si simplu, afirmarea identitatii conceptuale a realitatii, independent de timp si spatiu - identitatea logica, nu cea materiala.
Realitatea este un concept cu anumite margini bine stabilite si eu am dreptul, în virtutea principiului identitatii, ca acest concept sa-l întrebuintez totdeauna în siguranta ca el ramâne totdeauna acelasi.
Vasazica, am faptul existentei realitatii. Cu ajutorul principiului identitatii, eu nu pot sa ies în afara de acest fapt, ci ramân înauntrul faptului, adica afirm identitatea faptului.
Identitate înseamna o multime de lucruri. Când zic ca am o identitate matematica oarecare, când zic ca A este identic cu A', aceasta înseamna pentru matematica doua lucruri: ca A este A, asa cum este el, dar mai înseamna înca ceva, si anume, ca exista doi termeni, A si A', si ca acesti doi termeni au exact aceeasi functiune.
Identitate însa mai înseamna si altceva - si poate ca pentru filosofie acest „altceva" este înca mai interesant. Ce înseamna când te cheama la politie si ti se cere sa-ti stabilesti identitatea? Înseamna ca ti se cere sa te definesti pe dumneata, înseamna ca trebuie sa-ti arati semnele dupa cari vei putea fi recunoscut oricând, înseamna sa arati ce este esential în dumneata. Ce înseamna Nae Ionescu? Un om. Dar cum voi putea eu sa-l cunosc pe acest Nae Ionescu? Cum îsi stabileste el identitatea lui? Definindu-se. Aceasta înseamna identitate: definirea a ceva spre deosebire de celelalte obiecte.
Politia este deocamdata mai filosoafa decât matematicianul, pentru ca matematicianul, în limbajul pe care-l întrebuinteaza, ajunge la oarecari alunecari.
Din faptul ca identitatea matematica se poate reprezenta si prin semne asezate între doi termeni, si plecând de la faptul acesta, ca exista doi termeni între cari se pune un semn, s-a alunecat de la identitatea aceasta pe care o numeam logica, la o identitate care nu este o identitate propriu-zisa, ci este o identitate functionala.
Ce însemneaza identitate functionala? Daca eu, spre exemplu, am cifra 3 si am, de alta parte, suma 2 + 1, din anumite puncte de vedere, 3 joaca acelasi rol ca 2 + 1. Bineînteles, numai din anumite puncte de vedere, caci 2 + 1 este altceva decât 3. În anumite împrejurari însa, 2 + 1 joaca acelasi rol ca 3. Si atunci, fara sa se spuna, se subîntelege totdeauna, în anumite împrejurari, 3 este identic cu 2 + 1; adica, functiunea îndeplinita de 3 este aceeasi cu functiunea îndeplinita de 2 + 1. Deci, identitate nu numai prin raport la însusi obiectul pus în formula, ci [si] la altceva, la o functie, care este deasupra acestor obiecte si care este oarecum închisa în fiecare din aceste obiecte.
Deci, identitatea matematica propriu-zisa nu este identitatea a doi termeni; identitatea a doi termeni este, cum am spus-o, un fel de contrazicere.
În adevar, cum o sa fie identitate, daca sunt doi? Ca sa fie doi, trebuie sa se deosebeasca unul de altul, caci altfel nu mai putem sa distingem ca sunt doi. Trebuie sa existe un element. Închipuiti-va ca sunt doi frati gemeni, cari seamana perfect, cari se îmbraca chiar la fel, si ca-l vedeti pe unul la Vacaresti (în cartierul cu acest nume) si pe altul în cartierul Cotroceni. Veti putea sa-i deosebiti? Nu. Daca stii ca în momentul acela unul este la Vacaresti, iar celalalt la Cotroceni, atunci zici: da, sunt doi. De ce? Pentru ca este un element de distinctiune: asezarea lor în spatiu. Dar închipuiti-va ca, printr-o împrejurare oarecare, v-ati fi dus la Vacaresti si l-ati fi vazut pe cel de acolo si ca pe urma v-ati fi dus la Cotroceni si l-ati fi vazut si pe acesta; ati fi stiut ca este altul? Desigur ca nu.
Identitatea a doua obiecte este o imposibilitate. Trebuie sa fie un element de distinctiune: asezare spatiala, temporala, un element constitutiv chiar, dar trebuie sa fie ceva, caci altfel nu mai este identitate. Un obiect este identic cu el însusi.
Vasazica, spun eu, identitate nu exista. De îndata ce este identitate, si deci postularea logica a unui obiect cu ajutorul principiului acesta al identitatii, nu pot sa ies din acel obiect, ci ramân înauntrul lui. Am postulat afirmarea aceasta: exista realitatea. Ei bine, cu principiul acesta al identitatii nu trec peste aceasta afirmare: exista o realitate, ci trebuie sa repet la infinit existenta unei realitati. Cum construiesc eu atunci, cu principiul acesta logic? Veti zice: dar mai exista si principiul contradictiei. Foarte bine! Ce spune acesta?

4. Principiul contradictiunii. Mai întâi de toate, nu este asa de original cum se crede. El spune: un lucru nu poate sa fie ceea ce nu este el. Acesta este principiul contradictiunii. Daca taiem negatiunile, ramâne ca un lucru este ceea ce este el si nimic altceva. Prin urmare, tot principiul identitatii.
Dar principiul contradictiei închide - de aceea spuneam ca nu este original, înca din al doilea motiv - o alta presupozitie, pe care logicienii puri - si idealistii absoluti, si rationalistii - nu vor sa o scoata la iveala.
Ce însemneaza: un lucru nu poate sa fie ceea ce nu este? Înseamna - si acesta este, în adevar, un postulat care trebuie definit si încercuit, delimitat - ca exista un lucru, dar, în afara de acest lucru, exista alte lucruri cari nu sunt lucrul acela. Prin urmare, exista o multiplicitate de obiecte. De unde aceasta?
Noi nu am plecat decât cu postulatul acesta al existentei realitatii - atât si nimic mai mult. Cum putem noi sa trecem dintr-o data si sa zicem: bine, dar exista si principiul contradictiunii! Acesta presupune existenta unei multiplicitati de obiecte în aceasta realitate. Este o presupozitie care nu este de ordin logic, ci este de alt ordin, de acelasi ordin ca si existenta realitatii însesi, adica un fapt, ceva care ni se da noua, pe care constiinta noastra îl gaseste si pe care trebuie sa-l constate. Dar, în sfârsit, eu primesc si acest postulat - desi nu trebuie sa-l primesc -, ca sa vedem în adevar eficacitatea principiilor logice în constructiune.
Vasazica, un lucru este ceea ce este el prin identitate, un lucru nu poate sa fie ceea ce nu este el prin contradictiune. Exista deci un obiect A si exista o multiplicitate de obiecte care nu ne intereseaza, si pe care o notam cu non-A.
Dar principiul identitatii, cu ajutorul principiului contradictiunii, punând la contributiune existenta unei multiplicitati de obiecte, nu poate sa deduca decât existenta a doua obiecte pur si simplu: A, care-mi este dat prin principiul identitatii, si non-A, care nu este dat prin principiul contradictiunii, ci este presupozitia principiului contradictiunii - presupozitie care este mult mai bogata decât însusi principiul contradictiunii, dar pe care principiul acesta logic al contradictiunii o înglobeaza într-un singur obiect, care este non-A.
Vasazica, A si non-A sunt doua obiecte puse în prezenta, doua obiecte a caror existenta nu este data de principii logice, dar a caror existenta este delimitata cu ajutorul acestor doua principii, al identitatii si al contradictiunii.
Vasazica, avem doua obiecte. În afara de postulatul realitatii, primul postulat, care nu e de ordine logica, avem doua obiecte cari nu sunt de ordine logica, dar cari se definesc cu ajutorul principiilor logice.

5. Al treilea [principiu]. Aci însa intervine o scamatorie filosoficeasca.
A si non-A sunt doua obiecte. Dar ele se pot uni. Dar daca se pot uni, ele dau un al treilea. Aceasta este o operatiune pe care eu o pot banui. În virtutea carui principiu logic? În virtutea principiului identitatii? Nu. Al contradictiei? Nu. Al tertiului exclus? Nu. Al cauzalitatii? Nu. Cauzalitatea arata înlantuirea, succesiunea, cauzarea, crearea, dar nu unirea; raportul dintre doua obiecte sau doua evenimente, nu contopirea a doua obiecte sau evenimente, cele doua obiecte pe cari le întrebuinteaza idealismul în general si rationalismul, în alta directiune.
Acest nou proces nu este de origine logica, ci este si el o alta presupozitie, adusa din afara. De unde? Din realitatea însasi? Nici aceasta nu putem sa o stim. Este o presupozitie absolut gratuita, caci se stabileste ca nu este de origine logica. Aceasta ne intereseaza deocamdata. Si atunci, zic: A si non-A exista, în afara de A si non-A nu mai poate sa existe nimic, caci contrariul lui non-A este A si viceversa, se bucleaza bucla, cum zice francezul, se încheie circuitul.
Vasazica, pentru gasirea unui alt termen decât acesta, se recurge la procesul acesta - a carui origine se poate atasa la Fichte si poate înca ceva înaintea lui -, al asa-numitei metode dialectice. Deci, A [si] non-A este postulat, existenta!
Postulare sau teza este unul si acelasi lucru; negatiune, antiteza si unirea acestora doua, sinteza. Prin urmare, teza, sinteza si antiteza. Sinteza devine teza si creeaza antiteza si aceasta noua teza si antiteza fac o noua sinteza s. a. m. d.
Aceasta însa ce ne da? Întâi, ne da o serie uniliniara de evenimente si de existente, este un fel de monogenie a tuturor evenimentelor si existentelor din univers, pe care nu o constatam nicaieri. Aceasta, în primul rând.
În al doilea rând, presupunând ca, în adevar, aceasta monogenie nu ne încurca, caracterul acesta monogenetic, introdus cu prilejul acestei metode nu ne încurca, este, în adevar, aceasta o constructiune logica, adica o constructiune cu ajutorul principiilor pur si simplu logice? Nu. Noi am vazut ca mai întâi trebuie sa postulam realitatea pentru ca sa putem formula principiul identitatii; am vazut ca a trebuit sa postulam diversitatea realitatii pentru ca sa putem formula principiul contradictiunii. Nu insist asupra principiului tertiului exclus, care e pur si simplu derivat.
În afara de aceste principii logice, trebuie sa introducem mereu antepresupozitiuni, ca sa putem sa construim în adevar universul cu posibilitatile constiintei noastre. Acesta este un lucru foarte interesant si ati vazut - iar interesant! - ca cele doua lectiuni precedente verifica toate aceste presupozitii ale noastre, pe cari le introducem neîncetat în sensul de natura apriorica. Dialectica constructiva este ceva pe care îl gasim pur si simplu.
6. Vasazica, trebuie sa parasim odata aceasta atitudine plina de demnitate a ratiunei omenesti care, la-ndemâna filosofilor, creeaza universul si sa ne coborâm la lucrurile asa cum sunt ele. Cu ce? Cu ajutorul caror elemente construim? Cari sunt elementele pe cari ni le da noua universul, asa cum este el?
Am spus ca primul fapt este existenta - existenta, care nu se dovedeste, dar care este. E o afirmatie de bun-simt si am mai vorbit si alta data despre aceasta.
Bunul-simt este lucru mare, chiar în filosofie. În ce consta bunul-simt în împrejurarile acestea? Într-un lucru foarte simplu; anume, ca poti sa ceri dovada tuturor lucrurilor si a tuturor afirmatiunilor. Sunt însa lucruri care nu au nevoie de dovada, dupa cum sunt si oameni care se afirma pur si simplu prin prezenta lor. Prin urmare, în filosofie, lucrul care exista nu are nevoie de demonstratie; pentru ca, foarte simplu, el exista. În adevar, de ce sa caut argumente pentru existenta unui obiect, de ce sa caut sa-mi fundez existenta unui obiect? Este nu numai o complicatie inutila a vietii mele pe pamânt, ci este [si] o operatiune pur si simplu absurda. Ce pot eu sa dovedesc în existenta ceasornicului meu? Exista, în primul rând, pentru ca a existat un om care l-a inventat; pentru ca urmasii acelui om au facut fabrica „Omega"; pentru ca aceasta fabrica a facut si ceasul cu numarul cutare; pentru ca ceasul cu numarul cutare a fost cumparat [de] „Schmidt & Stratulat"; pentru ca eu m-am dus si l-am cumparat de acolo. Foarte frumos rationament, dar eu trebuie sa cred ca exista ceasornicul acesta pentru ca-l am eu aci, pentru ca pot pune mâna pe el. Aceasta este cea mai buna dovada ca exista. Tot asa si în filosofie. Exista realitatea? Evident. De ce? Pentru ca exista pur si simplu, nu este nevoie de a construi realitatea, ea ne este data, elementele pe cari trebuie sa le luam din aceasta realitate sunt acolo, nu trebuie sa le bagam noi.

Acesta este un lucru foarte important si asupra lui am vrut sa insist mai mult. Puteam sa fac aceasta lectiune mai scurta, dar am insistat asupra acestor consideratiuni tocmai pentru ca sa arat baza pe care se asaza cursul nostru.
O sa vedem în lectiunea viitoare cum, pornind din acest punct de plecare, noi distingem înauntrul realitatii actuale toate presupozitiile necesare noua si pe urma cum transcendem aceste realitati actuale, cu ajutorul caror procese transcendem aceasta realitate actuala, întinzând-o nu numai în spatiu, dar si în timp, în ceea ce a fost si în ceea ce este.
Si acum se vede precis cari mai sunt cele câteva probleme fundamentale pe cari noi trebuie sa le înfatisam: în ce consta realitatea si cum se largeste aceasta realitate, pe de o parte; iar pe de alta parte, cari sunt functiunile de cunoastere gratie carora noi putem sa stapânim, sa ne însusim aceasta realitate.

Despre acestea - în lectiunea viitoare.

VII. DELIMITAREA OBIECTELOR CUNOASTERII
29 ianuarie 1926

1. Multiplicitatea aspectelor realitatii
2. Definitia unui obiect
3. Rolul perceptiei
4. Largirea concepului de realitate: trecut, prezent, viitor
5. Operatia de comparatie a obiectelor
6. Reproducere si aducere-aminte în procesul cunoasterii

1. Doua sunt rezultatele mai însemnate obtinute pâna acum. În primul rând, ca exista o realitate care ne este data imediat, a carei demonstrare nu se poate face, propriu-zis, apriori, ale carei fundamente nu sunt teoretice, ci cari ni se impun noua ca fapte existente, cari se gasesc gata.
În al doilea rând, un alt rezultat obtinut pâna acum este ca, anume - nu as zice postularea, dar [zic] -, presupozarea acestei existente a realitatii, care este un fapt aparte, nu se poate amplifica si nu se poate complica cu ajutorul pur si simplu al teoriei. Spuneam în lectiunea trecuta ca asa-numitele operatiuni logice, fie ca opereaza în cadrul principiului identitatii, fie ca opereaza în cadrul principiului contradictiunii, nu pot sa treaca peste faptul acesta unic si nediferentiat al realitatii date.
Întrebarea care se pune în fata acestor rezultate [este]: care este baza multiplicitatii aspectelor realitatii, a multiplicitatii obiectelor realitatii? De îndata ce realitatea se multiplica, îmbucatatirea aceasta a realitatii nu se poate face pe cale speculativa. De îndata ce ratiunea pura nu poate crea universul, dupa cum nu a putut sa creeze nici macar existenta universului, atunci în alta parte trebuie sa fie fundamentul acestei multiplicitati si varietati de obiecte.
Mie mi se pare ca, pentru ca în adevar sa ajungem la al doilea fapt fundamental în procesul logic de cunoastere, adica, pentru ca sa ajungem în fata acestei diversitati despre care vorbesc mereu, trebuie iar sa luam ca dat un fapt al experientei noastre; si anume, faptul care sa explice aceasta îmbucatatire a existentei, a realitatii este, sa zicem, un proces sufletesc - o sa vedem ca nu este numaidecât sufletesc -, un proces oarecare, ce consta în definirea obiectelor. Adica, din totalitatea de impresiuni pe care o primesc, eu stabilesc anumite unitati. Aceste unitati sunt, evident, complexuri de impresiuni sau, în alt plan de vorbire, complexuri de calitati sau de impresiuni, cu calitatea aceasta de a fi de sine statatoare. A fi de sine statator înseamna a fi mai departe obiect. Ei bine, dar cum diferentiem noi obiectele acestea? Noi primim, noi constatam, noi distingem în totalitatea realitatii aceste diferite unitati complexe, cari sunt de sine statatoare, unitati de calitati.
2. Dar, în aceasta totalitate de unitati, în ce consta, propriu-zis, operatiunea de definitiune sau de delimitare, despre care vorbeam adineauri?
A defini înseamna, în afara de orice preocupare si în afara de orice teorie logica, a delimita. Când eu definesc un lucru înseamna ca îi trag o linie care-l înconjoara, o linie ideala, astfel încât îl închid. Dar, prin însasi aceasta operatiune de definire, adica de stabilire, de delimitare, în aceasta operatiune fac implicit o alta, fac operatiunea de deosebire. Prin urmare, nu numai ca prin definitiune eu constitui unitatea, dar constitui, oarecum, unitatea în raport cu tot ceea ce înconjoara aceasta unitate. Cu alte cuvinte, sunt doua procese sau doua momente deosebite în acest proces al definirii unui obiect sau a unitatii unui complex de calitati, cum spuneam mai sus: este, în primul rând, definirea tuturor calitatilor la un loc si, în al doilea rând, deosebirea acestui tot de calitati de tot ceea ce nu este el. Tradus în logica, este postularea pe care ne-o pune la dispozitie principiul identitatii, pe care o facem cu principiul identitatii, si este, pe urma, a doua afirmatie a acesteia, cu ajutorul principiului contradictiei.
Definitia închide, prin urmare, doua momente deosebite: acela al afirmatiei a ceea ce este un obiect si, al doilea, acela al afirmatiei a ceea ce nu este un obiect. Este operatiunea cunoscuta de multa vreme, pe care o teoretizeaza Descartes, când spune ca orice cunostinta trebuie sa aiba doua calitati: sa fie clara [si] distincta. Sa fie definitia clara - prin aceasta întelege ca definitia lui sa mearga spre elementele constitutive ale cunostintei; sa fie distincta - prin aceasta întelege ca obiectul respectiv trebuie sa fie distinct de ceea ce nu este el.
Aceasta, mai complicat sau mai filosoficeste. Mai în jargon, mai simplu, problema este, as zice, nu vulgara, trivial de banala.
Operatiunea sau mecanismul cu ajutorul caruia noi îmbucatatim realitatea data, cu ajutorul caruia luam cunostinta de multiplicitatea aceasta de obiecte se compune din doua momente distincte: stabilirea de asemanari si stabilirea de deosebiri. Facultatea aceasta, proprietatea pe care o are structura noastra de cunoastere de a stabili asemanari si deosebiri este însasi cheia care ne duce la transgresarea postulatului acela al realitatii, asa cum l-am stabilit acum doua lectiuni.
Dar asemanarile si deosebirile sunt, cum as zice, functiuni ale facultatii noastre de a cunoaste. Ce corespunde în realitate acestor asemanari si deosebiri sau, cu alte cuvinte, cum este fundata aceasta afirmatie a noastra ca spiritul nostru a stabilit asemanari si deosebiri? Sau: ce sta la baza acestor asemanari si deosebiri pe cari le stabileste constiinta noastra în realitate? Discutiunea se repeta. Prin urmare, nu am nevoie sa starui prea mult. Ce am stabilit în primul rând, când a fost vorba de presupozitia existentei realitatii? Am stabilit ca ea ne este singura data în perceptiunea noastra despre realitate. Ce am mai facut pe urma? Am aratat pur si simplu ca toate încercarile de a funda logic si dialectic aceasta realitate, aceasta existenta nu duc la un rezultat propriu-zis pozitiv. Acelasi lucru si aci.
Stiti ca sunt o multime de teorii în filosofie, cari spun: asemanarile si deosebirile nu exista decât în constiinta noastra; realitatea însasi este amorfa, cum zice Ovidiu: rudis indigestaque moles. Dupa Kant - si tocmai aceasta sta la baza întregului nostru sistem -, ratiunea noastra ne da posibilitatea de a cunoaste, intelectul nostru pune ordine în acest haos al impresiunilor.
Ar însemna de aci, pretinde filosofia, ca diversitatea universului nu este fundata în însasi diversitatea reala a universului. Dar în ce este fundata? În functiunea noastra de a cunoaste. Cu alte cuvinte, intra pe aceasta cale, în aceasta discutiune filosofica, pretentiunea ratiunii de a crea ceva; cu alte cuvinte, ne întoarcem la discutiunea fenomenologiei, pe care am facut-o acum doua lectiuni; si anume: este fundata realitatea în ea însasi sau cunostinta pe care o avem despre realitate este fundata în realitatea însasi sau în noi însine? Pentru argumentele pe cari le-ati vazut atunci, am înlaturat presupozitia cum ca ratiunea noastra ar crea ceva aci. Pentru acelasi motiv, înlaturam si de asta data presupozitia ca am întelege de ce, fara nici o cauza, în realitate, noi am stabili asemanari si deosebiri. Daca în adevar constiinta noastra este creatoare, daca ea creeaza diferenta si varietatea aceasta de forme, de ce exista un fel de succesiune si regularitate a întâmplarilor din univers, care nu este conditionata de constiinta noastra, ci pe care constiinta noastra o prinde, o percepe ca pe oricare alta realitate? Acesta este argumentul fundamental, care nu este un argument tocmai asa de savant, de filosofic, dar care este un argument de bun-simt, pe care însa d-voastra, în diferite forme savante, filosofice, îl cititi în orice tratat de filosofie.
Vasazica, noi refuzam sa credem ca stabilirea de asemanari si deosebiri se datoreste unei activitati spontane a constiintei noastre, ci trebuie sa presupunem - adica o a doua presupozitie - ca aceasta stabilire de asemanari si deosebiri pe care o face constiinta noastra este fundata în realitatea însasi.
Dar ce însemneaza aceasta, ca stabilirea de asemanari si deosebiri este fundata în realitatea însasi? Înseamna pur si simplu ca sunt în realitate obiecte cari au ceva comun si sunt obiecte cari au ceva care nu e comun. Deci, calitatile obiectelor, asa cum le percepem si cum le cunoastem noi, sunt calitati ontologice ale obiectelor si calitatile acestea sunt pasibile de a fi identificate sau de a fi diferentiate. Aceasta este iarasi viziunea sau teoria realista a existentei, adica o teorie care este la dispozitiunea tuturor, cu care fiecare din noi lucram în fiecare zi [si] care nu este numai a filosofiei, a speculatiei, ci este, ceva mai mult, chiar a practicii, a actiunii.
Ei bine, filosofia spiritului critic poate sa faca ceva: sa ridice însasi problema aceasta, în ce constau calitatile obiectelor, dar practica noastra de toate zilele ignora cu totul aceasta problema. Practica noastra de toate zilele acorda anumite calitati. Evident ca, filosoficeste, trebuie sa ne întrebam: pâna unde aceste calitati pe cari constiinta noastra le acorda lucrurilor sunt fundate în realitate? Dar aceasta este o problema care-si are locul nu aci, ci în alta parte, adica si-ar avea locul într-un studiu al problemei realitatii, al raportului dintre cunostinta si realitatea propriu-zisa.
Noi stabilim aci numai lucrurile fundamentale. Am stabilit, mai întâi, ca exista o realitate, data singura în perceptiune si presupusa ca existenta în realitate; si, în al doilea rând, ca, atunci când stabilim asemanari si deosebiri, definim obiectele, stabilim varietatea în aceasta totalitate a universului, a realitatii, care varietate, cari asemanari si deosebiri, cari definitiuni nu sunt create de constiinta noastra, ci sunt ele însele date în realitate, asa dupa cum realitatea însasi este data.
Cu acest al doilea moment, noi avem realitatea. Am avut-o în primul rând cu existenta, o avem în al doilea rând cu varietatea. Peste existenta si peste varietatea realitatii nu mai este nici un element care sa ne trebuiasca propriu-zis.

3. Asupra acestei realitati noi lucram sau putem lucra. Însa aceasta realitate, asa data, trebuie sa bagam de seama ca este conditionata de ceva: este conditionata de perceptiune. Adica, noi am stabilit totdeauna existenta realitatii, existenta reala si ontologica a acestei realitati, printr-un fel de contra-post al unei perceptiuni. Siguranta apodictica este perceptiunea omului. Iar punctul de plecare pentru presupozitia realitatii este întâi varietatea realitatii, în al doilea rând, relatiunea.

4. Dar cunostinta noastra nu se margineste numai la aceasta realitate. Conceptul de realitate nu traieste, propriu-zis, numai în timp, numai în spatiu, [ci] conceptul de realitate transgreseaza, ascende momentul actual. Ascendenta momentului actual iese din cadrul perceptiunii. Cu alte cuvinte, as zice, conceptul de realitate, asa cum l-am constituit noi, nu este înca complet, caci îi lipseste ce a fost si ce va fi. Real este, [la] drept vorbind, ceea ce este acum. Dar realitate este [nu] numai ceea ce este acum, [nu] numai ceea ce este conditionat de perceptiune. Real este si ceea ce a fost si ceea ce va fi. Real este si ceea ce a fost, prin urmele pe cari trecutul le lasa în prezent, urmele pe cari le descoperim în prezent ca fiind ale trecutului. Si, în cadrul acesta al realitatii intra, de asemenea, viitorul, caci în prezentul acesta, în realitatea stricto sensu a prezentului se închid totdeauna elemente cari nu sunt conditionate nici de trecut, nici de prezent, ci de viitor. Când eu emit, pur si simplu, o lege stiintifica, aceasta iese, propriu-zis, din timp, din prezent. Când zic ca Soarele si Pamântul, puse în prezenta, se prezinta în cutare raport, atunci eu fac o afirmatie care nu este valabila numai astazi, care nu a fost valabila numai în trecut, dar care a fost valabila ieri, care este valabila astazi si care va fi valabila si mâine. Deci, cunostinta pe care o avem asupra acestei realitati transcende realitatea pe care o stabilisem pâna acum.
Este adevarat ca exista necesitatea aceasta, pentru o teorie a cunostintei, de a completa conceptul realitatii pe care-l construisem ca [un] contra-post al perceptiunii singure, prin trecut si prin viitor. Cu alte cuvinte, noi trebuie sa stabilim care este mecanismul, din punct de vedere fenomenologic, nu psihologic, cu ajutorul caruia noi largim cadrul conceptului de realitate, înglobându-i trecutul si viitorul.
Deocamdata sa vorbim despre trecut. În ceea ce priveste viitorul, în lectiunea viitoare.

5. Afirmatia ca lucrez într-o stiinta oarecare înseamna ca eu, cu ajutorul unor cunostinte pe cari le capat dintr-un anume obiect, dintr-o anume metoda, construiesc alte cunostinte, asupra originilor carora nu fac nici un angajament. Pot sa fie de ordin logic sau strict experimental. Vasazica, nu prejudec asupra originei cunostintelor acestora. Închipuiti-va ca eu observ un lucru. Observând un lucru oarecare, pentru ca sa-l pot defini, propriu-zis, nu-mi este suficient sa vad din ce se compune el acum, ci trebuie sa mai fac ceva; si anume, trebuie sa-l pot compara cu ceva. Vasazica, operatiunea aceasta de a compara o cunostinta a mea cu alta cunostinta, de a cunoaste o cunostinta a mea prin comparatie presupune existenta altei cunostinte, anterioare. Nu afirm nimic asupra naturei acestei cunostinte, nici asupra structurii cunostintei anterioare, cât de complicata este cea anterioara fata de cea noua, ci spun: trebuie sa fie ceva, indiferent cum este acest ceva, dar trebuie sa fie ceva care sa poata sa fie în adevar comparat cu impresiunea pe care eu o am acum.
Când ma uit la ceas, ca sa-l observ, compar obiectul acesta cu altceva. Fiecare element constitutiv al acestui obiect poate sa fie comparat cu alt element oarecare, dar nu e nevoie numaidecât sa-l comparam cu altceva, caci altfel ar însemna ca eu, când am vazut prima oara un ceas, sa nu pot sa mi-l întiparesc în minte, sa nu pot sa-l cunosc. Este adevarat, cunostinta mea despre ceasul pe care-l vad acum este mai simpla, mai usoara si mai completa daca am un obiect analog de comparatie; dar nu înseamna ca obiectul cu care-l compar trebuie sa fie de aceeasi natura cu acela cu care-l compar. Ceea ce este necesar este numai sa am un material de comparatie.
De unde scot acest material de comparatie? Daca lucrez în matematica, pot sa presupun ca am o minte asa de bine organizata, încât nu am nevoie de nici un material de comparatie, de nici o cunostinta anterioara.
Eu pot sa presupun ca, tragând pe tabla câteva linii si punându-mi o întrebare în legatura cu proprietatile acestor linii, pot sa ajung la rezolvirea problemei mele, fara nici o cunostinta anterioara. Ca sa precizez: trag trei linii cari se întretaie doua câte doua într-un plan si-mi pun întrebarea: suma unghiurilor interioare ale acestei figuri care se cheama triungi cu ce este egala? Pot sa presupun - si nu este nici o contrazicere în aceasta presupunere - ca în adevar pot sa reconstruiesc, fara sa am habar de matematica, toate elementele din geometria lui Euclid cari îmi sunt necesare, pentru a ma duce la aceasta rezolvire. În cazul acesta, nu am nevoie de nici o cunostinta anterioara. Este o presupozitie care, logiceste, se tine; dar, trecând la observarea realitatii însesi, veti vedea ca aceasta presupozitie nu mai sta în picioare. Atunci, veti vedea ca obiectele pe cari le am înainte - si pe cari trebuie sa le compar cu ceva - trebuie sa le compar cu un alt obiect, pe care nu-l construiesc eu, ci pe care-l gasesc. Unde? În amintirea mea. Cu alte cuvinte - concluzia este deja scoasa -, pentru ca eu sa pot transgresa realitatea din prezent, pentru ca sa pot îngloba si altceva în aceasta realitate, am nevoie de aducere-aminte. Vasazica, cunoasterea însasi - caci comparatia nu este decât o treapta a cunoasterii - se face cu ajutorul acestei aduceri-aminte. Dar, vedeti, este o deosebire între aducerea-aminte aceasta, despre care vorbesc acum, si aducerea-aminte despre care se vorbeste în genere în psihologie.
Eu pot sa-mi reproduc un lucru în minte; de pilda, am trecut pe Calea Victoriei, m-am uitat la un magazin de palarii de cucoane si mi-am ales una foarte frumoasa (o palarie). Îmi reproduc aceasta palarie în minte. Este aceasta o aducere-aminte? Nu. Pentru ca sa fie aducere-aminte propriu-zisa, se cer doua conditiuni: se cere, mai întâi, nu numai construirea cadrului în care am vazut obiectul pe care-l reproduc în minte, ci se cere înca altceva, se cere intentiunea temporala, adica se cere ceva dinainte. Se cere ca reproducerea pe care o am acum în minte sa nu fie ceva prezent, ci sa fie ceva care repeta un obiect pe care l-am perceput într-un anumit chip.
As zice, cu alte cuvinte, ca aducerea-aminte se deosebeste de reproducere cam în acelasi fel în care un fenomen din trecut se deosebeste de unul istoric. Nu orice fenomen din trecut este si un fenomen istoric. Orice fenomen trecut este istoric atunci când îi poti asigna un loc în timp, adica atunci când îl poti defini în timp. Pot sa spun, de pilda, ca Mihai Viteazul i-a batut pe turci la Calugareni, dupa nasterea lui Hristos si înainte de razboiul european. Acest eveniment este istoric. El este definit. Nu este definit precis, dar, în orice caz, este definit în timp, pentru ca este cuprins între doua puncte fixe. Daca spun, de pilda: Mihai Viteazul i-a batut pe turci înainte de razboiul european, nu este înca definit în timp, pentru ca limita este fixata numai de o parte. Cam aceasta este deosebirea între istoric si preistoric. Toate fenomenele istorice au o limita, au limita de unde începe istoria; dar fenomenele preistorice au caracteristica, fata de fenomenele istorice, ca nu sunt definite decât într-o singura directie.

6. Cam aceeasi este deosebirea propriu-zisa, analoaga între reproducere si aducere-aminte.
Reproducerea este o stare sufleteasca ce se deosebeste cu ceva de perceptiune. Cu ce? Ma iertati ca nu v-o pot spune, nu sunt psiholog, dar nici psihologii nu au spus-o pâna astazi; nu au aratat deosebirea dintre perceptiune si reprezentare. Cu toate acestea, se deosebeste prin ceva.
Ei bine, aducerea-aminte, asa cum lucreaza ea în procesul acesta de constituire a cunoasterii, are, fata de reproducerea pura si simpla, elementul acesta intentional-temporal; adica, eu sunt sigur ca reproducerea pe care o am în cap s-a întâmplat cândva în trecut, undeva.
Vasazica, simpla reproducere este insuficienta, propriu-zis, ca sa-mi dea elemente de comparatie; cu alte cuvinte, simpla reproducere nu este suficienta ca sa-mi dea elementul de comparatie. Pentru ca sa transgresam realitatea spatiala, nu este suficient ca sa integram la conceptul de realitate tot ceea ce a fost trecut din aducerea-aminte. Prin urmare, reproducerea, cu acest caracter de concret, de personal, aceasta este ceea ce ne îmbogateste, propriu-zis, si ne ajuta sa mergem înainte cu procesul cunoasterii.
Ei bine, dar aducerea-aminte aceasta, care este, în adevar, cheia care ne largeste conceptul de realitate, aducerea-aminte aceasta ce înseamna? Care este fundamentul acestei aduceri-aminte? Am dreptul sa spun ca aducerea-aminte este un element care-mi întregeste conceptul realitatii? Pe ce ma bazez când spun ca aducerea-aminte este acest element? Adica, iar problema de acum doua lectiuni si de la începutul acestei ore: este necesar, propriu-zis, ca eu sa postulez aducerea-aminte în procesul cunoasterii? Trebuie sa spun ca nu se poate proces de cunoastere fara aducere-aminte? Exista vreo stringenta, vreo necesitate logica, rationala, speculativa, constructiva pentru care trebuie sa pun acest element, aducerea-aminte, între elementele constitutive ale cunoasterii? Nu. Ati vazut ca logica poate presupune ca exista cunostinta fara aducere-aminte. Ati vazut ca nu exista nici o contradictiune în presupozitia pe care am facut-o ca pot descoperi, ca pot calcula suma unghiurilor unui triunghi fara sa cunosc elementele lui Euclid, fara sa-mi aduc aminte de cutare propozitiune, de cutare sau cutare axioma, de cutare sau cutare postulat din geometria lui Euclid. Vasazica, logiceste, nu exista deloc necesitatea aceasta.
Dar în necesitatea logica nu este un element aprioric? Nu înteleg cum ar fi. Adica, ce înseamna aceasta? Ce înseamna sa fie aducerea-aminte un element aprioric în cunostinta? Aducerea-aminte sau, în sfârsit, obiectul aducerii-aminte nu este un element aprioric. Ca aducerea-aminte, ca functiune, poate sa fie un element aprioric, aceasta nici nu ma intereseaza; poate sa fie un element aprioric sau neaprioric. Fapt este altceva pentru noi; anume, ca aducerea-aminte aceasta este, de fapt, elementul constitutiv în cunostinta noastra. Fundare pentru ea nu am; ati vazut ca demonstrare logica [nu] exista. Eu constat însa ca, atunci când vreau sa cunosc un lucru, am nevoie de aducere-aminte. Asa se întâmpla în fapt. Nu este necesar sa fie asa. Ca ar fi necesar sa fie, nu am dovedit-o. Am stabilit numai ca asa se întâmpla de cele mai multe ori si nu am facut nici macar atât, nu am afirmat ca se întâmpla asa întotdeauna.
Vasazica, fundarea acestei afirmatii, ca trecutul se integreaza în prezent, ca realitatea trecuta se integreaza în realitatea prezenta cu ajutorul aducerii-aminte, este un fapt pe care, de asemenea, îl constatam.
Dar toata însirarea aceasta de probleme pe care o facem ajunge constant la aceeasi solutiune: dupa cum realitatea are la baza un fapt, dupa cum afirmarea asupra diversitatii realitatii se sprijina iarasi pe un fapt, nu pe o teorie, tot asa si afirmarea aceasta, ca realitatea se integreaza cu ajutorul aducerii-aminte, nu se sprijina pe o teorie, ci numai pe un fapt, pe care-l constata.

Ei bine, aceasta pentru trecut.
Cum se pune problema pentru viitor, o sa vedem în lectia viitoare.

VIII. REGULARITATEA FENOMENELOR NATURALE
5 februarie 1926


1. Constatarea regularitatii în întâmplarile naturii
si în succesiunea starilor de constiinta
2. Conceptul de realitate: prezent, trecut, viitor
3. Presupozitia realitatii transcendente
4. Regularitatea în fenomenele vietii sufletesti
5. Rationamentul prin analogie
6. Rationamentul prin inductie
7. Afirmarea cauzalitatii
8. Care este criteriul regularitatii?

1. Ati vazut cum se largeste câmpul experientei noastre si cum, mai departe, se largeste însusi conceptul de realitate prin facultatea aceasta pe care o avem, de a ne aduce aminte starile de cunostinta pe cari le-am trait; si anume, de a ni le aduce aminte astfel încât sa le acordam ceea ce numeam în lectiunea trecuta intentiunea temporala.
Largirea aceasta a conceptului de realitate si a experientei noastre sufletesti se face în sensul trecutului. Va spuneam însa ca aceasta largire se face înca într-un sens, si anume, în acela al viitorului. Cum? Puteti face singuri experienta, cercetându-va pe d-voastra. O sa constatati desigur ca, în tot ceea ce va aduceti aminte si în tot ceea ce traiti de-a dreptul, imediat - vasazica, în tot cadrul experientei trecute si în tot cadrul experientei actuale - puteti sa constatati anumite reguli în cadrul cunostintei. Puteti sa constatati, de pilda, ca impresiei de lumina, care întovaraseste faptul de realitate [pe] care noi îl numim zi, îi urmeaza o alta impresiune, o alta perceptiune, de întuneric. Aceasta s-a întâmplat în trecutul d-voastra, în trecutul experientei d-voastra sufletesti, aceasta se întâmpla în cursul experientei d-voastre prezente. S-a întâmplat de nenumarate ori. Nu ati stabilit nici o legatura necesara, propriu-zis, între urmarea aceasta a zilei dupa noapte si a noptei dupa zi. Ati stabilit însa ca aceasta urmare a zilei dupa noapte si a noptei dupa zi este un fenomen care se întâmpla regulat. Constatati deci o regularitate pe care o puteti prinde în întâmplarile naturii, pe de o parte; mai exact însa, în succesiunea starilor d-voastra de constiinta, [pe de alta parte].
Ei bine, aceasta regularitate pe care d-voastra o stabiliti în cadrul cunostintei d-voastra, repetarea lucrurilor, succesiunea lucrurilor, a starilor de constiinta, aceasta regularitate, în chip normal, în fapt, as zice, se proiecteaza. Cum? Adica, se aplica unei alte categorii de fapte, asupra carora sau în legatura cu cari aceasta regularitate nu a fost observata, propriu-zis. Ati constatat-o în trecut si în prezent si atunci d-voastra afirmati pur si simplu ca aceasta regularitate, în succesiunea starilor de constiinta, se va întâmpla si în viitor.
Ce înseamna aceasta: se va întâmpla si în viitor?
Analizata de aproape, aceasta afirmatiune a mea mai ca nu are nici un sens. Pentru ca, ce este viitorul? Viitorul este ceva care o sa se întâmple, zicem noi; este ceea ce va veni, este succesiunea starilor de constiinta cari nu s-au întâmplat înca, dar care probabil [ca] se vor întâmpla. Nu se poate defini regularitatea prin viitor. În schimb, se poate construi viitorul prin aceasta regularitate, caci viitorul însusi nu este decât tocmai cadrul pe care-l dati d-voastra, este prelungirea acestei realitati dincolo de limita realitatii.
Ceea ce a fost exista în realitate, cel putin în constiinta noastra, ca aducere-aminte. Ceea ce a fost continua sa existe ca aducere-aminte a noastra, este o urma a acestei realitati. Ceea ce exista acum exista, propriu-zis, ca perceptiune imediata a noastra. Dar ceea ce va fi? Ceea ce va fi nu este nimic, nu este, propriu-zis, o realitate. Ceea ce va fi este numai un cadru al unei activitati posibile. Pe ce se sprijina si care este necesitatea crearii acestui cadru, aceasta provine tocmai din prelungirea acestei regularitati; regularitatea a fost, regularitatea este. Succesiunea se însira pe o singura linie. Aceasta linie înspre trecut nu are nici un capat. Aceasta linie nu poate sa aiba, nu o simtim ca ar putea sa aiba un capat în partea cealalta. Prezentul nu poate sa fie, propriu-zis, un cap de linie, o limita, caci prezentul, el însusi, nu este ceva fix. Prezentul este, as zice, un fel de notiune limita, prezentul este - ca sa zic asa - un fel de pauza între ceea ce a fost si nu mai este si ceea ce va fi si nu este înca. Cât tine acest prezent? Nu are nici o durata, caci, în momentul în care ai vrea sa-l constati, nu mai exista. Prezentul este un fel de muchie infinitezimala ca dimensiune, pe care aluneca faptele întâmplate. Iar toata înlantuirea aceasta, a ceea ce a fost, ceea ce este si ceea ce nu a fost înca, dar va fi, toata aceasta înlantuire nu este, propriu-zis, decât exprimarea într-o alta forma a unei regularitati pe care noi o constatam.
Exact vorbind, regularitatea aceasta nu poate sa fie exprimata, nu poate sa fie observata decât în trecut. Regularitatea aceasta sau mersul evenimentelor, sau succesiunea starilor mele de constiinta ma fac sa constat regularitatea, când? Dupa ce s-a întâmplat evenimentul. Noi adaugam: în prezent se întâmpla lucrurile tot asa. Este o iluziune a noastra, o nepreciziune de limbaj, caci în prezent, propriu-zis, nu putem sa constatam nimic, prezentul nefiind decât o notiune-limita.

2. Prin urmare, vedeti cum, din aceasta constatare pe care o facem, a regularitatii starilor mele de constiinta, a starilor noastre de constiinta, integram un alt concept de realitate. Acest concept de realitate închide într-însul trecutul, prezentul si ceea ce nu este înca, viitorul. Trecut, prezent [si] viitor epuizeaza tot conceptul realitatii. De ce? Pentru ca, o sa ziceti: trecutul nu mai este, prezentul este tocmai un punct de trecere, iar viitorul nu este înca. Epuizeaza tot conceptul realitatii, pentru simplul motiv ca prezent, trecut si viitor nu înseamna, propriu-zis, fapte, ci cadre în cari se petrec faptele. Deci, de la aceasta constatare a regularitatii, a unei regularitati în constituirile mele de cunostinte, de la aceasta regularitate plec eu, propriu-zis, ca sa construiesc acest concept al cadrului realitatii, largind realitatea pe care am cunoscut-o: cu perceptiunea imediata, cu aducerea-aminte si cu viitorul.
Sa nu credeti însa ca aceasta realitate sau ca aceasta regularitate pe care eu o constat în prezent îmi serveste numai la construirea viitorului. Ea are înca o functiune, mai precisa. Gânditi-va, va rog, ca regularitatea aceasta pe care o surprindem si o constatam în univers nu este numai un instrument de constructiune pentru ceea ce va fi, ci [si] o schema fixa, o schema functionala, as zice mai degraba, pentru ceea ce a fost. Daca d-voastra ati vrea sa reconstituiti tot ceea ce a fost ieri, va veti aminti ca de dimineata v-ati sculat. Aceasta este precis. Mai departe: „Dupa ce m-am sculat, am facut ce am facut, m-am dus apoi la biblioteca - daca este cazul -, am lucrat si pe urma? Pe urma nu-mi mai aduc aminte! M-am dus la cutare prieten, la ora cutare!". Dar, îmi zic: „Nu se poate! A mai fost ceva!". „A, masa! De ce? Am mâncat la prânz. De ce? Pentru ca este normal ca în fiecare zi sa manânc, pentru ca asa fac întotdeauna". Prin urmare, exista o anumita schema a zilei. Aceasta se compune din dimineata si seara ca puncte extreme si din alte puncte intermediare, cari sunt nelipsite din acest cadru. Manânc în fiecare zi la prânz, aceasta se întâmpla întotdeauna, deci a trebuit sa se întâmple si ieri. S-a întâmplat ca nu am mâncat, atunci imediat trebuie sa ma gândesc la motivul pentru care nu am mâncat.
Prin urmare, aceasta regularitate pe care o observ în succesiunea starilor mele de constiinta îmi ajuta la reconstruirea trecutului, în aceeasi masura în care-mi ajuta la construirea viitorului. Pentru ca, în acelasi fel în care spun: „Ieri m-am sculat de dimineata, am mâncat la prânz si m-am culcat seara", pot spune: „Probabil ca mâine ma voi scula de dimineata, voi mânca la prânz si ma voi culca seara". Numai ca, este o deosebire: pentru viitor aceasta regularitate este pur schematica, pe când pentru trecut formeaza cadrul în care se plaseaza anumite fapte, în care eu izbutesc, am posibilitatea sa plasez anumite fapte. Pentru viitor am numai câteva puncte de reper, regularitatea atâta îmi ofera. Ce intra între aceste puncte de reper, pentru viitor, nu pot sti. Stiu, de pilda, ca de dimineata pâna seara o sa traiesc si stiu, de pilda, ca în acest trai al constiintei mele or sa se insereze o multime de stari de constiinta. Dar ce anume vor fi acele stari de constiinta, aceasta înca nu pot sa o spun. Adica, pe orice voi încerca eu sa construiesc acest viitor, voi avea întotdeauna puncte de reper.
Este însa, în adevar, aci ceva care trebuie explicat; si anume, ca sunt serii de fapte cari, privite în ele însele, sunt numai puncte de reper; dar cari, încrucisându-se cu altele, nu mai devin puncte de reper, adica nu mai devin forme de activitate, ci aceste încrucisari de fapte sunt chiar fapte pentru ceilalti. De pilda, eu stiu ca ziua are un început, un maximum si un sfârsit. Acest început, maximum si sfârsit, care formeaza cadrul unei activitati a mea - deci, cum spuneam mai sus, puncte de reper pur si simplu -, fiecare poate sa însemne, la întretaierea cu alte serii de fapte, fapte continute propriu-zis în vreme. Dar, în genere, în termeni generali, pot sa afirm ca regularitatea aceasta, care îmi construieste mie viitorul îndeplineste si cealalta functiune, de a-mi reconstrui, de a-mi împlini trecutul.
Aceasta, în ceea ce priveste succesiunea starilor mele de constiinta.

3. Dar regularitatea pe care o constat în succesiunea starilor de constiinta are înca o importanta: ea închide înauntrul ei anume posibilitati ca sa paraseasca domeniul acesta imanent sau al faptului imanent de constiinta si sa transceanda constiinta mea propriu-zisa. Cum? În doua feluri sau în doua directiuni opuse.
Gânditi-va ca eu constat, în constiinta mea sau în succesiunea aceasta a starilor mele de constiinta, o anumita regularitate: eu constat ca percep întunericul si dupa aceea lumina. Eu constat ca distanta de timp care îmi da perceptiunea de întuneric si aceea de lumina nu este totdeauna aceeasi. Constat, de pilda, ca în luna decembrie senzatiunea sau perceptiunea întunericului dureaza mai mult decât aceea a luminii, dupa cum constat ca în luna mai sau în luna iunie se întâmpla tocmai procesul invers. Evident, am putut constata ca întotdeauna în luna mai perceptiunea de lumina este mai lunga decât aceea de întuneric. Dar ceea ce constat este numai ca se întâmpla în constiinta mea anumite fapte, într-o anumita regularitate, si ca aceasta regularitate nu depinde, propriu-zis, de mine. Eu voi constata întotdeauna, în mod automat, în luna decembrie ca întunericul dureaza mai mult decât lumina si întotdeauna în luna iunie ca lumina dureaza mai mult decât întunericul. Dar ce înseamna decembrie si iunie? Însemneaza anumite puncte în constiinta mea, puncte pe cari eu, dupa o anumita regularitate, am ajuns sa le fixez. Regularitatea aceasta se întâmpla în constiinta mea, adica în succesiunea faptelor de constiinta ale mele.
Dar regularitatea aceasta nu sta în puterea mea. Nu pot eu sa zic, la acest punct al constiintei mele: vreau astazi sa constat ca lumina dureaza mai mult decât întunericul. Nu pot sa o fac, pur si simplu.
Si atunci, regularitatea aceasta a succesiunii faptelor, pe de-o parte, iar pe de alta parte independenta acestei regularitati fata de constiinta noastra ne duc la o concluziune care este urmarea logica, urmarea imediata; anume, ca noi nu facem, în faptul nostru de constiinta, decât sa constatam ceva care nu este el însusi fapt de constiinta. Adica, acest fapt de constiinta este un reflex conditionat de altceva. Aceasta însemneaza pur si simplu presupozitia realitatii transcendente.
Prin urmare, regularitatea care va aratam ca largeste conceptul realitatii spre viitor, în domeniul experientei imanente, sau completeaza domeniul realitatii imanente înspre trecut, aceasta regularitate mai joaca înca o functiune: ea ne ajuta sa transcendem imanenta, sa admitem ca exista în afara de noi o realitate, cu privire la care noi nu facem decât sa o constatam, pe care faptul nostru de constiinta nu face decât sa o reflecteze.
Aci însa se vede o alta functiune a principiului regularitatii; si anume, o largire a realitatii, nu a principiului, ci a constatarii regularitatii acesteia, a experientei noastre dincolo de cadrul experientei constientiale al realitatii imanente.

4. Pe aceasta cale eu ajung sa construiesc natura. Dar cu aceasta nu am construit înca tot. Eu traiesc alaturi de alti oameni. Acesti oameni sunt, pentru mine, fenomene naturale în acelasi fel în care eu sunt, de asemenea, pentru ceilalti oameni un fenomen natural. Acesti oameni traiesc o viata a lor, sunt obiecte în univers. [Iar] ca obiecte în univers, sunt pasibili de observarea mea si eu constat în legatura cu ei anumite lucruri. De pilda, constat ca un om poate sa râda, constat ca un om poate sa plânga, constat ca, într-un anumit moment, un om poate sa aiba o expresiune pe figura si într-alt moment, o alta expresiune. Constat, de pilda, ca, daca îl întep, figura lui va avea o anumita expresie si ca, ori de câte ori îl voi întepa, expresiunea lui va fi aproximativ cam aceeasi. Constat, prin urmare, aceasta regularitate. Fac însa aceasta experienta si asupra mea si mai constat cu aceasta ocazie înca ceva; si anume, constat nu numai ca, daca m-as privi în oglinda în momentul în care ma întep, as avea o anumita expresie a figurii, dar [si] ca aceasta întepatura cu acul se întovaraseste pentru mine cu o anumita stare sufleteasca; hai sa zicem, cu o senzatiune de durere. Si atunci, eu constat la semenul meu aceasta regularitate în legatura dintre întepatura cu acul si o anumita expresiune vizuala a figurii, iar la mine însumi o legatura între trei fapte diferite: întepatura, expresiunea figurii si senzatiunea de durere pe care o am.
În virtutea acestei regularitati pe care o constat la mine complet, iar la semenul meu numai în doua elemente, eu generalizez aceasta regularitate, o atribui în forme mai largite si celorlalti oameni.
Pe aceasta cale construiesc, propriu-zis, cu ajutorul aceluiasi mecanism al regularitatii, înca ceva: construiesc viata sufleteasca a celorlalti oameni, admit existenta vietii sufletesti a celorlalti oameni. Dar aceasta o admit numai pentru ca asa vreau eu? Nu. O admit fiindca sunt fortat sa o admit. Fortat, de ce? Fortat de regularitatea pe care sunt obligat sa o constat, regularitatea legaturii între doua anumite fapte.
Vedeti dar care este functiunea acestei regularitati, pe care noi o gasim în fenomenele vietii noastre sufletesti. Ea va da, întâi, o întregire a vietii imanente prin prelungirea ei în viitor; o întregire a vietii imanente prin completarea experientei mele trecute, pe de o parte, iar pe de alta parte, ne ajuta sa construim pur si simplu existenta naturii, sa construim realitatea transcendenta constiintei noastre, realitatea fizica, pe de o parte, si realitatea transcendenta psihica, pe de alta parte. Acord o existenta realitatii si mai acord înca o data, tot gratie acestei regularitati, o existenta vietii sufletesti a celorlalti oameni. Iata, prin urmare, ce importanta extraordinara are acest fapt banal al regularitatii sau întâmplarii fenomenelor naturii.
5. Ei bine, în afara de acest lucru pe care l-am spus, adica în afara de explicarea functiunei creatoare de realitate, care mai este importanta [regularitatii]?
Înauntrul constiintei noastre se întâmpla anumite lucruri foarte importante pentru procesul de cunoastere, care sunt conditionate de acelasi proces.
Ce este, propriu-zis, o cunoastere sau un rationament de analogie? Pe ce se sprijina acest rationament de analogie?
Eu am constatat ca exista o anumita legatura între o expresiune vizuala si o anumita senzatiune si am adaugat acestui proces bipolar înca un moment: viata sufleteasca. Aceasta este analogia. De ce? Fiindca eu construiesc sau pun în omul celalalt ceva din viata mea, ceva care se întâmpla în mine si care, deci, cred ca trebuie sa se întâmple în fiecare om. Experienta exacta nu pot sa o am în nici un fel. Experienta exacta, am spus lucrul acesta de atâtea ori, este foarte importanta, totusi - de aceea l-am spus de mai multe ori, pentru ca se uita -, foarte adesea este imposibil ca noi sa avem în chip direct experienta vietii sufletesti a celorlalti oameni, a continutului de constiinta al celorlalti oameni. Aceasta experienta nu este posibila decât pe cale de analogie si, dupa cum vedeti, aceasta analogie are la baza tocmai procesul de uniformitate, de regularitate a întâmplarilor naturale.
Asupra lucrurilor acestora am mai vorbit eu vreo 10-15 lectiuni acum patru sau cinci ani, când nu erati d-voastra aci.

6. Înca o functiune de cunoastere, care este în legatura cu aceasta uniformitate a întâmplarilor naturii este, as zice, rationamentul de inductiune.
Eu am vazut ca, de câte ori pun apa sa fiarba si masor temperatura, în momentul fierberii, mi se indica 100° C. Asa s-a întâmplat de câte ori am facut experienta: apa fierbe la 100° C. Pot sa maresc oricât temperatura, gradul de fierbere al apei va ramâne întotdeauna 100° C. Nelogic, pentru ca, daca eu pun un recipient cu apa care are temperatura ambianta de 17°-18° C si pun dedesubt foc, o sa constat cum, din minut în minut, temperatura acelui volum de apa se va ridica. Pâna unde? Daca nu ajung niciodata la fenomenul de fierbere? Voi fi nevoit sa conchid, în virtutea aceluiasi principiu al regularitatii, ca temperatura volumului de apa creste mereu. Pâna unde? La infinit. Ar trebui sa conchid ca apa are aceasta proprietate de a-si urca temperatura la infinit, pe masura ce este încalzita. Avem astazi aparate, cum este de pilda cuptorul electric al lui Moissan, cu care putem obtine temperaturi de 3500° C si desigur ca se va putea obtine în viitor o temperatura si mai ridicata. Daca nu am ajuns niciodata la temperatura de fierbere a apei, am putea sa deducem - din faptul ca temperatura apei se ridica pe masura ce o încalzim - ca i-am putea-o ridica pâna la 3500° C. Asa ar fi logic, în virtutea principiului regularitatii, si totusi, tot în virtutea principiului regularitatii, daca apa fierbe totdeauna la temperatura de 100° C, peste 100° C nu poate sa treaca niciodata apa care fierbe. (O sa vedeti imediat de ce am dat exemplul acesta.) Aceasta este inductiunea.
La baza inductiunii, a generalizarii acesteia pe care o facem, sta tocmai regularitatea întâmplarilor din natura.

7. Tot regularitatea întâmplarilor din natura sta la baza celeilalte asa-zise forme de cunoastere a noastra, care este afirmarea cauzalitatii.
Noi afirmam astazi pur si simplu ca ceea ce se întâmpla trebuie sa se întâmple dintr-o anumita cauza. De ce? În virtutea faptului ca asa s-a mai întâmplat, în virtutea regularitatii, a uniformitatii pe care am observat-o constant în toate întâmplarile. Un alt criteriu, o alta baza nu avem.

8. Vedeti, prin urmare, care este importanta si în domeniul cunoasterii a acestui principiu sau proces al regularitatii.
Ce este el? Ce însemneaza? De unde vine? Care este fundarea acestui principiu?
Ei bine, deductiv, as zice eu, nu pot sa stabilesc nimic. Deductiv, nu pot sa zic. Eu sunt în domeniul imanentei, al faptului de constiinta. Nu pot, cu ajutorul deductiunii, sa stabilesc ca, în adevar, lucrurile trebuiesc sa se întâmple asa. Eu am constatat pâna acum ca lucrurile se întâmpla asa, dar nu pot sa spun deloc ca rezulta din conceptul acesta al realitatii pe care l-as avea eu în chip deductiv; cu ajutorul unei metode deductive nu pot sa conchid deloc ca asa trebuie sa se întâmple si de aci înainte. Nu exista o necesitate logica propriu-zisa pentru dovada acestei afirmatii, a acestei credinte adânci a mea în regularitatea fenomenelor naturii.
Eu am stabilit, de exemplu, ca dupa zi urmeaza noapte si dupa noapte zi si stabilesc ca asa s-a întâmplat în toate zilele vietii mele, de când traiesc eu pâna azi. Înseamna de aci ca am eu dreptul sa spun, logiceste, ca, daca acuma s-a înserat, o sa vina iar zi? Desigur ca nu. Nu am nici un drept sa fac aceasta. Generalizarea pe care o fac eu este absolut arbitrara, cu atât mai mult cu cât se poate spune, din punct de vedere logic, ca nici nu se stie daca, cu elementele pe care le ai la dispozitie când faci aceasta generalizare, poti face aceasta, întrucât elementele pot sa nu fie complete. De pilda, atunci când masuram temperatura apei, înainte de a atinge punctul critic al fierberei, o sa constatam o crestere. Daca în aceasta experienta nu am ajuns niciodata la punctul de fierbere, o sa conchidem ca temperatura apei poate creste la infinit. Daca am ajuns la acel punct, o sa zicem: iata, de aci înainte apa nu-si mai ridica temperatura. Prin urmare, nu exista nici [o] logica în aceasta inductiune pe care o fac. Nu exista înca si din alt motiv. Nu pot sa spun ca, cu ajutorul unei operatiuni inductive, pot sa fundez procesul regularitatii. De ce? Pentru ca însasi generalizarea sau însusi rationamentul inductiv se sprijina pe posibilitatea regularitatii. Cu alte cuvinte, inductiunea se fundeaza pe regularitate. Si atunci, evident ca nu pot sa fundez regularitatea pe inductiune, pentru ca aceasta ar însemna ca ma învârtesc într-un cerc vitios. Prin urmare, de la început trebuie sa înlaturam si aceasta posibilitate de fundare.
Prin urmare, [criteriul regularitatii] deductiv nu poate sa fie, inductiv nu poate sa fie; cum ar mai putea sa fie? Ar putea sa mai fie evidenta. Este evidenta? Nu. Nu este evident pentru mine, care nu am avut decât o succesiune, ca succesiunea aceasta se va întâmpla totdeauna. Asa, de pilda, eu ies la ora 6 si un sfert de la Universitate si, în momentul când ies în strada, trece un tramvai. Iata o succesiune de fenomene. Mâine se întâmpla exact acelasi lucru. Am eu dreptul sa deduc de aci - din faptul acesta care este evident, cum ar fi evidenta o perceptiune oarecare, anume cum ar fi masa din fata d-voastra, cum ar fi lampa din fata d-voastra - ca lucrul acesta se va întâmpla mereu cu aceeasi regularitate? Nu.
Care este criteriul regularitatii? Daca deductiunea nu este, daca inductiunea nu este, daca evidenta nu exista, de unde pot eu sa scot garantia regularitatii - care este criteriul care trebuie sa ne calauzeasca în aceasta materie?
În legatura cu aceasta chestiune mai exista înca ceva: se pretinde, anume, ca principiul acesta al regularitatii se sprijina pe o judecata analitica, se pretinde, anume, ca din conceptul de realitate se poate deduce asa-numitul principiu al regularitatii, se pretinde, anume, ca acest concept închide într-însul însasi realitatea.
Aceasta problema mai lunga este legata foarte strâns cu asa-numita teorie a conventionalismului, sustinuta de domnul Poincare.

Despre aceasta teorie a conventionalismului vom vorbi însa în prelegerea viitoare.

IX. ÎNCERCARI DE FUNDAMENTARE A PRINCIPIULUI REGULARITATII
12 februarie 1926


1. Deducerea regularitatii din conceptul de realitate
2. Încalcarea regularitatii
3. Principiul regularitatii determina realitatea
4. Teoria conventionalista
5. Amendarea teoriei conventionaliste
6. Regularitatea în conceptia lui Immanuel Kant

1. Ati vazut în prelegerea precedenta în ce fel principiul regularitatii întregeste realitatea. Ati vazut ca aceasta regularitate ne da posibilitatea prevederii, deci a completarii conceptului de realitate, ca viitorul este înglobarea trecutului în realitate, asa ca acelasi principiu completeaza si, deci, precizeaza, înmulteste amanuntele celeilalte parti a realitatii - pe care am vazut iarasi cum o câstigam -, completeaza asa-numitul trecut.
Ati mai vazut însa ca, din diferite motive, nu puteam sa gasim, în prelegerea trecuta, o fundare logica, as zice, a acestui principiu; adica, teoreticeste, nu ne putem explica, anume, care este îndreptatirea teoretica a principiului acesta al regularitatii, pe care îl aplicam realitatii propriu-zise - si nu numai atât, dar care oarecum conditioneaza, as zice, pâna la un punct, aceasta realitate.
Va spuneam însa în prelegerea trecuta ca, în afara de pozitiunea trecuta în revista, adica: regularitatea nu se poate stabili deductiv, nu se poate funda inductiv, nu am putea-o deduce printr-un rationament de analogie etc., în afara de aceste pozitiuni, mai este o pozitiune, pe care trebuie sa o analizam astazi; si anume, afirmatiunea cuprinsa în diferitele sisteme filosofice ca principiul acesta al regularitatii s-ar deduce din însusi conceptul de realitate.
Ce ar însemna afirmatiunea aceasta? Ar însemna ca avem un concept de realitate, ca în acest concept al realitatii intra ca nota specifica regularitatea si ca, printr-o simpla judecata analitica sau printr-un simplu rationament analitic, am putea sa scoatem nota regularitatii, respectiv principiul regularitatii, din conceptul realitatii.
Trebuie sa observam ca avem de-a face în aceasta pozitiune cu o chestiune relativ destul de subtila, daca observam, anume, ca conceptul realitatii si realitatea însasi pot sa nu fie unul si acelasi lucru; adica, sunt unii autori cari spun ca conceptul de realitate se muleaza pe realitate, ca, prin urmare, conceptul realitatii rasfrânge realitatea însasi.
Sunt alti autori cari spun ca exista conceptul de realitate, iar realitatea însasi nu este decât un fel de contrapunct, de pandant al acestui concept.
În teoria pe care trebuie sa o analizam acum, nu se face nici un fel de afirmare esentiala de legatura între conceptul de realitate si realitatea însasi, ci se spune, pur si simplu, ca principiul regularitatii se poate deduce din conceptul realitatii, fara sa se afirme în ce raport sta acest concept al realitatii cu realitatea însasi.
Dupa aceasta, sa trecem la analiza faptului.
Deocamdata noi observam regularitatea în univers. Am dat exemplul zilei si al noptei, al succesiunei acesteia a zilei si a noptei.
Universul ni se prezinta într-o succesiune de fapte, care succesiune reprezinta un fel de - hai sa zicem -, un fel de corp de legi, adica un fel de corp de invariabilitati, un fel de corp de suprapuneri în întelesul acesta al invariabilitatii.

2. Presupuneti însa ca, la un moment-dat, o întâmplare, un eveniment care trece înaintea d-voastra, care intra în realitate, ceva dintr-însul, o nota a conceptului acesta de realitate pe care-l avem noi nu se supune legilor acestora ale realitatii. Ce facem noi? Noi zicem pur si simplu: nu exista! Trebuie sa fie altceva! Eu stiu ca dupa zi vine iar noapte si dupa noapte, zi. Dar vine cineva si-mi afirma: stii ca, la Braila, de trei saptamâni nu mai e zi, e numai noapte? O sa zic: nu se poate. De ce? Pentru ca, în virtutea principiului regularitatii, noi nu putem admite ca ceea ce se petrece aci, la Bucuresti asa de regulat si ceea ce putem sa generalizam pentru tot universul - o sa vedem imediat de ce -, nu putem sa presupunem ca aceasta nu se petrece [si] la Braila.
D-voastra stiti ca gâstele zboara. Se duce cineva si vede pe malul apei un cârd de gâste care zboara si vine si spune acest lucru. Vine însa un altul si spune: da, dar la noi, la Constantinopol, zboara si gâstele fripte! - Nu se poate!, raspundem noi. (Am luat exemplul acesta cu Constantinopolul, pentru ca exista o veche anecdota a lui Nastratin cu gâstele cari zboara si pe care, desigur, multi dintre d-voastra o cunosc.)
Vom raspunde: nu se poate! Gâsca fripta nu zboara! De ce? Afirmatia aceasta: gâsca fripta zboara nu intra în conceptul meu de realitate. De ce? Pentru ca contravine principiului regularitatii si, contravenind acestui principiu, nu poate sa fie realitate.
Prin urmare, pare ca aveau dreptate acei cari sustineau ca noi avem un anumit concept al realitatii si în acesta intra regularitatea. Tot ce nu este regularitate nu este realitate.
Eu visez un lucru si în acel vis am o succesiune care este neobisnuita; am în visul meu, de pilda, impresiunea unei succesiuni foarte repezi, a zilei si a noptei. Ce nu poate visa omul? Orice! Daca în vis am constiinta aceasta a schimbarii repezi, pot spune: vezi ce repede se schimba ziua acum cu noaptea? Ce scurta este ziua si ce scurta este noaptea! Daca însa ma trezesc si zic: a fost numai o parere, atunci dintr-o data am scos din conceptul de realitate ceea ce a fost un vis.
Pot sa am o impresiune de durere, când ma atinge cineva cu un fier înrosit; dar pot sa am impresiunea aceleiasi dureri si fara motiv. Va aduceti, desigur, aminte din Psihologia de Gavanescul, pe care ati facut-o în liceu, ca sunt acolo câteva exemple ce ne pot servi în împrejurarile de fata. Era unul care se astepta sa moara de caldura la pol - era autosugestionat. Prin autosugestie un om poate sa aiba anumite impresiuni. Se zice, de pilda, ca Sfântul Francisc din Assisi, într-un extaz mistic pe care l-a avut, a capatat urme de rani la mâini si la picioare. Veti zice: nu este adevarat, este legenda. Ei bine, nu este legenda. Medicina explica lucrul acesta, asa ca nu este legenda. Pentru ca sa capete urmele acestea, într-un anumit fel, explica medicina, trebuie sa se fi petrecut ceva în organismul lui. Organismul acesta totusi nu a fost atins de excitatiuni exterioare în viata lui, ci numai viata lui interioara a contribuit sa se întâmple aceasta transformare.
Ce vreau sa scot din acest exemplu? Eu pot sa am un sentiment de durere, sau pot sa am o impresiune de lumina - de pilda, închid ochii - si, cu toate acestea, am strafulgerari, se face în ochii mei lumina. Ei bine, impresiunea aceasta pe care putem s-o avem corespunde ea oare realitatii? Nu. Impresiunea însa o avem. În virtutea principiului regularitatii, lucrurile ar trebui sa se întâmple asa: trebuie sa am un izvor de lumina care sa-mi trimita anume excitatiuni si acestea sa provoace impresiunea mea de lumina. Ei bine, pot sa am aceasta impresiune de lumina si fara excitatiune. Aceasta însa iese din cadrul realitatii.
Ce facem în aceasta situatiune? Putem sa spunem ca nu exista? Nu. Starea noastra de constiinta exista, ea este o realitate, este realitate netagaduita; corespondentul acestei realitati a mea, care este de ordin imanent, corespondentul acesta poate sa nu existe. Dar, în succesiunea starilor mele sufletesti, pot sa intervina anumite evenimente cari nu sunt regulate, cari nu cad, prin urmare, sub principiul acesta al regularitatii.
Faptul acesta are importanta, pentru ca înseamna pur si simplu ca regularitatea este întrerupta de anumite împrejurari; ca, adica, regularitatea pe care noi o asezam în univers oarecum, pe care o consideram în teoria aceasta ca un fel de conditiune a realitatii însesi, regularitatea aceasta nu subzista pretutindeni, ca exista un anumit raport între realitate si cunostinta mea, care prezinta anumite neregularitati.
Regularitatea, oricum ar fi, spuneam adineauri ca totdeauna are o succesiune din afara si corespunde uneia dinauntru. Dar se poate ca uneia dinauntru sa nu-i corespunda nimic în afara [si atunci] regularitatea este rupta.
Vasazica, nu se poate spune pur si simplu ca conceptul de realitate închide într-însul principiul însusi al regularitatii.
Dar, înca pentru un motiv nu se poate admite punctul acesta de vedere.
Ce este o judecata analitica? Stiti din alte împrejurari ce este: o judecata analitica este o judecata în care predicatul este cuprins în subiect; adica, peste subiect nu se poate trece niciodata. De îndata ce predicatul este nota a subiectului, orice nota a predicatului trebuie sa fie continuta în subiect. Subliniez: o nota din subiect; aceasta nu înseamna ca mi-am largit pur si simplu cunostinta mea, ca am trecut peste limitele subiectului.

3. Ce facem cu principiul regularitatii? Cu principiul regularitatii am largit conceptul de realitate. Principiul regularitatii nu l-am introdus, propriu-zis, aci, nu l-am dedus din realitate, ci am construit realitatea aceasta cu ajutorul principiului regularitatii.
Ati vazut ca realitatea de la care am plecat noi era pur si simplu realitatea de perceptiune, ceea ce mi-era dat ca sigur în perceptiune, si ati vazut ca acest concept de realitate l-am largit, pe de o parte, cu ajutorul aducerilor-aminte din trecut, pe de alta, cu ajutorul principiului regularitatii în viitor.
Prin urmare, principiul regularitatii este creator el însusi al realitatii, al conceptului de realitate. El nu poate sa fie dedus din principiul de realitate si este oarecum preexistent principiului realitatii, de îndata ce realitatea, trecut, prezent si viitor, nu poate sa fie oarecum realizata, înfaptuita, decât cu ajutorul principiului acesta.
Vasazica, logiceste vorbind, principiul regularitatii nu poate sa fie dedus din realitate, pentru ca el excede realitatii imanente si construieste el însusi realitatea, asa cum o cunoastem noi sau cum ne este data noua în cercetarile acestea de fata.

4. Teoria aceasta este cunoscuta în filosofie drept teoria conventionalista. De ce? Pentru ca noi zicem: lucrurile cari se întâmpla în natura se întâmpla regulat. În virtutea carui fapt pot eu sa afirm lucrul acesta? În virtutea conceptului realitatii. Dar ce înseamna aceasta? Se zice: da, conceptul de realitate îl construiesc eu asa cum vreau si noi, oamenii, facem o conventiune tacita între noi, spunând ca trebuie sa consideram cu totii ca ceea ce exista în natura, în realitate, exista în chip regulat.
Nota aceasta a regularitatii intra, propriu-zis, ca [un] component conventional în conceptul de realitate. De aceea va atrageam atentia, la început, asupra faptului ca în aceasta teorie nu se face nici o legatura între concept si realitate.
Se sustine, prin urmare, în filosofie - si o sa revenim asupra acestui punct - ca nota aceasta de regularitate ne este data printr-o conventiune tacita între oameni. Noi zicem: se întâmpla în natura, deci este regulat; pentru ca aceasta regularitate, zic ei, este o formula comoda de stapânire a materialului.
Pentru ce nu putem sa admitem teoria aceasta în genere, ati vazut.
Exista însa [si] o alta teorie; aceasta as zice ca este teoria conventionalista radicala. Este însa una ceva mai îndulcita putin. Aceasta se enunta cam asa. Se spune: eu am o anumita viata sufleteasca, se petrec în constiinta mea anumite procese, adica am anumite impresiuni, am un anumit continut de constiinta, o anumita viata imanenta. În aceasta viata imanenta a constiintei mele se succed o multime de impresiuni. Acestea pot sa fie de doua feluri: impresiuni cari se succed dupa anumite reguli, impresiuni, prin urmare, cari ofera [o] anumita regularitate, si impresiuni cari nu se succed dupa norme, cari sunt neregulate.
Atunci, printr-o conventiune, eu zic: este realitate tot ceea ce prezinta regularitate; tot ceea ce rupe regularitatea nu este realitate.
Prin urmare, vedeti care este deosebirea între teoria aceasta si prima teorie: aci construiesc, propriu-zis, conceptul de realitate dupa caracterele acestui principiu al regularitatii. Se întâmpla lucrurile în chip regulat, sunt reale; nu se întâmpla în chip regulat, nu mai sunt reale.
Prin urmare, nu am plecat, propriu-zis, de la conceptul realitatii, pentru ca sa stabilim nota închisa în acest concept, regularitatea, uniformitatea, ci am facut altceva: am plecat de la principiul uniformitatii si am construit acest concept de realitate cu ajutorul acestui principiu. Este tot o conventiune, evident, dar o conventiune oarecum a rebours fata de cea dintâi. Aceasta este asa-numita teorie amendata a conventionalismului.
Vedeti de la început ca teoria aceasta are o superioritate fata de cea dintâi. Superioritatea consta în faptul ca nu mai am de-a face cu lucruri neregulate, nu am în continutul meu de constiinta anumite impresiuni care raporteaza regularitatea. Acum declar pur si simplu ca le am, însa acestor continuturi de constiinta nu le mai corespunde nimic în realitate, deci nu fac parte din domeniul realitatii.
Cum se construieste atunci realitatea în acest caz este foarte simplu. Plec de la continutul de constiinta, plec de la o realitate imanenta si, în aceasta realitate imanenta, disting doua grupuri de fapte: un grup de fapte cari se supun uniformitatii, un grup de fapte uniforme, si unele oarecum anarhice, pâna la un punct. Si atunci, daca grupul de fapte uniforme constituie realitatea, celelalte sunt în afara de realitate. Ce facem cu primul grup? Ramâne el înauntrul, în cadrul constiintei? Nu. Acest prim grup îl proiectez în afara.
Vasazica, grupul faptelor imanente, regulate, îl proiectez în afara de mine si, daca exista pentru aceasta un corespondent în realitatea însasi, acest corespondent este tocmai realitatea ascendenta. Construita asa, teoria este foarte buna, nu avem nimic de zis.
Nu se poate face acestui punct de plecare nici o obiectiune. Dar o sa vi se spuna: bine, dar se întâmpla urmatorul lucru: în realitate nu s-a întâmplat, nu face parte din realitate. De ce? Daca s-a întâmplat neregulat înseamna ca nu face parte din realitate. Este, desigur, un foarte comod punct de plecare, din punct de vedere teoretic.

5. Dar ce facem cu realitatea? Va aduceti aminte ca noi nu am dat o definitiune a conceptului de realitate, însa am stabilit introducerea unei note a realitatii ascendente; adica, am stabilit ca realitatea aceasta ascendenta are, fata de realitatea imanenta, [fata] de constiinta noastra, un fel de independenta. Aceasta a fost nota stabilita.
Ce devine însa aceasta independenta a realitatii ascendente în momentul în care, odata constituita de mine, dupa un criteriu pe care eu îl aleg, aduc o conventiune pe care o fac eu? Mai exista, propriu-zis, realitate ascendenta, independenta de constiinta mea? Evident ca nu.
Cari sunt încurcaturile în cari intram pe baza acestei constituiri? Sunt foarte grave: va închipuiti, mai întâi, ca nu mai face parte din realitate decât ceea ce se potriveste unei conventiuni stabilite de mine. Stabilita, cum? Evident, arbitrar. O conventiune este întotdeauna arbitrara: este conventiune pentru ca asa vreau eu s-o fac. Si atunci, daca o conventiune sta la baza constructiunii conceptului de realitate, atunci conceptul acesta poate sa fie pentru mine ce vreau eu.
Si atunci, consecintele imediate ce se pot trage de aci, acestea, de fapt, propriu-zis, nu pot sa le prevad. Care era esenta însasi a principiului regularitatii? Ca, anume, eu pot, cu ajutorul acestui principiu, sa vad ce o sa se întâmple în viitor. Prin urmare, crearea viitorului cu ajutorul acestui principiu.
Dar ce sta la baza acestei afirmatiuni? Un lucru foarte simplu: existenta realitatii ascendente. Acesta este un postulat, o presupozitie, pentru noi pâna acum, a principiului regularitatii. Numai daca exista în adevar o realitate ascendenta si numai daca în adevar aceasta realitate ascendenta prezinta în realitate caracterele regularitatii si uniformitatii, numai în acest caz pot sa prevad viitorul. Dar daca aceasta realitate ascendenta este în functiune de o conventiune a mea, este evident ca prevederea viitorului nu mai are nici un sens.
Mai întâi, conceptul care da realitatea dispare cu totul; conceptul de realitate este pur si simplu transformat într-o realitate imanenta, pentru ca eu am construit universul asa cum am voit.
În al doilea rând, si mai important: care este dreptul meu de a afirma ca numai ceea ce se întâmpla în cadrul conventiunii mele, numai aceasta este real? Eu am spus ca tot ce se întâmpla real este regulat, iar ceea ce nu se întâmpla - în constiinta mea - în chip normal nu este regulat. Acesta a fost principiul de la care am plecat în aceasta amendata teorie a conventionalismului.
Dar ce însemneaza regulat si neregulat? Vedeti, eu afirm astazi ca regularitate înseamna parcurgerea de catre planeta cutare a orbitei în timp de atât si peste 24 de ore vine un învatat si-mi spune: domnule, pâna ieri, în adevar, planeta cutare parcurgea orbita sa în timp de [24 de ore], dar, cu începere de la 12 februarie, anul acesta, aceasta planeta sufera o întârziere - cum ar fi trenurile dintr-o anumita tara. Dupa conceptul meu de realitate, as spune: nu se poate. De ce? Pentru ca, daca este neregulat, nu mai exista.
Ce înseamna regularitate? Eu pot sa afirm astazi ca regularitate înseamna cutare lucru si peste câtva timp sa afirm ca regularitate însemneaza altceva. De exemplu, legea gravitatiunii universale are o anumita forma, iar peste câtva timp intervin întâmplari, fapte noi, astfel încât trebuie ca acestei legi a gravitatiunii universale sa-i aducem un corectiv oarecare. Înseamna oare aceasta ca s-a schimbat conceptul de realitate? Forma realitatii s-a schimbat, dar s-a schimbat realitatea însasi? Nu, ea a ramas aceeasi, regularitatea s-a schimbat într-un anumit fel.
Se zice - este o vorba foarte raspândita -: nu este nici o regula fara exceptie. Dar sa zicem ca, oricând exista o exceptiune, exceptiunea întareste regula, aceasta nu se poate.
Care este tendinta stiintei? Sa construiasca o noua regularitate, care sa închida într-însa si exceptiunile. Aceasta este tendinta stiintei.
Prin urmare, regularitatile acestea nu sunt ceva fix. Daca regularitatea ar fi, o data pentru totdeauna, ceva absolut, atunci am putea spune ca putem sa construim conceptul de realitate pe baza acestei regularitati. Dar realitatea este ceva care se întinde si se strânge, ca elasticul. Conceptul de lege nu închide într-însul ceva absolut.
Dar despre aceste lucruri vom vorbi ceva mai târziu, când vom vorbi despre lege si despre cauzalitate.
Prin urmare, nici o anumita forma a regularitatii nu poate sa închida într-însa absolutul. Si atunci, evident ca universul sau realitatea construita pe baza unei anumite regularitati trebuie sa fie pasibila si ea de anumite schimbari.
Dar atunci, unde ajungem? Ajungem, evident, la o realitate sau la un univers absolut subiectiv.
Dar universul acesta, absolut subiectiv, este în contradictiune cu pretentiunea acestei teorii a conventionalismului, care pretinde ca numai el are de-a face cu o realitate transcendenta, si anume, cu o realitate imanenta.
Este adevarat ca aceasta realitate transcendenta este construita cu ajutorul celei imanente, dar este transcendenta. Daca, de pilda, stabilesc faptul ca o anumita expresiune vizuala corespunde la mine unei anumite stari spirituale sufletesti, atunci eu, pe baza acelei regularitati, sunt fortat sa admit ca aceasta regularitate se întâmpla si la semenii mei si ca, prin urmare, si semenul meu are un suflet ca si mine. Prin urmare, se pretinde aci ca avem de-a face nu numai cu un univers imanent, proiectat în afara, dar [si] cu un univers transcendent, proiectat în afara, care este oarecum regulat cu ajutorul unui principiu, caruia i se zice principiul uniformitatii.
Dar aceasta pretentiune a conventionalismului de a construi universul cu ajutorul regularitatii si de a exclude din realitate ceea ce nu este regulat nu sta în picioare.
Dar sa nu credeti ca ceea ce înfatisati d-voastra ca vi se pare absolut nu este totusi o parere care circula. Daca v-as lua pe d-voastra, pe fiecare în parte, si v-as întreba: exista minuni, sunt posibile minunile?, veti raspunde cu totii: nu!. Ei bine, în momentul când veti da acest raspuns veti fi cu totii conventionalisti. Vi se pare ca este absurda pozitiunea conventionalismului si totusi sunteti conventionalisti. Când faceti aceasta afirmare, înseamna ca spuneti: tot ce se întâmpla în univers se întâmpla regulat, iar ceea ce întâmplator s-ar întâmpla neregulat, aceasta nu face parte din realitate.
Prin urmare, dupa cum vedem, nici forma dintâi a conventionalismului, conventionalismul radical, nici aceasta, a doua, a conventionalismului - hai sa-i zicem - mai cu surdina, nici în forma dintâi, nici în cea de-a doua, nu se poate ajunge la concluziunea ca regularitatea este, în adevar, o nota a realitatii si ca se poate, prin urmare, deduce analitic.

6. Ar mai ramâne o singura încercare, aceea pe care a facut-o Kant.
Kant zice ca regularitatea este o forma a constiintei noastre.
Noi capatam impresiunile lumii din afara, dar acestea sunt un fel de potop anarhic de impresiuni si, în acest potop anarhic de impresiuni, noi stabilim un fel de regularitate, introducem ordine în acest univers de impresiuni. Exista, prin urmare, o realitate transcendenta, dar aceasta realitate nu devine experienta decât în virtutea unei realitati transcendente, zice el. Sunt, adica, anumite conditiuni, o anumita strunga prin care trebuie sa treaca realitatea transcendenta pentru ca sa devina expresiune.
Prin urmare, ceea ce prindem noi din aceasta realitate, din lucrul în sine, nu prindem decât prin asa-numitii ochelari ai intelectului nostru, prin formele categoriale ale sensibilitatii etc.
Ce pretinde, cu alte cuvinte, Kant? Kant nu este tocmai asa de conventionalist. El pretinde ca exista anumite principii regulative ale experientei si ca regularitatea este un asemenea principiu regulativ. Teoretic, evident, exista o multime de impresiuni, cari se îndreapta spre noi de la realitatea transcendenta; dar conceptul de experienta, ceea ce numim noi realitatea aceasta continua fenomenologica nu este constituit din toata realitatea, ci din acele impresiuni cari trec în primul plan, cari trec în formele noastre categoriale. Caci, evident, ceea ce trece prin formele noastre categoriale trebuie sa fie regulat. Nu este regulat, nu trece. Caci regularitatea este o forma în care prindem noi realitatea aceasta, foarte logica în aparenta, dar în realitate, nu. Caci, în adevar, pot sa aplic regularitatea pentru ceea este; dar pentru ceea ce va fi? Regularitate pentru ceea ce va fi nu este posibila decât într-un singur caz: atunci când realitatea, asa cum exista în afara, este pasibila de a fi priceputa de mine.
Prin urmare, ce face, propriu-zis, teoria lui Kant? Ea nu este decât o alta forma a conventionalismului acesta cu surdina, pentru ca si Kant nu face decât sa construiasca un univers si o realitate carora le zice experienta, dar în care nu avem de-a face cu realitatea însasi. Conceptul de realitate ramâne la Kant teoretic afirmat - o teorie transcendenta mai larga decât conceptul fenomenologic de realitate. Si atunci, daca în adevar conceptul acesta de realitate transcendenta ramâne mai larg decât acela de realitate, atunci este clar: prevederea este imposibila, pentru ca ai totdeauna a face cu elemente pe cari nu le poti stapâni, pentru ca nu intra în experienta ta.
Închipuiti-va urmatorul lucru: Uranus ar trebui sa aiba miscarea cutare, dar, pentru ca în momentul cutare vine în cutare pozitiune fata de alta planeta, fata de Neptun, îsi modifica mersul. Noi nu cunosteam planeta Neptun acum un veac si ceva, ea a fost dedusa dupa modificarile pe cari le-a suferit evolutiunea lui Uranus. Vasazica, ceva necunoscut noua a influentat ceva cunoscut noua si a provocat o neregularitate.
Nu se poate întâmpla, teoretic cel putin, acelasi lucru cu realitatea transcendenta si cu realitatea fenomenelor lui Kant? Ceea ce este necunoscut si necognoscibil nu poate sa influenteze într-un anumit fel realitatea aceasta? Evident ca da! Teoreticeste, nu este exclus.
Vasazica, nici pozitiunea aceasta, care zice ca regularitatea este o functiune constitutiva a constiintei noastre, nu poate sa explice ce este, în adevar, regularitatea.

Prin urmare, pe toate caile pe cari am umblat, nu am putut sa fundam pe ce ne sprijinim când afirmam ca exista o regularitate. Exista totusi, dupa metoda pe care am aplicat-o pâna acum, o îndreptatire a acestei afirmatiuni; adica, exista o fundare, si anume fundarea gnoseologica.
Despre aceasta, în prelegerea viitoare.

X. NECESITATEA GNOSEOLOGICA SI PRACTICA A REGULARITATII
24 aprilie 1926


1. Fundarea logica si fundarea de fapt
2. Constatarea neregularitatii
3. Functiunea cunoasterii
4. Necesitatea prevederii pentru stiinta
5. Uniformitatea în legatura cu timpul si spatiul
6. Stiinta si principiul uniformitatii
7. Minunea ca rupere a uniformitatii

1. În ultima lectiune vorbisem despre asa-numita presupozitie a regularitatii, adica a uniformitatii fenomenelor, a întâmplarilor din natura, si aratasem ca nu exista motive logice, stringente pentru a funda aceasta presupozitie. Aratasem ca, în adevar, noi lucram cu aceasta uniformitate, o presupunem în toate calculele noastre si în judecatile pe cari le emitem asupra realitatii, dar ca nu avem nici un motiv rational de a zice ca, în adevar, aceasta uniformitate corespunde unei realitati propriu-zise.
Daca nu avem însa nici un motiv rational, stringent ca sa admitem necesitatea existentei acestei regularitati, atunci evident ca situatiunea noastra este subreda. Ar fi oarecum, cu alte cuvinte, sa afirmam pur si simplu ca regularitatea aceasta este un fapt pe care-l admitem arbitrar, contam pe el, din moment ce nu-l întelegem, dar am putea si sa nu contam. Este, adica, un element de arbitrar care se strecoara în însasi structura sufletului, a spiritului nostru. De îndata ce aceasta uniformitate este parte constituenta în operatiunile noastre intelectuale de cunoastere si de îndata ce aceasta uniformitate nu poate fi fundata în chip stringent, evident ca este o gaura în mecanismul acesta al nostru.
Asa ar fi daca singura fundare ar fi numai fundarea logica, pe care am discutat-o în lectiunile trecute. Dar, în afara de aceasta fundare logica, mai exista si o alta; si anume, fundarea de fapt.
Eu am insistat de mai multe ori asupra unui fapt destul de interesant pentru tot cadrul în care ne miscam noi aci; [si] anume, asupra faptului ca fundarile acestea logice sunt foarte frumoase si foarte bune în filosofie, dar ca ceea ce exista în adevar nu are nevoie sa fie fundat; adica, ceea ce exista se impune prin însusi faptul existentei. Nu am sa dovedesc ca eu exist, atâta timp cât simt ca exist. Nu am nevoie sa dovedesc ca lampa din fata mea arde, atâta timp cât folosesc ce vine de la lampa.
Cu alte cuvinte, în teoria cunostintei nu sunt tinut întotdeauna sa demonstrez rationamentele logice; ci, în teoria cunostintei vin adeseori în contact cu fapte pe cari trebuie sa le iau pur si simplu ca atare.
Punctul acesta de vedere este, în adevar, un punct de vedere foarte comod, dar el are nevoie nu de verificari propriu-zise, ci de anumite încercuiri.
Foarte bine! Este adevarat, faptul ca exist nu are nevoie de a fi demonstrat. Este adevarat ca aceasta uniformitate a întâmplarilor din natura, cu care lucrez eu, este constatata, este constatabila de mine. Întrebarea însa pe care trebuie sa ne-o punem este alta. În faptul acesta al uniformitatii legilor naturii sau, mai precis, necesitatea aceasta a mea spirituala de a lucra cu legile naturii, cu aceasta uniformitate a legilor naturii este ea în adevar valabila întotdeauna? Adica, recunosc ca eu, în adevar, fac rationamente în cari regularitatea întâmplarilor din natura, uniformitatea lor sta la baza. Asa este astazi. Dar este bine ca este asa? Si va fi întotdeauna asa? Acestea sunt întrebarile cari trebuiesc lamurite.
Daca este bine ca e asa este iarasi o întrebare [pe] care ne-o punem, dar care este iarasi cam filosofica. Pentru ca, daca, sau de îndata ce un lucru este asa, este zadarnic sa ne mai întrebam daca este bine sau este rau ca este asa. Întrebarea însa are alt sens, nu are de-a dreptul sensul acesta trivial. Întrebarea are, anume, sensul: uniformitatea aceasta a întâmplarilor din natura este în concordanta cu structura spiritului nostru sau nu? Acesta este sensul întrebarii, daca este bine ca este asa sau nu.
În adevar, nu exista nici o contrazicere între uniformitatea întâmplarilor din natura si spiritul nostru, propriu-zis, structura spiritului nostru? Cu alte cuvinte, uniformitatea aceasta, verificarea uniformitatii acesteia, sau mai bine [zis], verifica uniformitatea aceasta principiul contradictiei, care este un principiu fundamental al spiritului nostru? Evident ca da! Desigur ca-l verifica. Nu exista, adica, nici un motiv ca eu sa spun ca presupozitia ca toate lucrurile se întâmpla în chip uniform în natura ar calca principiul contradictiunii. Nu exista nici o contrazicere în afirmatiunea aceasta si în felul cum îmi închipui natura, în felul în care eu o traiesc. Din acest punct de vedere suntem lamuriti, între altele, pentru ca, [cu] întâmplarile din natura, pe masura curgerii lor si a trecerii lor în observatia noastra, noi nu facem, propriu-zis, decât sa verificam aceasta, hai sa zicem, lege, acest principiu pe care l-am enuntat, al uniformitatii, al regularitatii.

2. Este adevarat ca toata experienta noastra nu iese din cadrul regularitatii si este iarasi adevarat ca, ori de câte ori ne aflam în fata unei neregularitati, a lipsei de uniformitate, ne oprim oarecum intrigati si cautam sa întelegem de ce [apare] aceasta neregularitate.
Daca, prin urmare, spiritul nostru este foarte putin atent la verificarea regularitatii, este foarte atent la contrazicerea regularitatii din natura. Dar atunci este nelaîndemâna tuturor constatarea ca spiritul nostru este învatat cu regularitatea, ca regularitatea face parte integranta oarecum din însusi felul nostru de a gândi si de a cunoaste. Daca, de pilda, vad ca se face seara acum, ca dupa seara vine noaptea si ca, pe urma, noptii îi urmeaza dimineata, nu gasesc în toata aceasta succesiune nimic neobicinuit. Daca însa, printr-un mijloc de locomotiune foarte perfectionat, as pleca acum de la Bucuresti si as ajunge în alt punct de pe glob, unde as vedea ca se face ora 6, apoi 7, 8, 9, 10 dimineata si tot nu se mai face lumina, atunci as constata o neregularitate care m-ar izbi si pe care as cauta sa mi-o explic.
Dar daca, în adevar, spiritul nostru este învatat cu aceasta regularitate si daca, în adevar, pe masura ce ne largim experienta, nu facem decât sa constatam neregularitati sau sa constatam verificarea neîncetata a acestui principiu al uniformitatii întâmplarilor din natura, atunci nu se poate gasi dovada filosofica a faptului ca, în adevar, regularitatea îsi are fundamentul în însasi constitutiunea noastra?
Iata un exemplu. Eu arunc un zar si cade o data 6, a doua oara tot 6, a treia oara la fel etc.; cade de 30 de ori pe rând tot 6. Constat ca zarul acesta aruncat arata mereu 6. Dupa câte stiu eu dinainte, probabilitatea pe care o are fiecare numar aratat pe zar este aproximativ egala, matematiceste vorbind, adica [exista] aceeasi probabilitate sa iasa 6, aceeasi probabilitate sa iasa 2, 3 etc. Prin urmare, daca eu constat ca, aruncând de 30 de ori zarul, de 30 de ori cade 6, atunci, de fapt, nu am de-a face cu o regularitate, ci, din contra, cu o neregularitate. Care? Fiecare din fetele celelalte ale zarului si-a pierdut probabilitatea. Este foarte adevarat ca poti sa arunci zarul si sa cada de doua, de trei ori pe rând mereu numarul 6; dar, dupa ce va cadea de trei ori pe rând, este foarte putina probabilitate ca va mai cadea si înainte, aruncând zarul, tot 6. Aceasta, printr-un simplu calcul, este constatabil imediat si aceasta o stiu prea bine jucatorii de la ruleta sau de la bula. Daca însa constat ca de 30 de ori pe rând a iesit tot 6, atunci îmi zic imediat: zarul acesta nu este acelasi cu zarul ale carui fete au aceeasi probabilitate. Trebuie sa fie ceva în constitutiunea zarului acesta, care face sa iasa întotdeauna 6. Centrul de greutate al acestui zar trebuie sa fie astfel deplasat, încât întotdeauna trebuie sa cada cu fata 1 la pamânt si cu fata 6 deasupra.
Vasazica, neregularitate fata de egala probabilitate a tuturor fetelor zarului, care se exprima printr-o regularitate în caderea aceleiasi fete, dar care trebuie sa aiba o alta expresiune.
Ce rationament pot sa fac în legatura cu acest fapt? Eu zic: am aruncat zarul de 30 de ori si a cazut tot 6. Atunci, daca voi arunca zarul si a 31-a oara, probabil ca va cadea tot 6. Si îl arunc, si, în adevar, cade tot 6. Au eu dreptul sa afirm ca verificarea pe care am facut-o experimental fundeaza în adevar neuniformitatea? În aparenta, da; în fond însa, nu. Pentru ca iau si cercetez zarul si constat ca, în adevar, înspre fata cu numarul 1 are o bucata de plumb. Prin urmare, e fatal ca, de câte ori îl voi arunca, plumbul mutând centrul de greutate normal al zarului înspre fata cu numarul 1, fata aceasta sa cada întotdeauna la pamânt iar fata opusa, adica 6, sus. Prin urmare, neuniformitatea este verificata, este fundata prin verificare experimentala.
Cu toate acestea, ma grabesc sa adaug ca numai în aparenta am dreptate sa fac aceasta afirmatie. De ce? Pentru ca, de fapt, eu presupun, în aceasta afirmatie a mea, o uniformitate, o regularitate, si anume ca zarul meu se va comporta de aci înainte la fel, pentru ca constitutiunea zarului meu va fi si de aci înainte la fel, adica centrul de greutate al zarului va fi acelasi, în acelasi loc în care este acum si în care a fost în cele 31 de dati, când am aruncat zarul.
Vasazica, am fundat experimental afirmatiunea aceasta a regularitatii.
Dar aceasta verificare experimentala nu este înca o afirmatie propriu-zisa, pentru motivul ca ea închide o alta presupozitie de uniformitate, anume, aceea ca structura zarului va continua si în momentele viitoare sa fie aceeasi.
De aceea va spuneam ca, desi noi lucram cu aceste regularitati, desi aceste regularitati nu contravin principiului contradictiunii, pe care l-am amintin, totusi nu putem sa luam acesta regularitate ca fundata în fapt, pentru ca, logiceste vorbind, orice regularitate fundata în fapt presupune o alta uniformitate. Este adevarat, nu ne învârtim într-un cerc vitios, dar presupozitia aceasta a regularitatii merge într-o regresiune ad infinitum.
Iata de ce nu exista posibilitate logica sau teoretica de a funda acest principiu.
Cu toate acestea, spunem ca-l admitem. Îl admitem, pentru ca nu contrazice principiul contradictiunii, dar îl mai admitem si pentru un alt motiv: principiul acesta al regularitatii, al uniformitatii întâmplarilor din natura ne este impus de viata noastra de toate zilele.

3. Va aduceti aminte ca am vorbit de experienta noastra si am aratat ca aceasta este singura noastra posibilitate de a trai, adica legarea prezentului de trecut, înglobarea trecutului în prezent si proiectarea acestui trecut, înglobat în prezent, în viitor, vasazica extinderea în limite netraite si nereale, a experientei noastre.
Dar se poate vedea numaidecât ca este imposibila, este absolut imposibila aceasta extindere a experientei noastre, atâta timp cât nu avem aceasta presupozitie a uniformitatii, a regularitatii.
Vasazica, presupozitia regularitatii întâmplarilor din natura este o presupozitie ceruta, propriu-zis, de viata noastra, de necesitatile noastre vitale. Pe urma, mai este ceruta si de altceva, de cunoasterea noastra.
Evident ca viata noastra nu este facuta posibila decât tocmai prin acest principiu al regularitatii.
Ce înseamna, propriu-zis, cunoastere si care este pentru noi functiunea cunoasterii? „Cunoastem" - mai ales stiintificeste vorbind - înseamna „stapânim", înseamna „mânuim". „Cunosc" înseamna ca în orice împrejurare în viata, de aci înainte, nu sunt lipsit cu totul de experienta. Viitorul este pentru mine ceva care nu a fost, evident, sau care nu a fost înca, dar care este asemanator cu ceea ce este si cu ceea ce a fost.
Vasazica, eu cunosc un lucru în masura în care pot sa-l întrebuintez. Dar întrebuintarea lucrului acesta se face numai în prezent - în trecut, în nici un fel -, cu o conditiune. (Ati vazut ce este prezentul: un fel de notiune-limita.) Cu o conditiune este posibil ca eu sa întrebuintez în prezent un lucru: sa am anumite elemente din acest lucru, cari înca nu s-au întâmplat, cari nu sunt înca prezente, dar pe cari totusi le stapânesc. Aceasta este proiectarea trecutului si a prezentului în viitor. Îmi întind, cu alte cuvinte, prin cunostinte, tentaculele activitatii mele posibile într-un domeniu care nu este înca.

4. Dar cum este posibil sa-mi întind tentaculele activitatii într-un domeniu care nu este înca, decât prin aceasta presupozitie fundamentala ca lucrurile cari se vor întâmpla se vor întâmpla în acelasi fel în care s-au mai întâmplat deja?
Vasazica, exista necesitatea - în legatura cu necesitatile vietii -, exista, pentru posibilitatea cunoasterii, necesitatea aceasta a prevederii.
Necesitatea aceasta a prevederii este împlinita în mecanismul vietii noastre de ceea ce noi numim stiinta.
Stiinta, în întelesul acesta, care este totusi foarte exact, este altceva decât stiinta cristalizata, codificata, pusa în formule, constituita într-un corp de doctrina, sa zicem. Stiinta este cam ceea ce spunea Auguste Comte, când spunea ca „a sti însemneaza a prevedea". Adica, stiinta face fiecare om, fie ca a învatat carte, fie ca nu, care, seara când se culca, trage perdelele la fereastra, pentru ca nu cumva soarele de dimineata sa-l scoale înainte de vreme. Aceasta este stiinta. El stie ce are sa se întâmple si ia masuri în vederea acestui lucru.
Stiinta aceasta, deocamdata - si aci începe iarasi îndoiala -, lucreaza cu principiul uniformitatii si al regularitatii. Dar, va întreb: principial vorbind, este fundata convingerea noastra, pe care o avem astazi, ca acest principiu al regularitatii este constatat în stiinta? Este fundata, cu alte cuvinte, credinta noastra ca nu se poate stiinta fara de aceasta prevedere?
A existat un anume fel de geometrie si astazi câte feluri de geometrie exista! Acel fel de geometrie avea anume postulate, felurile celelalte de geometrie au alte postulate. Noi am largit, prin urmare, posibilitatea noastra de lucru în stiinta, schimbând postulatele acestei stiinte. Acum, postulat este pentru stiinta actuala si regularitatea. Uniformitatea întâmplarilor din natura, în stiinta actuala, lucreaza cu acest postulat. Avem noi dreptul sa credem ca acest postulat nu va fi parasit niciodata de stiinta? Aceasta este întrebarea!
Daca, în adevar, uniformitatea legilor naturii, [a] întâmplarilor din natura este un postulat, postulat necesar oricareia dintre stiinte, atunci avem fundata si teoria necesitatii acestei uniformitati. Dar ce ne poate obliga sa admitem aceasta afirmatie?
5. Daca veti urmari mai bine problema, va veti da numaidecât seama ca aceasta uniformitate a întâmplarilor din natura este în strânsa legatura cu concretul, adica în strânsa legatura cu întâmplarile în timp si spatiu.
Notiunea de timp este contestata stiintei actuale si aceasta notiune de timp, contestata stiintei actuale, face ca si uniformitatea legilor naturii sa fie contestata stiintei.
Daca noi am putea sa facem o stiinta oarecare în afara de timp si spatiu, atunci ar disparea întâmplarile si ar disparea evenimentele si, disparând evenimentele, ar disparea si necesitatea pe care o simtim de a admite regularitatea, uniformitatea în natura.
Prin urmare, toata chestiunea se pune acum asa: stiinta se poate lipsi de întâmplare, de concret, de evenimente, de timp? Este o întrebare care aluneca, în adevar, dincolo de normalitate, dar care este, din punct de vedere logic si filosofic, absolut îndreptatita.
Nu avem nici un motiv sa spunem ca stiinta trebuie sa fie asa cum este azi. Ceva mai mult, exista, propriu-zis, o încercare cu care aveti de-a face în fiecare zi, în speculatiunile d-voastra stiintifice, care, propriu-zis, nici nu mai lucreaza cu concretul: gânditi-va la filosofia istoriei. Aceasta este înclinata sa urmareasca studiul unor evenimente, sa stabileasca unele tipuri de evenimente. Aceste tipuri de evenimente nu sunt deduse din concret, ci aceste tipuri de evenimente conditioneaza ele însele trecutul. De pilda, daca eu - sa iau un exemplu din istoria logicei - constat ca exista o anumita structura spirituala pe care o numesc scolastica [si] care se gaseste, sa zicem, nu numai la 1200 în Europa de Apus, dar cu vreo 1500 de ani înainte în Grecia, cu înca vreo 2000 de ani înainte în India, cu înca vreo 1000 de ani înainte în China etc., atunci, daca evenimentul acesta nu seamana cu celelalte, ci evenimentul aceste este urmator celorlalte, formeaza un fel de eveniment-tip, care are un alt fel de existenta decât existenta aceasta concreta, temporala, spirituala. Gânditi-va ce este toata metafizica platoniciana. Ea nu este decât o încercare de a funda o stiinta în afara de timp si spatiu. În acea lume a esentei, a ideilor platoniciene, în care, propriu-zis, toate stau, nimic nu se mai misca, în acea lume care are aspectul acesta contemplativ, static, nu dinamic, în acea lume, uniformitatea nu mai are nici un rost.
O sa spuneti: bine, dar stiinta aceasta platoniciana nu a ajuns la nici un rezultat! Este o parere! Lui Platon i-a ajuns - si o întreaga forma de viata spirituala exista si astazi. Toate civilizatiile cari au la baza nu dinamismul, ci staticismul se poate considera ca au îmbratisat platonismul. Posibilitate de stiinta exista, prin urmare, si aci.

6. Dar, veti spune: stiinta noastra este altfel!. Evident! Dar însusi faptul de a spune ca stiinta noastra este altfel, însusi faptul acesta ma pune în garda în contra afirmatiunii pe care o faceam adineauri, ca nu poate sa existe decât un singur fel de stiinta, si anume, stiinta care are la baza regularitatea fenomenelor din natura, a întâmplarilor din natura.
Vasazica, eu admit ca exista, în actuala forma a stiintei noastre, aceasta uniformitate. Eu admit ca presupozitia acestei uniformitati este absolut necesara pentru constituirea stiintei noastre pozitive; dar nu am nici un motiv sa admit, mai întâi, ca acest principiu al uniformitatii este un principiu constitutiv al spiritului nostru, si iarasi nu am nici un motiv, nici teoretic, nici de fapt, sa admit ca orice stiinta viitoare sau orice stiinta posibila va trebui sa se foloseasca de acest principiu, de aceasta presupozitie a uniformitatii întâmplarilor din natura.
Stiinta actuala - si aci se arata înca o data radacinile acestei stiinte -, stiinta noastra concreta de astazi cere întrebuintarea principiului acesta al uniformitatii în aceeasi masura în care acest principiu este cerut de viata noastra. Instrumentele pe cari noi le posedam astazi pentru a trai sunt conditionate de acest principiu al uniformitatii. Viata noastra de astazi nu se poate misca în afara de uniformitate; adica, stiinta noastra, constiinta noastra, posibilitatea de a ne misca, posibilitatea noastra de a mânui realitatea au absoluta nevoie astazi, în actuala orientare a spiritului sau în actuala structura a spiritului nostru, de uniformitate. Ceva mai mult, [viata] este chiar aceasta uniformitate, pentru ca este pur si simplu prevedere. Noi nu putem sa traim decât în masura în care prevedem si nu putem sa prevedem decât în masura în care admitem uniformitatea.
Prin urmare, fapt este astazi ca, în actualele împrejurari si în actuala orientare spirituala a noastra, nu se poate stiinta fara principiul uniformitatii. Dar nu este fapt ca întotdeauna orientarea noastra spirituala va fi aceeasi si, prin urmare, nu este fapt ca întotdeauna stiinta va însemna prevedere; si nu este fapt ca întotdeauna posibilitatea de a trai înseamna cunoastere. Adica, în momentul în care noi vom putea trai fara sa cunoastem, daca am gasi aceasta posibilitate de a trai fara sa cunoastem, am putea sa scapam de principiul uniformitatii.

7. De ce va spun toate acestea? Pentru ca trebuie sa întelegeti, daca nu vreti sa traiti de-a dreptul pozitiunea celor cari afirma ca [nu] exista în omenire sau în totalitatea întâmplarilor posibilitatea minunilor. Minunea nu este altceva decât ruperea uniformitatii.
Si atunci, sunt atâtia teologi, oameni cari se ocupa cu problemele acestea, cari spun: minunea nu poate sa existe, pentru motivul foarte simplu ca, daca Dumnezeu a facut lumea, atunci el a facut-o într-un anumit fel, si Dumnezeu a asignat lumei anumite legi, anumite regularitati. Daca Dumnezeu rupe aceasta regularitate, însemneaza ca el contravine legilor stabilite de el. Prin urmare, Dumnezeu s-ar contrazice pe sine, si-ar face concurenta sie însusi.
Argumentarea este cât se poate de logica si tinuta de cea mai mare parte dintre oameni ca perfect valabila. Da, dar cu o singura conditie: sa presupuna, toata aceasta argumentare, ca, în adevar, pentru Dumnezeu, lumea este în acelasi fel data cum este pentru noi, ca Dumnezeu exista în acelasi fel cum vrem noi; ca, adica, existenta noastra, care se traduce, în alt înteles, prin cuvântul viata este de acelasi fel cu existenta lui Dumnezeu.
Ce facem noi, cu alte cuvinte? Extindem valabilitatea constiintei vietii pâna la limitele existentei si identificam existenta lui Dumnezeu cu viata noastra.
Dar mai este un punct care nu trebuie neglijat: noi, deocamdata, traim în virtutea posibilitatii noastre de a cunoaste. Dar nu este aceasta singura posibilitate de trai. Exista trai si în afara de omenire, caci o suma de animale, de plante traiesc si ele fara ca sa cunoasca si fara ca sa aiba posibilitatea noastra de prevedere. Iata, prin urmare, esalonari de probleme cari, toate, tind sa puna la îndoiala necesitatea uniformitatii întâmplarilor naturii.
Întâi: existenta nu este tot una cu viata; viata nu este tot una cu cunostinta; dar stiinta este pur si simplu cunostinta; iar uniformitatea întâmplarilor în natura este tot una cu stiinta.
Prin urmare, presupozitia aceasta a uniformitatii întâmplarilor naturii este o presupozitie valabila, unde? Numai în cadrul cunostintei, [al] stiintei actuale; atât si nimic mai mult!
Peste aceste vederi este întinsa o imensa retea de posibilitati în cari trebuie sa admitem ca poate sa intre, în oarecari împrejurari, si ceea ce se numeste minune!

XI. REGULA SI LEGE
30 aprilie 1926


1. Raspuns unei reactii fata de prelegerea trecuta
2. Uniformitatea întâmplarilor din realitate si din viata spirituala
3. Regula si lege
4. Specificul legii
5. Interpretarea calitativa si cea cantitativa a legii
6. Caracterul relativ al legii
7. Caracterul de necesitate al legii

1. Tin sa va încunostintez ca am fost admonestat pentru lectiunea trecuta de catre unul din colegii d-voastra care, nu stiu pentru ce motiv, a tinut sa iscaleasca „anonim".
În definitiv, daca avea sa-mi spuna ceva, putea sa mi-o spuna de-a dreptul sau sa se iscaleasca, daca a scris, pentru ca este un temperament timid, care nu poate sa vorbeasca.
Evident ca, pentru mine, care a trebuit sa suport aceasta morala, faptul este destul de însemnat. Mi s-a spus, anume, pur si simplu, ca lectiunea mea a fost subversiva.
Trebuie sa fac un compliment onorabilului meu preopinent, spunându-i ca, daca în adevar domnia sa crede ca lectiunea a fost subversiva - nu stiu daca o fi în sala acum -, poate sa aiba motivele sale.
As zice ca, dintr-un punct de vedere strict, nu numai stiintific, dar stientifist, adica dintr-un punct de vedere care ridica stiinta nu la ceea ce o consideram noi aci, ci la un fel de interpretare absoluta si metafizica a realitatii, din acest punct de vedere s-ar putea ca lectiunea mea sa fi fost subversiva. Însa eu, marturisesc, sunt totdeauna sincer, trebuie sa va accentuez d-voastra ca nu putea sa fie subversiva lectiunea, din punctul meu de vedere.
Va amintiti care a fost mersul expunerii si al rationamentului - mult, putin, cât a fost. Va aduceti aminte ca am încercuit precis limitele de activitate ale stiintei si am aratat ca, în adevar, regularitatea de[spre] care vorbeam este valabila si se identifica, as zice, cu stiinta, dupa cum stiinta se identifica cu un anumit fel de cunoastere. Dar ca nu exista, pentru mine cel putin, nici un motiv sa identific cunostinta cu stiinta si ca, întru atât întru cât se poate vorbi de o existenta în afara de constiinta si numai în afara de constiinta, stiintificeste, se poate afirma ca aceasta regularitate nu este o lege valabila pentru toate împrejurarile; si ca, în cazul acesta, ramâne ceva care poate sa fie altceva decât regularitate, decât uniformitate în întâmplarile din natura; prin urmare, lasa loc liber unor altfel de întâmplari, cari nu sunt întâmplarile pe cari le cunostem noi în activitatea noastra stiintifica si cari întâmplari se pot realiza dupa anumite - hai sa nu [le] zicem legi -, dar dupa anumite caractere, cari nu ar fi tocmai caracterele regularitatii.
Prin urmare, tema mea a fost foarte simpla, cred, foarte logica si verificata cu o multume de considerente în legatura cu structura intima a stiintei; si, din punctul meu de vedere, pentru mine însumi, nu poate sa fie subversiva. Nu poate sa fie, pentru ca eu nu încerc sa asignez stiintei numai un colt de activitate, care ar fi prea mic pentru a umple golul. Eu nu am fost niciodata un fel de, cum as zice, prigonitor al stiintei, si nici nu mi-ar sedea bine sa fiu. Stiinta exista în afara de orice prigonitor, exista pur si simplu si cel putin atâta simt critic am, ca sa nu ma lupt cu morile de vânt. Dar eu am accentuat întotdeauna, si este bine sa retineti si d-voastra, ca stiinta aceasta are o functiune precisa, cu anumite rosturi, cu anumite mijloace cari corespund perfect rosturilor si limitelor ei, dar ca nu se poate face din stiinta orice vrem noi. Stiinta îsi are rosturile ei si zadarnic am încerca sa facem dintr-însa ceea ce vrem noi.
Atât despre diversiunea pe care a provocat-o aceasta punere la index a colegului d-voastra si a onorabilului meu preopinent.

2. D-voastra ati vazut în lectiunea trecuta, în care am analizat fenomenul acesta al regularitatii, al uniformitatii întâmplarilor din natura, ca noi asignam acestei uniformitati si acestei regularitati, realitatea întâmplarilor din realitatea concreta. Am putea spune - cu alte cuvinte, din consideratiunile facute în orele trecute - chiar ca aceasta regularitate sau uniformitate este un postulat al activitatii noastre stiintifice si, as zice ceva mai mult, o creatiune a acestei activitati stiintifice, adica nu o activitate în întelesul direct, ci în sensul ca activitatea noastra stiintifica introduce în întâmplarile din natura aceasta regularitate.
Dar aceasta regularitate nu este ceva existent, realiter, nici o lege propriu-zisa a gândirii noastre, în general; si aceasta se vede si de acolo ca aceasta regularitate, pe care noi am admis-o ca impusa în stiinta de simtul comun, nu este pretutindeni impusa de acest simt comun. Adica, aceiasi oameni cari zic ca toate lucrurile se întâmpla în chip regulat si uniform în natura, aceiasi oameni or sa fie întotdeauna gata sa spuna, înainte de orice judecare a temei, ca, în definitiv, ceea ce fac eu depinde de mine si ca eu pot sa-mi asignez regularitati, uniformitati de acestea, vointei mele; ca exista, cu alte cuvinte, un domeniu în care, propriu-zis vorbind, exista si un fel de libertate de miscare, de initiativa proprie.
Vasazica, daca este adevarat ca mentalitatea stiintifica se aplica, mai departe, nu realitatii fizice, ci realitatii spirituale, aceasta mentalitate stiintifica largeste, extinde conceptul de regularitate si asupra vietii sufletesti.
Este adevarat ca, hai sa zicem cu un alt cuvânt, determinismul acesta - care este indicat în alta ordine de idei de regularitate - începe de la un moment-dat sa fie valabil si pentru viata spirituala. Dar când? Începe în momentul în care atitudinea stiintifica înceteaza sa se mai îndrepte numai asupra fenomenelor fizice, ci-si orienteaza atentia si asupra fenomenelor sufletesti.
Dar sunt momente - si le aratai - în cari aceasta regularitate nu este presupusa, ceea ce înseamna, cum spuneam adineauri, ca simtul comun nu impune, printr-un fel de lege proprie, aceasta regularitate în toate domeniile lui de activitate. Ei bine, regularitatea, uniformitatea, este un concept stiintific. El este în constructiunea stiintifica propriu-zisa. Acest concept este mai degraba un fel de treapta prima spre constituirea unui alt concept, de o foarte mare importanta si acesta pentru stiinta noastra: a conceptului de lege.

3. Ce este legea si ce este regula?
Regula stim ce este: noi stabilim anume uniformitate, anume regularitate în succesiunea fenomenelor, în lumea fizica, sa zicem, în general, si aceste regularitati le exprimam într-o forma oarecare. Aceasta exprimare constituie regula.
Regula este, prin însusi întelesul ei, de doua feluri: este o regula care constata anumite lucruri si este o regula care prescrie anumite lucruri.
Când zic, de pilda, ca este absolut necesar ca oamenii cari traiesc împreuna în societate sa nu se fure unul pe altul, eu constat ca raporturile sociale normale presupun aceasta regularitate a nefurarii unuia de catre celalalt. Dar când zic: „sa nu furi", atunci evident ca am facut o operatiune în plus, am dat oarecari norme de conducere.
Legea stiintifica are si ea, sau legea în genere are si ea doua parti: una de constatare, alta de normare, de normare a raporturilor.
Dar legea stiintifica propriu-zisa nu este decât cea dintâi. Cealalta poate sa fie lege juridica, lege morala, lege sociala în genere etc., dar nu este lege stiintifica propriu-zisa. Legea stiintifica nu face decât sa constate ceea ce exista. Si, ceva mai mult, nu face decât sa constate, dupa cum aratam noi în lectiunile trecute, în cadrul trecutului si al prezentului, pentru ca, asa cum se vor întâmpla lucrurile în teoria aceasta, este [necesara] o noua presupozitie, în afara de aceea a regularitatii.
Care este însa deosebirea dintre regula si lege? Este ca, în genere, se afirma ca o regula are de obicei exceptiuni, pe câta vreme legea nu are exceptiuni. Se spune ca nu este nici o regula fara exceptiune, dupa cum se spune iarasi foarte des - dar lucrul acesta nu l-am înteles niciodata si as fi foarte fericit sa se gaseasca cineva care sa mi-l explice - ca exceptiunea confirma întotdeaun regula. Vasazica, regula are de obicei exceptii. O regula care nu are exceptiuni se zice ca este o lege, adica o regula valabila în toate cazurile posibile. Cu alte cuvinte, regula ar reprezenta o aproximatiune a realitatii, pe câta vreme legea ar reprezenta însasi realitatea, redusa nu la o aproximatie, ci la absolut. Se închide, prin urmare, în notiunea aceasta de lege, în primul rând, ideea de absolut si, în al doilea rând, înca ceva. Când spun ca toate corpurile cad, adica toate corpurile sunt grele, eu afirm o lege care este valabila pentru întâmplarile concrete, pentru realitatea noastra fizica. Dar afirm ceva mai mult - si aceasta este caracteristic pentru structura stiintifica -, afirm ca legea aceasta: „toate corpurile sunt grele" este valabila independent de realizarea ei. În adevar, afirm ca, daca nu s-ar realiza sau daca s-ar realiza altfel, legea ar continua sa fie valabila. Nu altceva. Ca mie îmi este indiferent daca, în adevar, noi asistam astazi la caderea corpurilor sau nu. Fapt este însa ca, de îndata ce va exista un corp, acesta trebuie sa fie greu, trebuie sa cada.

4. Aceasta reprezinta stiintificeste legea, dincolo de regula. Valabilitatea ei nu este numai absoluta, nu este numai în concret, ci aceasta valabilitate se întinde in abstracto; este, adica, nu numai o norma a existentei, ci si o norma, o lege a tuturor posibilitatilor de existenta: ce a fost, ce este, ce va fi sa fie. Orice corp ce va fi sa fie odata va trebui sa fie greu. Aceasta afirma legea. Ea nu afirma numai ca în realitate se întâmpla ceva.
O lege matematica, pe care o afirm eu o data, îmi este indiferent daca îsi gaseste aplicabilitate sau nu; adica, daca exista, daca se petrece evenimentul care sa cada sub aceasta lege. Însa legea afirma, sau spiritul stiintific afirma ca, o data ce evenimentul acela se va întâmpla, în momentul în care evenimentul acela se va produce, el va trebui întotdeauna sa se produca dupa legea pe care am stabilit-o eu. Daca eu am stabilit, de pilda, legea ca 2 + 3 = 5, îmi este indiferent daca, în viata mea si a universului în genere, se va ivi prilejul sa se adune doua obiecte cu trei obiecte. Legea matematica afirma ca, în momentul în care va fi acest prilej, când universul va înfatisa acest eveniment, el se va comporta asa cum indica legea.
Acesta este, în adevar, un caracter de absolut pe care-l ia în genere cercetarea stiintifica.
Dar mai este un caracter al legii. Kant spune ca legea este o regula de aparitiune a evenimentelor, care nu numai ca este verificata în fapt, care nu numai ca prescrie aparitiunea sau desfasurarea în genere a oricarui eveniment posibil, dar care are într-însa caracterul de necesitate.
Ce însemneaza aceasta? Aceasta însemneaza cam urmatorul lucru. Eu pot sa sfârsesc prelegerea aceasta la ora 6. Eu sfârsesc, de fapt, prelegerea mea în fiecare vineri la ora 6. Iata a doua pozitiune. Eu trebuie sa sfârsesc prelegerea mea în fiecare vineri la ora 6.
În cazul întâi, este la latitudinea mea sa fac un lucru asa cum îl fac. În cazul al doilea, constat un lucru; si anume, ca, de fapt, asa se întâmpla întotdeauna. În cazul al treilea, se explica, se lamureste, se întelege de ce eu sfârsesc vineri prelegerea întotdeauna la ora 6; sunt, adica, anume împrejurari cari ma silesc ca eu sa termin prelegerea la ora 6 si sa nu pot trece peste aceasta ora.
Ca ziua urmeaza noptei, acesta este un fapt. Ca acest fapt se întâmpla întotdeauna asa este verificat. Eu sunt, în orice caz, sigur ca trebuie sa se întâmple asa, ca exista o necesitate a succesiunii zilei si noptei, aceasta este ceva în plus fata de legea însasi a succesiunii zilei si noptei. Acest fapt în plus îmi da caracterul de care vorbeam, îmi da explicatiunea, lamurirea realitatii.
Vasazica, legea, în afara de regula, mai are si acest caracter, ca explica realitatea.
Ce spuneam noi despre regula? Ca ne înfatiseaza realitatea. Ce spuneam despre ea? Ca este impusa de simtul comun. Despre lege ce am spus? Ca nu este impusa de simtul comun, dar ca are în plus, în afara de caracterul de absolut si de valabil in abstracto, acest caracter de necesitate care face posibila explicatiunea sa.
De aci înainte trebuie sa deduceti ca legea, daca nu este impusa de simtul comun, este impusa de altceva; si anume, de necesitatea noastra de cunoastere. Aceasta este teoria.
Cum se comporta aceasta teorie, cum rezista aceasta teorie analizei?

5. Mai întâi, legea este absolut exacta. Este o deosebire cantitativa, as zice, între regula si lege.
Ce însemneaza aceasta? De pilda, am afirmat, dupa o lunga experienta, dupa o experienta stiintifica, ca întotdeauna când trece un curent electric printr-un fir de metal, acest fir se încalzeste si am afirmat, de asemenea, ca gradul de temperatura pe care-l ia acest fir sta într-un anumit raport si cu calitatea metalului, si cu diametrul firului. Se întâmpla însa ca eu introduc acest fir de metal într-o solutiune, într-un vas cu apa, care are tocmai temperatura [de] topire [a] ghetei si fac sa treaca iarasi un curent electric prin acest fir. O sa constat ca firul nu se încalzeste, ci, din contra, se raceste înca mai tare. Un caz.
Alt caz. Toate corpurile se atrag. Lege! Ele se atrag în raportul cutare cu patratul distantei si în raportul cutare cu masa lor. Prin urmare, doua corpuri puse în prezenta au tendinta sa se atraga. Este legea generala a gravitatiunii, exprimata prin formula: G(r) = m1 x m2 / r2.
Eu am într-un aparat, pe care-l numesc electroscop, doua foite de aur, cari stau fata în fata, la o anumita distanta. Ele sunt foarte mobile, foarte sensibile. În virtutea legii gravitatiunii, ele trebuie sa se atraga într-o anumita proportie sau masura. Pun în contact acest aparat care se cheama electroscop cu un izvor de energie electrica si constat numaidecât ca foitele se departeaza. La prima analiza, prin urmare, aceasta lege în genere nu prea are aplicatiune asa de precisa; exista întotdeauna un joc, un grad de aproximatie, cum s-ar zice.
O sa spuneti: da, dar, daca nu ar fi apa rece sau daca nu ar fi respectivul aparat în legatura cu un izvor de energie, de energie electrica etc., legile s-ar verifica? Da, dar, cu toate acestea, vedeti ca legea prezinta oarecare aproximatie! Cu alte cuvinte, trebuie sa stabilim mereu conditiuni în cari legea este valabila. Legea nu este valabila oricum în univers. Ea nu este valabila în concretul imediat, în calitativ, as zice, ci trebuie sa [se] faca întotdeauna încercuiri si sa [se] spuna: daca lucrurile se întâmpla asa si asa, legea este valabila. Aceasta este interpretarea calitativa.
Dar sa consideram si putin cantitativ cestiunea.
Teoria generala a legii afirma: legea are o aplicatiune absoluta, nu exista pentru ea exceptiuni. De unde stim lucrul acesta? Legea este întotdeauna o expresiune cantitativa a unui eveniment. Aceasta expresiune cantitativa a evenimentului se verifica de mine experimental, cu ajutorul evenimentelor. Cine face verificarea? Eu. Cum? Prin masuratoare. Cari sunt posibilitatile mele de masuratoare? Sunt ele absolute? Nu. Ele sunt întotdeauna relative. Niciodata o lege nu se poate verifica precis experimental. Exista o lege a triunghiului, care spune ca suma unghiurilor interioare ale triunghiului este egala cu doua unghiuri drepte, adica cu 180°. Ei bine, nu exista posibilitate de construire a unui triunghi si de masuratoare a unghiurilor interioare care sa poata da exact 180°; totdeauna, experimental, triunghiul, suma unghiurilor lui interioare, va avea sau mai mult, sau mai putin decât 180°.

6. Vorbeam adineauri de legea gravitatiunii. Ce însemneaza, în formula enuntata, r2? Daca as zice, în loc de r2, r la puterea 1,999999 etc., sau daca as zice r la puterea 2,000000001, adica daca as scadea din 2 o cantitate infinit de mica, o cantitate infinitezimala, sau daca i-as adauga o astfel de cantitate, legea gravitatiunii nu ar mai fi valabila? Adica, verificarea experimentala a legii acesteia ar înfatisa în adevar dificultati? Este mai usor de facut, este mai precisa afirmatiunea ca r acela este la puterea a doua, decât ca r este numai la puterea 1,99999 etc.?
Experimental vorbind, este o aberatiune sa se sustina acest lucru. Ce înseamna însa aceastaÊ? Înseamna, pur si simplu, ca legea nu reprezinta nici ea un absolut, ci reprezinta tot o aproximatie a evenimentelor. Ca, adica, exista, hai sa zicem, o margine în care aceasta lege este necontrolabila, ca exista posibilitate de exceptiune si înauntrul acestei legi.
Dar eu nu am descoperit praful de pusca spunându-va lucrurile acestea si nu sunt nici deloc subversiv. Nu fac, propriu-zis, acum decât sa militez pentru actuala idee de lege stiintifica. Gânditi-va, de pilda, la teoria cinetica a gazelor. Stiti cam ce este aceasta: înauntrul unor particule oarecare, sunt alte particule mai mici cari se misca cu o iuteala extraordinara. Închipuiti-va un fel de sfera în care sunt anumite corpuri, cari se misca cu o iuteala extraordinara si cari urmeaza niste miscari absolute, as zice imposibil de precizat. Exista totusi o formula de echilibru a acelui gaz, exista, cu alte cuvinte, o lege a gazelor. Cum este posibila legea aceasta? Ce înseamna legea aceasta, propriu-zis? Însemneaza expresiunea unui fapt? Nu. Legea aceasta nu este decât un fel de termen mediu al tuturor întâmplarilor din volumul închis din sfera aceasta. Adica, toate miscarile pe cari le urmaresc eu si cari se întâmpla înauntrul sferei acesteia sunt imposibil de prins si relatiunile dintre ele sunt iarasi imposibil de stabilit. Totusi, exista o formula, stiintificeste vorbind, a volumului si a tuturor întâmplarilor dintr-însul. Aceasta este legea.
Dar legea nu reprezinta aci decât termenul mediu si termenul [mediu] este întotdeauna aproximativ. Vasazica, în adevar, ideea de lege este în strânsa legatura cu ideea aceasta de aproximatiune. Legea nu însemneaza absolutul, legea însemneaza, ca si regula, aproximatie.
7. Dar, se mai spune, pe de alta parte: regula are caracter de necesitate. Eu nu prea înteleg cam ce însemneaza a avea acest caracter. Un lucru se întâmpla asa, pur si simplu, pentru ca trebuie sa se întâmple asa.
Ce însemneaza aceastaÊ? Distinctiunea ar fi ca regula constata, iar legea explica. Dar asupra acestui lucru o sa mai revenim la cauzalitate.
Dar sa revenim la ceea ce ne intereseaza acum.
Caracterul de necesitate ar fi, în adevar, stiintific, distinct de celalalt, [cel] de realitate, când în adevar constatarea ar fi distincta de explicatiune. Dar, întru cât faptul ca eu stiu ca am sa ies la ora 6 schimba, propriu-zis, structural vorbind, natura cunostintei mele? Eu largesc numai cantitativ cunostintele mele, nu calitativ. Între faptul ca eu termin întotdeauna lectia la ora 6 si faptul ca trebuie sa termin întotdeauna prelegerile la ora 6, nu este decât o deosebire de cantitate de cunostinte. Eu stiu, în primul rând, ce se întâmpla pâna la ora 6 si, în al doilea rând, ce se întâmpla dupa ora 6. Adica, stiu ca mai este cineva care trebuie sa vina aci, un alt profesor care are ora dupa ora mea sau ca trebuie sa ma duc sa ma întâlnesc cu cutare persoana, sau ca numai pâna la ora 6 ma ajuta glasul sa vorbesc si mai mult nu etc.
Prin urmare, caracterul de necesitate care se acorda legii, ca ceva distinct de regula, de realitate, nu este, propriu-zis, calitativ deosebit, ci este doar cantitativ deosebit: am mai multe cunostinte, nu am alt fel de cunostinte.
Aceasta însemneaza ca ceea ce este necesar astazi poate sa înceteze sa fie necesar mâine; adica, pot sa împing necontenit limita cunostintelor mele si, prin urmare, sa câstig necontenit din ceea ce pentru mine era necesar - necesar, nu ca o scuza, ci ca un fel de pozitie retransanta a ignorantei mele.
Real este, de pilda, faptul ca eu ies totdeauna la ora 6. Constat ca totdeauna ies la ora 6. Aceasta cunostinta poate sa fie necesara fata de un fenomen anterior ei, dupa cum cunostinta ca dupa ora 6 se întâmpla ceva îmi da caracterul de necesitate al cunostintei reale de adineauri. De pilda, daca stiu ca am în fata mea un auditor care nu poate sa reziste unor consideratiuni filosofice mai mult decât trei sferturi de ora, atunci, în momentul când stiu ca am intrat în sala la ora 5 si un sfert, si ca, deci, trebuie sa ies la ora 6, caracterul de necesitate al iesirei din clasa mi-l da ora 6; prin urmare, caracterul de necesitate al iesirei la ora 6 mi-l da sau se poate stabili din doua parti: si dinainte si dinapoi, si din sus si din jos.
Prin urmare, caracterul acesta de necesitate nu este ceva absolut, nu are înteles absolut. Un lucru poate sa fie pe rând necesar si real si un lucru real nu se poate spune ca nu devine niciodata necesar, nici viceversa.
Deci, nu se poate spune ca regula este numai reala si constata un lucru, pe câta vreme legea este necesara, pentru ca explica un lucru.
Dar, la urma urmei, ce explica, propriu-zis, legea? Explica ea ceva? Nu. Ea înfatiseaza pur si simplu, ea afirma ca, în adevar, lucrul se întâmpla asa, dar nu spune de ce lucrul se întâmpla asa. Când ma întreaba cineva: pentru ce iesi la ora 6? - Pentru ca asteapta altcineva, care trebuie sa intre în sala dupa mine, sa faca curs. Aceasta este o exprimare a faptului. Dar mai poate sa fie înca o exprimare a faptului: pentru ca se întâmpla ca, dupa ce ies eu la ora 6, sa intre domnul cutare dupa ora 6. Este aci exprimarea constatarii unui fapt. Unde mai este aci caracterul de explicatiune, de necesitate? Nicaieri!
Toate corpurile cad! De ce? Pentru ca exista legea gravitatiunii, care exprima lucrul acesta, faptul acesta. Dar ce exprima legea gravitatiunii? Faptul ca toate corpurile cad. Unde este caracterul de necesitate al legii gravitatiunii? De ce sunt fortat sa admit apriori ca toate corpurile cad? Pentru ca toate sunt grele! Cum adica, necesitatea nu rezulta decât dintr-un element analitic, printr-o judecata analitica? Legile stiintifice, cari sunt judecati sintetice, de fapt, pierd caracterul necesitatii.
Prin urmare, vedeti ca nici acest caracter al necesitatii care se acorda legii nu este chiar asa de necesar, pentru ca nu se poate funda, propriu-zis.
Dar care este atunci deosebirea între regula si lege? Este una foarte simpla. În primul rând, ca nu se poate vorbi de lege decât atunci când faci stiinta. Se poate vorbi de regula si când ai cunostinta stiintifica a realitatii, dar [si] când nu faci stiinta în cadrul unui corp organizat de doctrina. Cu alte cuvinte, regula intrata într-un corp sistematizat de afirmatiuni devine lege. Aceasta este o deosebire care nu este esentiala, ci este functionala.
Legea este regula încadrata în stiinta, adica nu în cunostinta stiintifica, ci în stiinta organizata. În stiinta organizata, prin urmare, regula se numeste lege. Atât si nimic mai mult!
Dar, daca legea aceasta nu este impusa, dupa cum am aratat, de bunul-simt, de simtul comun, si, dupa cum am aratat iarasi prin comentariile acestea cari stirbesc autoritatea conceptului de lege, nu este impusa, propriu-zis, nici de cunostinta stiintifica, atunci cum lucram noi cu legea aceasta, în virtutea carui fapt? Este foarte simplu: în virtutea unei necesitati constructuale, trebuie sa afirmam, în legatura cu legea, acelasi lucru pe care l-am afirmat în legatura cu regula; ca, anume, legea reprezinta o aproximatie a realitatii fizice, cunoscuta de noi stiintificeste, si ca aceasta aproximatiune intra în calculele noastre, le consideram noi pe baza unei conventiuni, pe baza unei învoieli tacite pe care o facem. Legea, cu alte cuvinte, nu poate sa aiba simpla pretentiune de a exprima realitatea însasi, dar poate sa aiba pretentiunea ca, prin ajutorul ei, sa ne descurcam în aceasta realitate.
Prin urmare, ramâne bine stabilit ca ea este pur si simplu un instrument de descurcare a noastra în realitate, pentru ordonarea realitatii, pentru facerea acestei realitati folositoare noua.
Legea nu este un fapt care se întâmpla în natura, ci explicatiunea aproximativa a unui fapt prins în cadrul cunostintelor stiintifice.

Aceasta, deocamdata, despre lege.

XII. LUCRU SI SUBSTANTA
8 mai 1926


1. Transformarea si persistenta lucrului
2. Caracteristicile lucrului
3. Caracterul de sine statator al lucrului
4. Obiect ideal sau mental
5. Conceptul de substanta în cercetarea stiintifica si în filosofie

1. Am stabilit ca tot ceea ce ni se prezinta noua în trecere, în succesiune sau în simpla prezentare, simpla existenta cade sub anumite regularitati si sub anumite legi.
Prin urmare, aceste regularitati si aceste uniformitati, aceste legi, vasazica, sunt pentru noi un fel de rezumare, am zice, nu a întâmplarilor, ci a existentei în general. Cu alte cuvinte, noi stabilim regularitati si legi, nu numai pentru ceea ce curge, pentru ceea ce se succede, ci [si] pentru tot ce este. Însusi faptul ca eu numesc obiectul acesta masa si obiectul celalalt masa etc. presupune ca exista o regularitate în prezentarea acestui obiect.
Vasazica, nu trebuie sa credeti ca exista pur si simplu un aspect de culegere a realitatii, care este prins sub lege si sub uniformitate, ci legea si uniformitatea sunt expresiunile rezumate ale existentei în genere, care existenta în genere este, fara îndoiala, de transformare, dar este si de persistenta.
Daca noi am urmari simplele transformari ale lucrurilor, adica, daca am urmari evenimentele în univers si daca am stabili înlantuirea regulata, legala, sa zicem, a acestor evenimente, atunci am ajunge la ceea ce se numeste aspectul de cauzatie a existentei; daca însa urmarim felul nu identic, dar, în sfârsit, persistenta reprezentarii lucrurilor în general, a existentei în general, noi ajungem la altceva: ajungem la ceea ce se numeste lucru si la ceea ce se numeste substanta. De câte ori intru în sala aceasta, gasesc anumite obiecte. Aceste obiecte mi se prezinta cam în acelasi fel. Este o uniformitate pe care eu o traiesc, de îndata ce eu, înainte de a intra aci, banuiesc ca, foarte probabil, voi gasi aceste obiecte.
Obiectele acestea vor persista, vor fi si de aci înainte cum au fost ieri si alaltaieri si vor persista, vor fi si mâine: este o uniformitate.
Obiectele acestea evident ca se schimba; s-ar putea ca unul azi sa fie rosu si mâine, negru; s-ar putea foarte bine ca unul azi sa fie aci si mâine sa fie ceva mai înspre stânga, adica schimbari pe cari eu le percep dintr-o data. Dar, în afara de schimbarile acestea, este sigur ca, din momentul în care eu am început sa vorbesc si pâna acum, s-au întâmplat anumite schimbari în aceste obiecte.
Lemnele putrezesc. Ce însemneaza aceasta? Înseamna ca în lemn se întâmpla anumite procese, imperceptibile pe distante scurte de timp, dar procese cari sunt continue, fara îndoiala. Vasazica, schimbarea aceasta este neîncetata, dar schimbarea - si acesta este caracterul care ne intereseaza pe noi - nu poate sa atace însasi regularitatea de care vorbeam. Cu alte cuvinte, ceea ce mi se prezinta mie, nu în forma de succesiune, ci în forma pur si simplu de repaos, ceea ce mi se prezinta mie în univers are anumite regularitati, cari regularitati constau nu în schimbari, ci în persistente. Aceste persistente nu sunt, fara îndoiala, absolute, în întelesul ca nu este ceva care sa ramâna absolut imuabil, dar aceste persistente trebuie interpretate în sensul ca toate schimbarile pe cari le prezinta respectivul eveniment sau fenomen nu trec peste anumite cadre, cari sunt definitorii pentru ceea ce numim noi individualitatea unui eveniment, pentru ceea ce numim noi lucru.

2. Cari sunt caracteristicile lucrului? Noi am afirmat adineauri ca acest lucru nu este, propriu-zis, o existenta absoluta, dar un lucru este ceva cu care noi lucram, nu ceva care corespunde numai unui nume. Eu zic un om: Vasile Georgescu. Numai Vasile Georgescu se raporteaza la un anume om. Numele acesta, Vasile Georgescu, poate sa se raporteze la un om în vârsta de un an, la omul în vârsta de 3, de 5 ani etc. Când zic Vasile Georgescu, nu intra în calculele mele nici un element temporal: numele este, pur si simplu, semn pentru omul respectiv. Când vorbesc de lucru propriu-zis, lucrul acesta nu este un semn numai pentru un fenomen, ci este ceva mai mult: este o existenta reala. Existenta reala, iarasi, nu în sens absolut.
În exemplul cu omul de adineauri, ce însemneaza lucrul acesta? Omul, în sapte ani de zile, îsi schimba toata substanta din care este el facut, în întelesul ca organismul uman, sau ultimele celule din organismul uman se schimba, se înnoiesc în decurs de sapte ani. Nimic din ceea ce numeam eu Vasile Georgescu acum sapte ani nu mai exista azi în Vasile Georgescu, si totusi, legalmente, numele, omul respectiv ramâne pentru mine om si ramâne - este foarte interesant - acelasi om. Evident, acum sapte ani era mai gras sau mai slab, purta haine albastre, cenusii, dar este acelasi lucru. Adica, persistentele, a caror regularitate ne intereseaza pe noi, nu sunt de orice calitate. Sunt în fiecare lucru anumite persistente, cari intereseaza de-a dreptul existenta lucrului, existenta reala; prin urmare, lucrul si anumite persistente [sunt cele] cari ne intereseaza.
Ei bine, aci este problema cea [mai] dificila pentru filosofi: ce intereseaza si ce nu intereseaza.
Ce este definitoriu, propriu-zis, pentru un lucru? Ce intereseaza si ce nu intereseaza? Eu am un chibrit pe care-l aprind. Acest chibrit, înainte de a-l aprinde, este compus dintr-o bucata de lemn si dintr-o substanta oarecare, care-i formeaza capatul, ce se aprinde. Eu pot sa aprind acest chibrit. Am aprins chibritul, chibritul a ars, eu am iarasi tot un chibrit în mâna, dar nu mai am un chibrit nears, am un chibrit ars, ceva s-a schimbat în chibritul acesta. Un om îsi schimba toate elementele în decurs de sapte ani si el ramâne nu numai tot om, dar ramâne acelasi om.
Care este deosebirea între un caz si celalalt? Este ca un chibrit neaprins reprezinta o anumita stare de echilibru, în care intra anumite substante. D-voastra stiti ce intra, de pilda, în lemn. În lemn trebuie sa intre neaparat oxigen, hidrogen, carbon si azot. Acestea sunt cele patru substante organice fundamentale. În momentul în care am aprins chibritul si a ars, formula de echilibru pe care o reprezinta lemnul nu mai subzista. Am rupt acest echilibru, am introdus alta forma de echilibru: carbunele s-a transformat în bioxid de carbon, forma a devenit alta, oxigenul s-a degajat, hidrogenul nu stiu ce a devenit s. a. m. d.
Vasazica, chibritul n-a mai ramas tot el; omul se schimba si ramâne tot el. De ce? Pentru ca formula de echilibru ramâne aceeasi: eu am înlocuit celulele mele, dar celulele mele epiteliale sau muschiulare au fost înlocuite cu acelasi fel de celule. Este, propriu-zis, aceeasi structura generala a corpului în cazul omului cu celule primenite si nu mai este aceeasi structura în cazul chibritului pe care l-am ars.
Vasazica, persistentele acestea în lucrul pe care noi îl analizam, în cazurile acestea, nu sunt persistente de elemente, ci sunt, cum am zice noi, mai degraba persistente functionale.
Acum, persistentele acestea structurale, functionale nu explica nici ele, propriu-zis, definitiv problema. Sa luam cazul apei. Apa - aproximativ, dupa vechile teorii pe cari le-am învatat si noi când eram în liceu - este compusa din doua volume de hidrogen si unul de oxigen. Multi zic ca nu mai este asa, dar înainte asa era. Apa aceasta este în stare lichida si îi zicem apa. Supusa unor anumite operatiuni, apa se poate transforma în vapori, dar noi îi zicem tot apa, în stare de vapori. Apa supusa unei alte operatiuni se poate transforma în ceva solid, adica îsi schimba starea de agregatie, iar noi îi zicem gheata sau apa solidificata. Ramâne, în toate aceste forme, nu pentru mentalitatea primitiva, pentru ca mentalitatea primitiva îi zice gheata, apa si abur, care sunt trei lucruri deosebite, dar, pentru mentalitatea ceva mai logica, ramâne apa solida, apa lichida si apa gazoasa sau apa în stare de vapori. Echilibrul de care vorbeam adineauri subzista? De fapt, nu mai subzista, pentru ca una era, de pilda, densitatea într-un caz, alta era în celelalte cazuri; una era culoarea într-un caz, alta în celalalt caz etc. De ce totusi noi continuam sa-i zicem apa? De ce lucrul acesta, apa, persista? Subzista, exista, continua sa existe, cu toate transformarile. Adica, unde este linia de persistenta de adineauri? Adineauri persistenta structurala era definitorie pentru lucru; în cazul de fata, aceasta persistenta structurala nu mai este definitorie. Vedeti ca în jurul exemplului acesta aluneca distinctiunea. Evident, noi explicam lucrul si zicem: da, natural, eu pot foarte simplu, prin operatiuni cari îmi stau la-ndemâna, sa retransform apa, pe care am transformat-o în vapori, pot sa o retransform în stare lichida, si tot asa gheata, care este rezultatul unei anumite operatiuni asupra apei, pot sa o retransform iarasi în stare lichida; deci, zic iarasi apa, apa în diferite forme, cari stau la îndemâna mea.
[Care este situatia în cazul chibritului?] Eu pot sa aprind un chibrit si sa transform obiectul acela, pe care îl numeam chibrit, într-un alt chibrit, pe care îl numesc acum chibrit ars. Sa presupunem ca pot sa fac si operatia inversa si ca pot sa-i redau toate elementele din natura, cari s-au degajat în procesul de ardere si pot sa refac chibritul la loc. Credeti d-voastra ca, daca operatia aceasta ar fi posibila, as numi mai putin chibritul ars, chibrit ars, decât îl numesc acum? Nu. Pentru mine, chibritul ars ar fi totusi altceva decât chibritul, contrariul cazului cu apa în stare de vapori. De aceea va spuneam ca aceasta definitie a lucrului ca o existenta structurala nu este, propriu-zis, o definitie completa si nu este totdeauna o definitie convenabila, dar este, în sfârsit, o definitie ajutatoare pentru noi.

3. Mai este însa un alt caracter, care stabileste oarecum identitatea, as zice, a lucrului: un lucru este aproximativ ceva de sine statator. Cum, de sine statator? De pilda, eu am în fata mea aceasta masa. Masa aceasta este facuta din lemn si are culoarea galbena. De la masa aceasta, eu am diferite senzatii, psihologiceste vorbind, cari senzatii se leaga într-un anumit chip si ne dau noua perceptia totala de masa. Masa este pentru mine un lucru. Dar eu ma întreb: senzatia aceasta de galben, care-mi vine de la aceasta culoare, culoarea aceasta este un lucru? Noi nu numim culorile lucruri, nu pentru ca nu ar avea o existenta reala, pentru ca culoarea aceasta este tot asa de reala ca si lemnul din care este facut obiectul respectiv.
Lucrul în totalitatea lui n-are mai multa realitate decât culoarea, pentru ca, în definitiv, pe ce se sprijina realitatea pe care o acord eu lucrului? Se sprijina, pur si simplu, pe senzatiile pe care eu le primesc de la acest lucru, fie ca senzatiile sunt de tact, muschiulare, de miscare, de culoare, de sunet etc. De îndata ce as zice: realitatea lucrului acesta îmi este data mie, psihologiceste, prin senzatiile pe care le am de la el, atunci evident ca criteriul nu poate sa fie senzatia; criteriul lucrului sau calitatea de a fi lucru nu poate fi realitatea, pentru ca realitate erau si senzatiile acestea. Atunci, de ce eu zic senzatiilor, senzatii pur si simplu, culoarea de galben, si de ce zic mesei, lucru? Pentru ca - aceasta este o explicatie iarasi foarte timida - culoarea nu subzista în ea însasi; culoarea nu se prezinta niciodata singura, ci culoarea se prezinta întotdeauna ca anexata la ceva. Exista, prin urmare, un suport al senzatiei de culoare, care este întotdeauna necesar pentru ca senzatia de culoare sa existe. Acest suport, propriu-zis, este lucrul, pentru ca el este de sine statator.
Dar, daca analizam mai de aproape afirmatiunea aceasta, ce însemneaza: acest suport este de sine statator? Pentru ca, în definitiv, iarasi psihologiceste, masa aceasta îmi este data printr-un complex de senzatii. Senzatiile acestea, nici una nu are precadere fata de cealalta: o senzatie vizuala este tot atât de importanta ca si o senzatie muschiulara; o senzatie auditiva este tot atât de importanta ca si o senzatie de pipait. Atunci, ce formeaza suportul tuturor acestor senzatii? Ce este lucrul, propriu-zis? Ce este de sine statator în complexul acesta de senzatii? Fiecare senzatie în parte am vazut ca nu este; caci fiecare senzatie trebuie sa aiba un suport si atunci însusi suportul acesta nu ne este dat noua decât de complexul de senzatii. Daca noi n-am avea senzatiile, care pe fiecare din noi ne afecteaza într-un anumit fel, n-ar exista nici un lucru pentru noi. Vedeti, senzatiile se sprijina pe lucru, dar lucrul se fundeaza numai prin senzatii.
Atunci, ce însemneaza lucru si ce însemneaza de sine statator? Vedeti cum scapa realitatea analizei? Propriu-zis, si aci, ca si în cazul dintâi, nu este ceva, sau - cum spune Locke - este un nu stiu ce, asa. Nu este nici un nu stiu ce. Complexul de senzatii ne da lucrul numai în virtutea faptului ca este un complex de senzatii. Vasazica, senzatiile, fiecare în parte, nu sunt obiecte, nu sunt lucruri, pentru ca ele au nevoie de un suport. Dar suportul acesta nu este nici el lucrul propriu-zis, pentru ca el nu este decât senzatii. Senzatii, dar cu o anumita conditiune, si anume: senzatii într-un anumit echilibru, într-o anumita structura, într-un anumit complex.
Prin urmare, caracterul acesta de independenta, de sine statator, care se acorda lucrului, nu este nici el un caracter care sa subziste analizei. Adica, noi nu putem sa fundam, plecând de la aceasta teorie a suportului senzatiilor, noi nu putem sa populam universul cu obiecte. Obiectele sunt de sine statatoare în masura în care exista, si obiectele exista în masura în care ne afecteaza pe noi, si ne afecteaza pe noi în masura în care pot sa ne provoace anumite senzatii.
Deci, obiectul este conditionat de senzatii. Sau, calitatea aceasta de a fi de sine statator este conditionata de existenta senzatiilor si senzatiile sunt conditionate, în calitatea lor de a forma obiectul, de suportul obiectului. Adica, ne învârtim într-un simplu cerc vitios, care cerc vitios nu se poate rezolva decât pe cale indirecta si incompleta, afirmând pur si simplu ca obiectul, lucrul este un complex de senzatii. Ce fel de complex de senzatii? Un anumit complex de senzatii; si anume, aci intervin operatii ceva mai complicate. Pentru ca acest complex de senzatii de care vorbim întruna sa constituie în adevar un lucru, el trebuie sa reprezinte o unitate. El trebuie sa reprezinte o unitate, caci raporturile în care diferite senzatii stau sunt persistente; raporturile, nu senzatiile.
Vasazica, tot persistenta, si tot persistenta raporturilor, persistenta structurala este, propriu-zis, si conditia obiectului de sine statator. Unitatea în care ne este dat noua obiectul, aceasta unitate probabil ca exista. Cu alte cuvinte, felul de combinare, felul de raportare a senzatiilor care ne vin de la obiect probabil ca exista în realitate asa cum îl percepem noi. Dar, pentru ca un grup de senzatii sa constituie un obiect, este neaparata nevoie ca raporturile dintre aceste senzatii sa fie statornice. Cari raporturi? Pentru ca iarasi, în definitiv, un lucru pe care-l percepem noi ne da o multime de impresiuni senzoriale. În toate aceste impresiuni senzoriale pe care le primim - spune filosofia - sunt unele fundamentale si altele accesorii. Care sunt fundamentale si care sunt accesorii? Si aci logica si teoria cunostintei înceteaza sa mai aiba valabilitate, caci accesorii si eminamente fundamentale sunt ceva pe care noi îl stabilim printr-o anumita comparatie. Când eu zic ca obiectul acesta este masa, eu am afirmat pur si simplu ca între elementele obiectului acesta persista anumite raporturi, care raporturi sunt la fel cu raporturile pe care le-am stabilit eu pentru un obiect ideal, pe care îl numesc masa.

4. Ce este acest obiect ideal? Si acum întelegeti, reluând firul expunerii mele, ce este cu Platon si cu ideile platonice, [întelegeti] ca realitatea, propriu-zis, nu se fundeaza prin ea însasi; realitatea, ea însasi se destrama si la un moment-dat orice obiect pe care eu îl percep are nevoie de un fel de etalon, de un fel de criteriu de apreciere, de un fel de masuratoare a autenticitatii lui. Aceasta masuratoare a autenticitatii lui nu poate sa mi-o dea lucrul însusi. Ea trebuie, cu alte cuvinte, sa preexiste lucrului din realitatea sensibila. Se preexiste, cum? Evident ca nu în timp si spatiu, nu în experienta psihologica, istoric concreta, dar în experienta mea spirituala. Cum îmi formez eu, psihologiceste, acest lucru, acest obiect, care este un fel de masuratoare de lucru? Acesta este un proces psihologic pur si simplu. Din punct de vedere metafizic, logic sa zicem, constat un simplu fapt: ca tot ceea ce cunosc eu din natura si tot ceea ce capata de la mine atributul de lucru nu se fundeaza prin el însusi, ci se fundeaza printr-o comparatie cu un obiect ideal, care este în minte, care preexista logic, nu psihologic, care preexista logiceste lucrului real. Calitatea acestui obiect metafizic - i-as zice: mental, lucru mental - este ca el este imuabil, ca el are totdeauna un minimum de elemente, care sunt necesare si suficiente pentru ca obiectul sa subziste. Sa subziste obiectul? Nici macar atât, pentru ca, daca ar fi aceasta, atunci ar avea Platon dreptate. Dar el nu are dreptate si vedeti d-voastra de ce nu „sa subziste obiectul"; ci [obiectul] are atâtea elemente necesare si suficiente ca eu sa identific lucrurile din lumea reala. Aci este deosebirea.
Un triunghi are trei elemente fundamentale: 1) trei laturi; 2) sunt într-un plan, si 3) laturile se întretaie doua câte doua. Ei bine, nu exista nici un obiect care sa îndeplineasca numai aceste trei conditiuni - si de aceea nici nu exista ideea platonica -, dar exista o multime de obiecte care sa îndeplineasca si aceste conditiuni.
Prin urmare, obiectul acesta mental cu care eu identific lucrurile nu este, propriu-zis, un obiect, ci este o suma de conditii necesare si suficiente pentru indentificarea realitatii, atât si nimic mai mult. Daca se întelege lucrul, atunci au disparut o multime de discutii inutile din filosofie, caci zice lumea: dar conceptul? Conceptul nu exista?. Cum o sa existe conceptul? Eu, când spun triunghi, ma gândesc la un triunghi isoscel, scalen, echilateral, dreptunghic etc.; ma gândesc la un triunghi realizat complet. Când spun cal, ma gândesc la un cal murg, roib, cu coada lunga sau scurta etc. Vasazica, propriu-zis, conceptul nu exista, pentru ca, întotdeauna când lucrez cu acest concept, el numaidecât se concretizeaza, trece în timp si spatiu, de o parte; iar de cealalta parte, se spune: conceptul exista, caci altfel cum am identifica lucrurile? Dreptate au si unii si altii, pentru ca, propriu-zis, problema este altfel. Obiectul care îmi ajuta mie sa identific lucrurile din lumea sensibila nu este obiect, ci este o totalitate de conditii, dupa cum metrul nu este un obiect, ci un instrument, este o anumita distanta. Prin el însusi, el nu este nimic, ci este ceva prin serviciile pe care mi le face mie. Eu îmi propun ca distanta aceasta masurata pe pamânt sa fie o unitate de masura, dar prin el însusi metrul nu este nimic. Tot asa si conceptul, cu care eu construiesc realitatea aceea pentru mine. Ideea aceasta platonica, lucrul în sine în întelesul kantian, obiectul acesta nu este un obiect, ci este numai o totalitate de conditii, un instrument pentru cunoasterea realitatii concrete.
Iata, prin urmare, ce însemneaza lucru si cum se defineste lucrul prin persistenta si, hai sa zicem, calitatea lui de a fi de sine statator, care, la urma urmelor, se reduce tot la persistenta - nu de elemente materiale, ci persistenta de raporturi formale.
Vasazica, persistenta de raporturi formale este un lucru si totusi lucrul nu poate sa fie obiectul mental, realitatea platonica etc., pentru ca acel obiect mental nu este, propriu-zis, obiect, ci este numai totalitatea de conditii care-mi ajuta sa stabilesc lucruri din realitatea sensibila.

5. Ei bine, închipuiti-va ca aceste calitati: persistenta [caracterul] de sine statator si independenta le treceti oarecum printr-un proces de trecere la limita, cum se zice în matematici, în absolut, si aveti, în loc de lucru, altceva, aveti substanta. Adica, o persistenta absoluta si o independenta absoluta sunt cele doua note fundamentale ale substantei. Substanta este ceva care nu se distruge niciodata si, nefiind destructibila, nu poate nici sa fie creata prin ea însasi. Asa spune Spinoza, ca substanta este ceea ce se cauzeaza prin ea însasi si a carei esenta este cuprinsa într-o existenta, adica ea exista în virtutea faptului ca este substanta, nu este cauzata de altceva.
Ce importanta are pentru noi substanta în cercetarea stiintifica? Vorbim deocamdata de cunostinta stiintifica. În stiinta, substanta nu joaca nici un rol. De aceea nu staruim asupra ei, pentru ca, propriu-zis, stiinta nu cunoaste persistenta absoluta. Ceva mai mult, stiinta întrebuinteaza si termenul de substante provizorii. Substanta provizorie, pentru un filosof, este un scandal, pentru ca este o contradictio in adiecto. Substanta, prin natura ei însasi, trebuie sa fie absoluta si definitiva. În chimie se întrebuinteaza termenul de substanta provizorie, în filosofie nu se poate.
Cât despre independenta, aceasta este o problema care pe oamenii de stiinta nici nu-i intereseaza; pe oamenii de stiinta îi intereseaza substanta doar ca un fel de termen ajutator. Elementul ultim al realitatii ar fi, pentru ei, substanta; dar, iarasi, numai în înteles formal, nu material. Pentru ca se zice: daca substanta este suportul realitatii, daca substanta este ultimul element al realitatii si daca acum câtava vreme si fizica chimicala si chimia fizicala spuneau ca atomul este ultima realitate, atunci, evident ca substanta era, pentru stiinta, atomul. Dar iata ca, de o bucata de vreme, atomul a început sa se disocieze si este înlocuit, în ipotezele stiintifice contimporane, prin electron. Prin urmare, pentru stiinta actuala, substanta ar fi electronul. Ce-mi garanteaza mie însa ca, cu vremea, stiinta nu o sa disocieze si electronul? Si atunci, substanta s-ar schimba. Ce însemneaza aceasta? Însemneaza ceea ce spuneam pur si simplu adineauri, ca, în stiinta, termenul de substanta nu este un termen caruia sa-i corespunda, propriu-zis, ceva material, ci este un termen formal, un termen-limita, prin substanta întelegându-se ultimele elemente ale realitatii, care Dumnezeu stie care vor fi [fiind].
Vasazica, substanta nu este un lucru, un obiect precis, ci substanta este o functie pentru stiinta. Este altceva ce poate sa fie substanta în metafizica. În metafizica, substanta poate sa fie originea tuturor lucrurilor; în metafizica, substanta poate sa fie esenta ultima a lucrurilor etc. În metafizica, poate sa existe termenul de substanta ca termen ultim si, hai sa zicem, într-un fel chiar material - material în opozitie cu formal. Pentru ce? Pentru ca, în metafizica, noi lucram cu principiul cauzalitatii, principiul creatiunii, pe câta vreme în stiinta nu cunoastem nici principiul [creatiunii], nici principiul cauzalitatii propriu-zise.

Dar cu aceasta mi se pare ca intru în lectiunea viitoare.
O sa vedem ce însemneaza cauzalitate în stiinta. Deocamdata stabilim [urmatoarele]: [mai întâi], conceptul de substanta în stiinta este construit printr-o trecere la limita, o trecere în absolut a conceptului de lucru; si al doilea, conceptul acesta de substanta este un termen ajutator, care este mereu controlat si controlabil prin experienta; adica, substanta stiintifica este o pseudosubstanta, pentru simplul motiv ca ea trebuie sa existe, dupa preocuparile stiintifice, în cadrul experientei sensibile.
Dar, prin natura ei, substanta trebuie sa iasa din cadrul acestei experiente sensibile. De ce? Pentru ca, ati vazut, prin însusi procesul ei de formatiune, ea este rezultatul unei treceri în absolut.
Vasazica, substanta stiintifica nu este un termen care sa merite sa fie luat în serios, pentru ca are la origine un proces de trecere în absolut a unui obiect concret, a lucrului în genere, pentru aceasta fiind întrebuintata în stiinta în marginile absolutului.
Aceasta contradictie fundamentala care sta la baza conceptului stiintific de substanta arata si imposibilitatea existentei substantei pentru stiinta, si neseriozitatea tuturor consideratiunilor stiintifice sau filosofice, stiintifice pozitiviste, cu un termen mai precis, neseriozitatea tuturor conceptiunilor si teoriilor pozitiviste în legatura cu substanta.

XIII. CONCEPTUL DE CAUZALITATE
14 mai 1926


1. Regularitatea în domeniul succesiunii evenimentelor
2. Caracterul imediat al legaturii cauzale
3. Teorii ale cauzalitatii
4. Spinoza, Hume, Kant
5. Identitatea cauzalitatii
6. Încercari de fundare a cauzalitatii
7. Cauzalitatea si principiul ratiunii suficiente

1. Ati vazut cum, cu ajutorul persistentei uniformitatii, noi am putut sa construim, aproximativ, conceptul de lucru si conceptul de substanta, aratând care este functiunea si ce rol îndeplinesc aceste doua concepte în operatiunile stiintifice în general.
Vasazica, plecasem tot de la vechea idee a regularitatii [pe] care, pe urma, o analizasem si în forma ei ceva mai absoluta, anume în forma ei de lege.
Daca urmarim aceasta idee de lege, de regularitate, nu în domeniul persistentei sale, ci în domeniul succesiunii evenimentelor, atunci se ridica o alta problema, si anume, aceea a raporturilor dintre diferitele momente ale succesiunii. Cu alte cuvinte, faptul ca noi constatam o regularitate în urmarea diferitelor evenimente ridica întrebarea daca aceasta urmare a evenimentelor este pur si simplu întâmplatoare sau daca este determinata de o legatura intima între diferitele momente ale acestei succesiuni. Daca, de pilda, succesiunea zilei si a noptii este determinata de însasi natura zilei si a noptii sau daca aceasta succesiune, aceasta regularitate, aceasta uniformitate este hotarâta de alte elemente din afara de natura însasi, de structura intima a momentelor ce se succed. Aceasta este întrebarea.
Cu alt termen, întrebarea aceasta este identica cu asa-numita problema a cauzalitatii.
Vasazica, faptul brut de la care pleaca problema cauzalitatii este notiunea unei succesiuni regulate, previzibile între doua si, mai pe urma, evident, între mai multe evenimente.

2. Conditiunea pe care spiritul de cercetare o pune acestei succesiuni este, în afara de regularitate, care este presupusa, caracterul de imediat, de nemijlocit. Cu alte cuvinte, pentru ca sa presupunem ca între doua evenimente, între doua fenomene, este o legatura intima, pe care noi o vom numi mai târziu legatura cauzala, trebuie ca între aceste doua evenimente sa nu se interpuna nimic, sa fie imediate, nemijlocite.
Ce însemneaza acest imediat, acest nemijlocit? Este - trebuie sa o recunoastem de la început, pentru ca sa nu ne lungim prea mult vorbirea - un fel al nostru de a vorbi. Pentru ca succesiunea aceasta în timp trebuie sa presupuna neaparat o prelungire a fenomenelor în timp, nu o suprapunere a lor - caci, daca ar exista suprapunere, atunci evident ca fenomenele s-ar confunda.
Ce însemneaza imediat? Însemneaza perfect alaturi în timp. Dar perfect alaturi în timp, adica fara nici un fel de distanta în timp înseamna pur si simplu în acelasi moment. Daca însa înseamna în acelasi moment, nu mai este, propriu-zis, succesiune, ci este contimporaneitate. Si atunci, din ce se construieste succesiunea aceasta, din ce se construieste lantul evenimentelor, daca nu exista aceasta dimensiune în timp? O sa spuneti: da, dar un eveniment se întinde pe o distanta de timp oarecare, adica pe un spatiu de timp, sa zicem A-B, iar cel de-al doilea, pe un [alt] spatiu de timp, C-D.
Ce afirma, propriu-zis, aceasta contiguitate în caracterul de nemijlocit? Afirma ca C-D urmeaza imediat lui A-B si spune ca C si cu B se confunda, se suprapun, adica sfârsitul unui eveniment este suprapus cu începutul evenimentului urmator.
Explicatiunea aceasta nu este valabila, pentru ca evenimentul acesta pe care-l însemnam cu distanta A-B este un eveniment fictiv, însemnarea aceasta pe care o facem este o însemnare fictiva, pentru ca, de fapt, evenimentul A-B se poate descompune într-o multime de subevenimente, care pot fi împinse la infinit si, putând fi împinse astfel, înseamna ca acel C care se suprapune lui B din schema noastra este o operatiune care se aplica unor elemente infinitezimale. Si, aplicându-se operatiunea aceasta unor elemente infinitezimale, înseamna ca se suprapun perfect toate momentele acestea, adica înseamna, propriu-zis, ca nu putem sa iesim dintr-un anumit moment.
Vasazica, acest caracter de imediat pe care noi îl atribuim celor doua evenimente ce sunt într-o anumita legatura, pe care noi o numim cauzala, este numai un fel al nostru de a vorbi.
Ce însemneaza, de pilda, ca doua evenimente se succed în timp, la o distanta de timp egala cu a milioana parte dintr-o secunda? Pentru perceptiile noastre, aceasta a milioana parte dintr-o secunda nu însemneaza nimic. Înseamna ca momentul C si momentul D în adevar se suprapun de facto; de drept însa, nu, oricât de mica ar fi aceasta parte dintr-o secunda.
Vasazica, de fapt, între doua evenimente, daca presupunem evenimentele de sine statatoare, trebuie sa fie o distanta, si atunci evenimentele nu mai pot sa fie presupuse ca imediate, ca nemijlocite.
O sa vedeti mai târziu de ce insist asupra acestui lucru
Cauzalitatea aceasta sau legatura aceasta constanta între doua evenimente spuneam la început ca ne face sa presupunem ca exista de fapt o legatura intima între evenimente. Daca presupunem ca aparitiunea unui eveniment A va trebui neaparat sa provoace aparitiunea unui alt eveniment, B, atunci noi spunem pur si simplu ca A si B sunt într-o legatura de cauzalitate.
Noi spunem pur si simplu, adica cu oarecare aproximatie: faptul ca doua evenimente se urmeaza nu înseamna deloc ca ele sunt într-o legatura de cauzalitate. Adica, vreau sa spun ca este un fel al nostru de a vorbi atunci când deducem cauzalitatea din succesiunea regulata a doua evenimente. Mai drept, poate ca ar trebui sa spunem ca avem de-a face cu cauzalitate atunci când aceasta legatura ineluctabila ar fi determinata de însasi natura evenimentelor. Dar asupra acestei probleme o sa revenim mâine.
În genere, simtul comun, ratiunea omeneasca în formele ei simple si nealambicate, nestiintifizate, în genere, ratiunea aceasta omeneasca crede ca legatura cauzala de care vorbim acum închide într-însa un element, hai sa zicem, mistic, necunoscut, imponderabil, în sensul ca este ceva în evenimentul A care face ca, dupa acest eveniment A, sa urmeze evenimentul B.

3. În legatura cu aceasta conceptiune generala, exista în istoria filosofiei si în teoria cunostintei mai multe teorii ale cauzalitatii.
O prima teorie este aceea care crede ca tot ceea ce se întâmpla în natura constituie o activitate; ca, prin urmare, evenimentele din natura nu sunt pur si simplu succesiuni de întâmplari, ci sunt actiuni, activitate, [ca] este ceva care conditioneaza însasi aceasta întreaga aparitie.
Dupa cum vedeti, este foarte usor: toata aceasta teorie se cladeste pe o analogie. Analogia se face între existenta cosmica în general si existenta omului. Omul este o existenta aproximativ de sine statatoare, în sensul ca este o individualitate care închide într-însa [o] anumita initiativa de activitate, prin urmare, un anumit grad de spontaneitate.
Acest grad de spontaneitate a omului este izvorul a o multime de miscari, de întâmplari. Toate miscarile acestea si toate întâmplarile acestea cari se întâmpla în legatura cu omul sunt considerate ca activitate a omului.
Prin urmare, toate aceste miscari trebuie sa fie reduse, în ultima analiza, la izvorul de la care pleaca, la om, la spontaneitate, în masura în care el este spontaneitate umana. Asadar, exista o legatura între întâmplare si originea acestei întâmplari.
Întâmplarea se are catre originea, catre izvorul întâmplarii, ca ceva facut la ceea ce face, ca fapta la izvorul de actiune. Omul ar fi izvorul de actiune, rezultatul acestei actiuni este fapta.
Ei bine, aceasta fapta, constatata de experienta umana în legatura cu omul, este transpusa, printr-o simpla operatiune de analiza, în existenta cosmica si atunci orice întâmplare este redusa, în ultima analiza, la un izvor de actiune.
Cum însa acest izvor de actiune trebuie sa fie - natural, prin reduceri logice ajungem la concluzia aceasta - unul singur, atunci evident ca legatura cauzala dintre evenimente este tocmai legatura dintre actionari si actiunea însasi; sau, cu alte cuvinte, este legatura de la substanta, de la resortul intim, de la izvorul central de energie a existentei, la existenta.
Evident, parerea aceasta este o parere fundamental substantialista; se presupune ca sub toata realitatea cosmica este ceva, un nu stiu ce oarecare, determinant pentru întreaga aparitiune, si acest ceva se numeste substanta, [ceva] care, evident, trebuie sa fie de cele mai multe ori, adica pentru cei mai multi cugetatori, de natura substantiala.
Aceasta este o forma a principiului cauzalitatii.
Mai este însa si o alta forma, în imediata legatura cu ea. Este, anume, parerea ca evenimentul B, care urmeaza evenimentului A, nu este, propriu-zis, altceva, ci este o continuitate a evenimentului A.
În cazul întâi era ceva distinct, era principiul creator sau principiul de activitate si actiune, faptul. Eu, omul, am o activitate. Eu pot sa fac, de exemplu, o palarie, dar pot sa fac în acelasi timp, daca vreau, si hârtie, care este cu totul deosebita de palarie; si cari, si una si alta, sunt cu totul altceva decât eu însumi.
Ce însemneaza, în cea de-a doua teorie, [ca] evenimentul B, care urmeaza primului eveniment, A, nu este considerat decât ca un fel de continuare a primului eveniment? Cum, continuare? În acelasi fel în care consideram noi, de pilda, o substanta radioactiva. O astfel de substanta are anumite proprietati fizice, ea iradiaza anumite emanatiuni, cu anumite efecte. Substantele acestea radioactive nu sunt decât continuari, pur si simplu, ale substantei radioactive, felul de manifestare a substantei acesteia; sunt însasi substanta radioactiva într-un aspect particular al ei. Este, dupa cum va amintiti din alte studii aprofundate pe cari le-ati facut, teoria substantei spinoziste, care are aceasta particularitate fata de cea dintâi, ca universul care se explica prin acest concept al cauzalitatii este un univers static sau este un univers, as zice, de structura matematica. Cu alte cuvinte, orice eveniment este o proprietate a unui obiect si, fiind o proprietate a obiectului, nu este decât înfatisare, aparitiune a obiectului. El este însa, propriu-zis, continut în acel obiect.
Aceasta este o teorie foarte raspândita în filosofie, pentru ca, de fapt, aceeasi teorie sta la baza metafizicei carteziene, care spune ca este în efect tot atâta realitate sau fictiune câta este în cauza. Este, adica, afirmatiunea pe care el o întrebuinteaza la fundarea argumentului ontologic pentru dovedirea [existentei] lui Dumnezeu - teorie care este foarte curenta astazi înca, pentru ca sunt filosofi cari o întrebuinteaza si încearca sa o puna în concordanta chiar cu datele actuale ale stiintei.
Aceasta este însa o teorie care are prea mare asemanare cu teoria logica, adica este o teorie care nu se grefeaza de-a dreptul pe realitate, ci se grefeaza pe rationamentul logic.
Daca, în adevar, fiecare efect nu este decât [o] proprietate a unui obiect, atunci efectul este, cel putin, continut în virtualitatea obiectului acela.

4. Aceasta înseamna - si asa face chiar Spinoza - ca, daca eu as cunoaste obiectul, as sti sa-i deduc imediat efectul adecvat. Daca am clar în minte conceptul de masa, pot sa deduc din acest concept toate efectele, toate notele lui.
În adevar, efectul nu ar fi decât [o suma de] proprietati ale obiectului respectiv, adica note ale acelui obiect. Efectul ar fi continutul obiectului, hai sa zicem, realizat. Dar nimic nu se poate realiza, decât ceea ce exista virtual deja în obiect.
Prin urmare, noi am putea, cunoscând precis un obiect, sa prevedem toate efectele lui si, cunoscând perfect substanta initiala, ca sa vorbim trecând în planul spinozist, eu pot sa vad toate întâmplarile din univers, adica sa prevad tot ceea ce se întâmpla, pentru ca tot ceea ce se întâmpla în univers se întâmpla în virtutea unei legi, nu a unei legi de desfasurare, ci a unei legi de existenta a universului însusi. Aceasta, pentru ca efectul este continut în existenta în acelasi fel în care, sa zicem, suma unghiurilor unui triunghi este determinata dinainte de triunghiul însusi.
Acesta este aspectul matematic, as zice eu, al spinozismului în general si al acestei teorii a cauzalitatii.
D-voastra stiti ca aceasta teorie a spinozismului a fost, ca sa zicem asa, batuta în bresa de filosofi, de David Hume si de la el încoace. Va dati seama ca ceea ce am spus noi pâna acum este cam acelasi lucru cu vechea discutiune, cu cunoscuta discutiune despre cauzalitate: este [ea] un proces analitic sau un proces sintetic? D-voastra stiti ca Hume a fost unul dintre cugetatorii însemnati, cari au pus problema caracterului sintetic al cauzalitatii. El a spus ca acest caracter sau cauzalitatea nu se poate întelege decât prin experienta; ca singura experienta este aceea care poate sa dea posibilitatea de a stabili legatura de cauzalitate dintre doua evenimente.
Faptul ca am pe masa doua bile de biliard si ca am intentia sa izbesc o bila cu cealalta nu-mi da dreptul sa spun, prin aceasta teorie sintetica a cauzalitatii, nu-mi da posibilitatea sa prevad, sa stiu dinainte ce se va întâmpla în momentul în care aceste doua bile se vor ciocni.
Imediat dupa Hume, d-voastra stiti ca tot o asemenea teorie sintetica a cauzalitatii, de alta forma, dar tot o teorie sintetica, înfatiseaza [si] Kant.
Iata, prin urmare, doua aspecte.

5. În afara de aceste doua aspecte: cel dintâi, de cauzalitate, cel de-al doilea, de legatura, [de] spontaneitate, mai este înca unul: aspectul de identitate a cauzalitatii. Acesta este, propriu-zis, cam acelasi lucru pe care l-au spus celelalte teorii, numai altfel expuse, sau privite lucrurile dintr-un alt punct de vedere.
Exista în stiinta - sau, mai bine zis, exista, caci acum s-au facut oarecari corective - o asa-numita lege a identitatii, actiunii si reactiunii, care nu este decât, într-o alta forma, tot afirmarea carteziana ca în efect si în cauza este închisa întotdeauna o aceeasi realitate, ca [ea] contine acelasi grad de realitate.
Pentru ca sa poata stabili, asa au crezut cel putin, ca pot stabili aceasta echivalenta între actiune si reactiune, mai ales oamenii de stiinta au crezut ca pot sa faca o teorie a cauzalitatii sprijinita pe acest principiu al echivalentei.
Eu am o bila de biliard si arunc aceasta bila cu o anumita forta, iar aceasta forta pe care o imprim bilei se transforma în miscare. Legea spune ca aceasta miscare - care a fost, prin urmare, un fel aproximativ de transformare a fortei aplicate mobilului respectiv - este rezultatul [fortei].
Dar rezultatele pe cari le are miscarea sunt întotdeauna echivalente cu miscarea însasi; adica, [altfel spus], cantitatea de energie pe care am imprimat-o bilei mele de biliard nu se pierde deloc, nimic dintr-însa nu se pierde, ci se transforma numai. Este, prin urmare, teoria care seamana foarte mult cu teoria spinozista de adineauri, ca nimic nu se creeaza în natura, ex nihilo, nihil.
Vasazica, plecând de la acest principiu al lui ex nihilo nihil, se construieste o teorie a identitatii dintre cauza si efect: cauza si efectul sunt identice.
Cum? Reprezinta, propriu-zis, doua forme ale aceleiasi realitati. Tot energie este si într-un caz si în altul, si în miscarea bilei de biliard, si în transformarea acestei miscari, în miscarea bilei A, plus miscarea bilei B, plus cantitatea de forta emanata etc.
În aceasta teorie se spune deci: trebuie sa deducem cu absoluta stringenta logica [faptul] ca nu exista, propriu-zis, cauzare a unui eveniment prin altul, ci exista altceva, si anume, exista aspecte diferite ale aceleiasi realitati. Dovada ca aceste evenimente: A, B, C, D etc. nu sunt decât aspecte diferite ale uneia si aceleiasi realitati este ca A, B, C si D au o masura comuna, sa zicem cantitatea de energie, care este identica la toate.
De la aceasta teorie care, dupa cum vedeti, seamana foarte mult cu cele dintâi, s-a trecut la un fel de fundare logica a principiului cauzalitatii; adica, s-a spus ca, de îndata ce identitatea exista între asa-numita cauza si asa-numitul efect - si trebuie sa existe, caci nu sunt, propriu-zis, decât acelasi lucru, adica doua aspecte diferite ale aceluiasi lucru -, aceasta înseamna ca si cantitatea de energie este aceeasi. Si atunci s-a întrebat: ce este aci la baza? Este tocmai principiul logic al identitatii.
Marturisesc ca eu nu vad cum, sprijiniti pe simplul principiu al identitatii, am putea sa întelegem legatura dintre doua evenimente. Noi traim, într-un spatiu de timp determinat, o multime de evenimente. Dupa teoria aceasta a identitatii, ar însemna ca toate aceste evenimente sunt identice, ca ele reprezinta o aceeasi cantitate de energie. Dar, vedeti, noi stabilim, de pilda, legatura dintre A si B si nu o stabilim si între A si N, sa zicem. Adica, între diferitele evenimente pe cari noi le cunoastem, sunt unele carora le negam cauzele si altele carora nu le negam cauzele. Daca, în adevar, principiul acesta al identitatii ar fi suficient pentru lamurirea cauzalitatii, ar trebui ca, în virtutea unei simple identitati, sa afirmam cauzalitatea; ar trebui ca A sa fie cauza, sa zicem, si pentru N, si pentru B, si pentru C etc. Dar cauzalitatea, asa cum o întâlnim noi, este oarecum unilineara si bine determinata: fenomenul A este cauza lui B, pentru noi, si totusi, fenomenul acesta A nu poate sa fie cauza lui D.

6. Dar, din principiul identitatii nu putem sa scoatem cauzalitatea înca pentru un alt motiv: ce înseamna, propriu-zis, identitate? Nu o stiu filosofii însisi sau, mai bine zis, fiecare dintre ei are o conceptie proprie, a lui, pentru identitate.
Identitatea aceasta functionala nu este identitate. Indentitatea propriu-zisa este existenta. Atât si nimic mai mult! Identitatea logica este existenta logica.
Dar daca identitatea logica este existenta logica, aceasta înseamna ca A este identic cu A; înseamna, pur si simplu: A este A, adica este asa cum este si nu este altfel; adica, A este, pur si simplu, A.
Daca aceasta este identitatea, si nici nu vad cum ar putea sa fie altfel, identitatea a doua obiecte este o contrazicere. Cum? Daca sunt doua, nu mai sunt identice, caci, daca ar fi identice, nu am mai putea sa deosebim ca sunt doua. Ori sunt identice, si atunci nu le mai putem deosebi, ori sunt doua, si atunci nu mai sunt identice. Ceva trebuie sa fie deosebit între ele, ca sa putem spune ca sunt doua.
În adevar, noi întrebuintam foarte aproximativ termenul acesta al identitatii; zicem: acelasi sau identic este cam acelasi lucru. Te întâlnesti cu un prieten si îi spui: „Ai aceeasi palarie cu mine!" Ce înseamna aceasta? Înseamna ca amândoi purtati aceeasi palarie? Nu. Palariile seamana între ele, aceasta însemneaza. Prin urmare, întelesurile asupra cuvântului acesta identitate nu sunt precise.
Identitate precis conceputa, pentru mine, este identitatea de care vorbeam adineauri, care are o consecinta, si anume ca, prin identitate, nu poti construi nimic, cu ajutorul principiului identitatii nu poti iesi dintr-un obiect: obiectul este A, A ramâne vesnic. În momentul în care A se transforma, nu mai este identic, ci se continua în altceva.
Principiul identitatii este principiul încremenirii logice. Prin urmare, nu poate sa ne dea socoteala de succesiunea, de transformarea ce se întâmpla sub ochii nostri în univers.
Dar, o sa spuneti: principiul identitatii, dupa unii logicieni, nu este în contrazicere cu cauzalitatea?. Eu am aratat ca este în contrazicere. Dar sa presupunem ca nu este, ca acesta este un argument care s-a adus. Însemneaza aceasta ca putem deduce principiul identitatii din cauzalitate? Nu. Caci tot asa de bine poti sa spui - si este si mai exact decât principiul identitatii: da, dar principiul identitatii nu este în contrazicere cu principiul contradictiunii! Si nu este! Nu izbeste deloc în principiul contradictiunii. Înseamna însa aceasta ca se poate deduce cauzalitatea din principiul contradictiunii? Aceasta nu a spus-o nimeni. Dar atunci, ce valoare are argumentul acela?
Vasazica, vedeti ca aceasta încercare de a funda cauzalitatea prin deducerea ei din principiul identitatii, al identitatii logice nu este valabila.

7. Mai este înca o încercare, o alta forma a principiului cauzalitatii, iarasi o forma substantialista, care pleaca de la un principiu tot logic, si care spune ca, propriu-zis, legea cauzalitatii sau principiul cauzalitatii nu este decât aparitiunea în ordinea reala a principiului logic al ratiunii suficiente.
Principiul logic al ratiunii suficiente se formuleaza într-o multime de feluri. El înseamna cam urmatorul lucru: ca tot ceea ce este are o explicatiune, ca tot ceea ce este este asa pentru anume motive. Nu exista un lucru care sa fie si pentru care sa nu avem, cum se zice, o ratiune suficienta a lui. Lucrul este asa cum este, dar este asa din anumite motive. Se zice: apreciati d-voastra aceasta atitudine în domeniul realitatii si atunci aceasta devenire, tot ceea ce se întâmpla în natura se întâmpla în virtutea unor anumite elemente, în virtutea unor anumite motive. Motivele acestea sunt numite de noi cauza. Existenta pe care o reduce la aceasta cauza se numeste efect.
Daca este vorba sa consideram numai partea a doua, doar cauza si efect, [ele] sunt doua lucruri cari stau în raportul cutare, atunci evident ca nu avem prea multe de zis. Daca este însa vorba de a judeca aceasta afirmatiune în legatura cu principiul logic al ratiunii suficiente, trebuie sa ne întrebam asupra îndreptatirei analogiei: pe ce ma sprijin când stabilesc aceasta analogie, ce-mi da dreptul mie la operatiunea aceasta?
Ce însemneaza, propriu-zis, principiul logic al ratiunii suficiente? Eu zic: oamenii sunt muritori. Dupa aceasta spun: si Socrate a fost muritor. De ce? Este foarte natural, Socrate este muritor nu este decât o urmare a afirmatiunii mele dintâi: oamenii sunt muritori.
Fundamentul ratiunii suficiente a afirmatiunii mele „Socrate este muritor" sta în afirmatiunea generala „Oamenii sunt muritori", pentru ca, natural, de îndata ce „Toti oamenii sunt muritori", evident ca, daca principiul se aplica totalitatii, el trebuie sa cada si asupra partii. Prin urmare, se vede imediat apropierea: este o legatura logica pur si simplu, o fundare logica, o calitate a totalitatii [ce] se rasfrânge si asupra partii.
Este cam acelasi lucru pe care l-am spus si în prima, si în a doua, si în a treia teorie. Foarte bine, asa este! Dar ce legatura exista între prima afirmatiune si aceasta? Principiul acesta al ratiunii suficiente se aplica el, propriu-zis? Aceasta este întrebarea. Se aplica el la fapte? Nu. Se aplica la judecati, nu la întâmplari. El se aplica la judecati, pe cari le priveste sub raport logic, nu ca [pe] o întâmplare (caci si judecata poate sa fie o întâmplare; psihologiceste vorbind, este un eveniment), iar logiceste vorbind, principiul ratiunii suficiente îsi are domeniul bine stabilit, bine limitat în acest cadru logic.
Fundarea unui adevar particular printr-un adevar general este conceptibila, sa zicem, prin continutul particularului în general.
Putem noi sa trecem fara nici un comentar aceasta schema de judecata [si] sa o aplicam realitatii însesi? Aceasta este întrebarea. Cu alte cuvinte, efectul se raporteaza la cauza dupa cum se raporteaza partea la general? Sau, [altfel spus], nu este efectul decât parte a cauzei?
Daca lucrurile sunt asa, afirmatia teoriei este aproximativ exacta. Dar tocmai punctul acesta este în discutiune! Daca voim sa ne dam seama de natura cauzalitatii, tocmai aceasta trebuie sa stabilim: în ce raport sta efectul fata de cauza? Iau o afirmatie valabila în planul logic si o pun pur si simplu în planul realitatii concrete. Dar fundarea unde este? Nicaieri! Ar fi fundare, daca în adevar raportul în cadrul realitatii ar fi acelasi cu cel din cadrul logic. Dar tocmai aceasta este de dovedit. Si atunci, deducerea sau fundarea principiului cauzalitatii prin principiul acesta al ratiunii suficiente nu este valabila, pentru ca valabilitatea nu ar fi posibila decât numai în momentul în care noi am fi stabilit anterior analogia între aceste rapoarte. Dar aceasta analogie nu este stabilita, ci este însasi întrebarea noastra.

Vom vedea în lectia viitoare cum se rezolva aceasta problema.

XIV. CAUZALITATEA ÎN STIINTA SI ÎN METAFIZICA
15 mai 1926


1. Succesiuni aparent cauzale
2. Nemijlocirea între cauza si efect
3. Definitia cauzalitatii
4. Conditionarea cauzalitatii de împrejurari.
Elemente esentiale si elemente secundare ale cauzei
5. Actiunea mai multor cauze
6. Cauzalitate si functie
7. Caracterul aparent univoc al relatiei de cauzalitate
8. Cauzalitatea în stiinta
9. Cauzalitatea simbolica

1. Analiza la care am ajuns în prelegerea de ieri, faptele acestea pe cari le interpretam noi ca legatura cauzala n-au fost din cele mai satisfacatoare, în sensul ca rezultatele obtinute de noi (ceea ce a ramas pozitiv) nu sunt suficiente pentru ca sa construim în adevar conceptul de cauza si de legatura cauzala propriu-zisa.
Ideea fundamentala care a dominat oarecum asupra întregei discutiuni a fost, anume, ca, într-o legatura cauzala exista o aparenta, o succesiune regulata de fenomene. Dar, daca va dati bine seama, aceasta succesiune regulata de fenomene nu este suficienta ca sa îndreptateasca afirmatiunea legaturii cauzale dintre cele doua fenomene. Am vorbit si alta data de cazul - care este specific într-o oarecare masura - succesiunii zilei si noptii, care totusi nu îndreptateste afirmatiunea ca ziua ar fi cauza noptii sau noaptea ar fi efectul zilei. Cum se explica faptul acesta? Pentru ca, vedeti, succesiunea perfect regulata a acestor doua fenomene, zi si noapte, este absoluta. De ce nu este aci legatura între ele, adica, altfel pusa chestiunea, de ce nu putem afirma ca ziua este cauza a noptii sau noaptea, cauza a zilei, ca atunci când afirmam, de pilda, ca scânteia electrica este cauza disocierii unui anumit lichid, cuprins într-un aparat oarecare? De ce [o] anume secventa într-un asemenea caz însemneaza cauzalitate si de ce în alt caz nu însemneaza? Cu alti termeni pusa problema, când este valabil: post hoc, ergo propter hoc, cum ziceau scolasticii? Sa analizam cazul zilei si noptei.
Ce este, propriu-zis, zi si noapte? Zi este o anumita distanta de timp, noapte este o alta distanta, o alta portiune de timp. Ziua urmeaza noptei. Are vreun sens afirmatiunea aceasta? Este ziua un fenomen si noaptea alt fenomen? Zi însemneaza o anumita portiune de timp, în care se întâmpla anumite lucruri; noapte, iarasi o portiune de timp, în care se întâmpla iarasi anumite lucruri. Zi si noapte însa nu sunt ele însele, în ele însele, realitati, ci zi si noapte au ceva comun: sunt anume o portiune de timp, ambele. Daca noi am face abstractiune de tot ceea ce se întâmpla ziua, de tot ceea ce se întâmpla noaptea, într-un anumit moment al realitatii, al istoriei, sa zicem la 22 martie, zi si noapte nu s-ar mai deosebi. Daca am scoate, prin urmare, continutul acesta al zilei si al noptii si am lasa numai forma în care are loc acest continut, într-un anumit moment, zi si noapte nu s-ar mai deosebi. Prin urmare, vedeti, zi si noapte nu sunt doua fenomene, nu sunt doua evenimente cari sa aiba o însemnatate prin ele însele, ci zi si noapte sunt, propriu-zis, denumiri colective pentru o întreaga serie de evenimente. Ceea ce fundeaza noaptea este lipsa de lumina, ceea ce fundeaza ziua este prezenta luminii; prezenta de lumina si lipsa de lumina, cari sunt întovarasite, evident, de toate consecintele lor, de pilda, procesul de asimilatie, se întâmpla într-un fel în timpul când este lumina si în alt fel când nu este lumina. Procesul de crestere se întâmpla într-un fel când este lumina, în alt fel în lipsa de lumina. Dar caracteristic acestor doua fapte, zi si noapte, nu sunt ele însele, faptele, ci un acelasi proces comun: prezenta luminii si lipsa acestei lumini. Atunci, care este pricina prezentei si a lipsei de lumina? Nu care este pricina zilei si a noptei, cum se leaga ele între ele, pentru ca zi si noapte, propriu-zis, nu sunt evenimente, cum am aratat, ci sunt numai portiuni de timp goale, în care se întâmpla anumite evenimente, care evenimente sunt hotarâtoare, datatoare de seama, definitorii pentru respectivele portiuni de timp goale.
Atunci, prin urmare, problema succesiunii zilei si noptei se pune în alta forma, în forma, anume, a prezentei si a lipsei de lumina, si, în cazul acesta, evident, putem sa punem întrebarea daca sunt în legatura cauzala sau nu. Dar, asa pusa întrebarea, adica asa transpusa cestiunea, pe fapte, nu pe forme goale, întrebarea este cam asa: exista vreo legatura între prezenta unui fapt si lipsa acelui fapt? Evident, în cazul acesta nu mai poate sa fie vorba de nici o legatura cauzala, pentru ca prezenta si lipsa unui fapt nu sunt doua fenomene deosebite. Când eu asist la un fenomen si constat ca fenomenul acela nu mai exista, nu însemneaza ca am doua fenomene deosebite. Existenta si neexistenta nu sunt doua fenomene; existenta este pur si simplu existenta, iar neexistenta este lipsa existentei, care nu poate sa fie considerata ca fenomen.
Prin urmare, vedeti care este siretlicul întregii discutiuni: zi si noapte nu pot fi considerate ca doua evenimente, în legatura cu care sa se puna întrebarea cauzalitatii sau problema cauzalitatii, pentru ca zi si noapte nu sunt fapte, ci sunt forme goale de fapte. Prin urmare, chestiunea cauzalitatii se pune efectiv numai acolo unde este vorba de fapte, nu de forme, si atunci evident ca succesiunea regulata a doua fapte poate sa ridice fara nici o dificultate si problema cauzalitatii. Acest exemplu, pe care l-am luat eu, ca sa lamuresc ce însemneaza secventa de cauzalitate si secventa fara cauzalitate, este tipic si as putea sa spun ca în toate cazurile în care noi observam secvente, fara ca în aceste secvente sa fie cuprinsa si cauzalitatea, nu vom avea de-a face cu fenomene, ci cu forme în cari se întâmpla anumite fenomene. Aceasta este de retinut.
2. Succesiunea aceasta, spuneam noi rândul trecut, are un caracter de mijlocire. În genere, cercetarea filosofica afirma ca se poate stabili un caracter de nemijlocire, nu de urmare imediata, dar de sudare, daca voiti, a doua fenomene, care stau în raportul acesta de cauza si efect. Dar noi iarasi observam ca este o contradictie în a afirma existenta, în acelasi timp, a cauzei si a efectului si, prin analiza aceea de forma, mai mult matematica, pe care o facusem la doua portiuni de timp oarecari, ajungem la concluzia ca, propriu-zis, nemijlocirea n-ar însemna decât pur si simplu nemiscare. Totusi, este greu ca mintea omeneasca sa conceapa ca între cauza si efect ar putea sa se mai insereze ceva, ca ar fi, adica, discontinuitate în sirul întâmplarilor naturale.
Aceasta mijlocire, aceasta suprapunere a cauzei si efectului are un sens care este numai aproximativ; si iata care este sensul. Gânditi-va ca eu am aci, pe masa, o bila de biliard. Noi suntem, evident, cu totii aplecati sa spunem ca, în acelasi moment în care eu am atins bila de biliard, ea s-a miscat, daca am atins-o cu o forta suficienta. Sau: eu am o sârma prin care fac sa treaca un curent electric si atunci voi afirma ca, în momentul în care curentul electric a început sa se scurga prin sârma, aceasta sârma a început sa se încalzeasca. Nu este nici o distanta de timp, cum am zice noi, nici o portiune de timp, între momentul în care începe sa treaca curentul electric si momentul în care începe sa se încalzeasca sârma, între momentul în care am atins bila de biliard si momentul în care bila începe sa se miste. Asa suntem înclinati sa spunem - si zic: aproximativ cu dreptate -, pentru ce? Cum acoperirea, coincidenta în timp a cauzei si efectului ne îngaduie noua sa ne închipuim totusi scurgerea si înlantuirea evenimentelor? Foarte simplu: pentru ca un curent electric sa înceapa sa curga prin sârma, trebuie sa se scurga un anumit timp; adica, pentru ca sa se realizeze complexul de conditii în care curentul electric sa înceapa sa se scurga, trebuie sa treaca un anumit timp. Când începe, propriu-zis, sa se încalzeasca sârma respectiva? Când începe sa se miste bila de biliard? În momentul în care operatiunea de completare a tuturor conditiilor necesare pentru cutare miscare este desavârsita. Eu ating bila de biliard care este în fata mea, dar, pentru ca bila de biliard sa se miste, trebuie ca eu s-o ating. Dar, pentru ca eu s-o ating, trebuie sa fac o multime de miscari, trebuie sa se întâmple, trebuie sa convearga o multime de întâmplari cu o multime de evenimente. Ei bine, când aceasta multime de întâmplari s-a închegat, s-a completat în ea însasi, a devenit perfecta, numai în acel moment începe sa se miste bila. Vasazica, exista coincidenta temporala între cauza si efect, însa coincidenta aceasta nu se întinde asupra întregei cauze, ci numai asupra momentului în care toate împrejurarile cari constituie cauza au intrat într-o anumita forma de echilibru, într-o anumita înjghebare, s-au completat, s-au perfectat.
Dar, pentru ca aceasta perfectare a cauzei sa se întâmple, trebuie sa se scurga o anumita distanta de timp, un anumit timp. Deci, coincidenta cauzei cu efectul, de care vorbeam noi ieri, trebuie sa fie înteleasa numai în felul acesta, ca, anume, efectul coincide în timp nu cu cauza propriu-zisa, ci cu perfectarea cauzei.
Dupa lamuririle acestea, pe cari vi le-am dat în legatura cu nemijlocirea dintre cauza si efect, si în legatura cu succesiunea, si în legatura cu asa-numitele timpuri goale de cari vorbeam adineauri, putem sa facem o definitie a cauzalitatii, care este iarasi aproximativa, dar care ne slujeste în cercetarile stiintifice.

3. Prin urmare, pentru ca noi sa spunem ca exista legatura cauzala între doua fenomene, întâi, trebuie sa existe doua fenomene cari sa se succeada, cari sa se succeada imediat si cari sa fie, propriu-zis, fenomene, cari sa nu fie cadre, timpuri goale, ci sa fie evenimente, fenomene propriu-zise.
Cu aceste doua încercuiri, definitia cauzalitatii ca o succesiune perfect regulata este aproximativ completa. Dar aceasta definitie, propriu-zis, este o definitie, hai sa zicem, abstracta, deoarece cazul acesta nu se întâmpla niciodata în natura. În natura lucrurile se întâmpla altfel: nu exista un fenomen A care este urmat de un fenomen B, ci exista un complex de fenomene. Fenomenul acesta A, pe care-l denumim noi cauza, este compus dintr-o multime de alte fenomene: A1, A2, A3, ..., An... etc.; adica, ceea ce numim noi cauza este numai un nume pentru un complex de evenimente. Cauza este, prin urmare, un fenomen colectiv.
În acest fenomen colectiv însa, sunt unele fenomene absolut necesare si alte fenomene a caror prezenta este numai incidentala. Vasazica, în cauza sunt unele momene esentiale si alte momente secundare. Întotdeauna fenomenului A îi va urma fenomenul B.

4. Legea cauzalitatii pune însa o încercuire: în aceleasi împrejurari, fenomenului A îi urmeaza fenomenul B. Ce însemneaza: în aceleasi împrejurari? Noi stim de la Heraclit si mai dinainte, de la indieni, ca niciodata nu se reproduce în natura un anumit moment, oricât va trai universul: fenomenele universului nu se vor repeta niciodata exact asa cum au fost într-un moment anterior. Anumite grupe de fenomene se repeta; dar chiar grupele acestea de fenomene stau în anumite raporturi personale, în anumite raporturi specifice, caracteristice. Daca, în adevar, ar fi [vreo] posibilitate ca fenomenele sa se repete în natura exact în acelasi chip, noi n-am mai avea, propriu-zis, istorie; adica, noi n-am mai avea posibilitatea sa constatam scurgerea timpului. [Nu] numai atât, [nu] numai fenomenele, as zice, materiale, dar [si] formal, daca raporturile dintre fenomene ar fi aceleasi, noi n-am mai avea posibilitatea de a intui, de a cunoaste, de a ne da seama ca exista scurgere de timp si istorie.
Închipuiti-va ca eu m-as scula de dimineata dupa o noapte grozava, în care s-au întâmplat în mine o multime de transformari, cari au avut ca rezultat o noua formula de echilibru în organismul meu; ca ceea ce ar fi fost pentru mine ieri un metru este astazi pentru mine 30 de metri; eu însumi as avea, în loc de 1,73 m, o lungime de 30 de ori mai mare; ca toate obiectele cari ma înconjoara ar fi marite la scara aceasta de 30. Ce s-ar întâmpla? Raporturile ar fi tot aceleasi. Eu n-as putea sa-mi dau seama ca s-a schimbat ceva în univers, pentru ca, propriu-zis, noi nu cunoastem un lucru în el însusi, ci numai prin raport[are] la celelalte. Daca, prin urmare, soba aceasta ar fi de 30 de ori mai mare si toate obiectele din aceasta sala de 30 de ori mari mari, eu n-as putea sa-mi dau seama ca s-a schimbat ceva.
Vasazica, si în ceea ce priveste istoria, [si] în ceea ce priveste repetarea lucrului în natura, daca, formal, raporturile dintre fenomene ar fi perfect aceleasi, eu n-as mai putea sa deosebesc un moment de altul si pentru mine n-ar mai fi posibila istoria.
Prin urmare, în adevar, nu se repeta niciodata în natura doua momente exact asa cum au fost. Ce însemneaza însa atunci încercuirea care se face conceptului de cauzalitate, când se spune: în aceleasi împrejurari, aceleasi cauze vor provoca aceleasi efecte? Însemneaza, pur si simplu, aproximativ în aceleasi împrejurari sau în împrejurarile în care subzista elementele fundamentale absolut necesare. De pilda, ca eu sa pot sa descompun apa în oxigen si hidrogen, am nevoie de un anumit aparat, adica am nevoie de un curent electric, de o solutie de apa acidulata etc. Solutia aceasta de apa acidulata poate sa fie, în anumite limite, mai slaba sau mai tare; curentul electric respectiv poate sa fie, iarasi în anumite limite, mai slab sau mai tare; temperatura în care eu fac aceasta experienta poate sa fie, într-o anumita limita, mai urcata sau mai coborâta. Ce însemneaza aceste limite? Limitele în care experienta este posibila. Dar care sunt limitele acestea? Le stabilesc prin experienta. Care este conditia ca sa pot descompune apa în oxigen si hidrogen? Una dintre conditii este ca apa sa fie în stare lichida, caci, daca pun o bucata de gheata, gheata nu se descompune în oxigen si hidrogen, oricât ai cara gheata si oricât ai face sa treaca curentul electric. Acesta este un caz de o anumita limita, celelalte cazuri sunt o multime. Aceasta însemneaza însa altceva, ca noi, în stabilirea cauzalitatii, nu avem apriori elementele ca sa putem sti care sunt cele esentiale unei cauze si care sunt cele accesorii. Cu alte cuvinte, teoreticeste, rational vorbind, noi nu putem sa stabilim care este cauza unui lucru, ci cauza unui lucru se stabileste experimental. Experienta, stiinta este aceea care ne pune pe noi în pozitiunea de a afirma: acestea sunt elementele caracteristice, esentiale, elemente absolut necesare, iar acestea sunt elemente accesorii. De pilda, temperatura de 7° C este secundara, temperatura de 3° C este secundara; totusi, este ceva care nu este secundar: temperatura de minimum 0° C si temperatura de maximum 100° C, care este punctul de evaporatie.
Vasazica, experienta ne spune care sunt elementele fundamentale, esentiale ale cauzei. Neglijarea factorilor secundari are anumite limite si limitele pe care le ia operatia de neglijare a factorilor secundari sunt indicate întotdeauna de problema care ni se pune noua; adica, un factor este azi secundar, mâne însa poate sa nu mai fie secundar, depinde de problema. Noi putem, cu alte cuvinte, într-un grup de fenomene, sa deosebim principalele si secundarele, dupa efectele pe care le urmarim. Daca, de pilda, eu vreau sa am o temperatura de atâtea grade într-o sârma încalzita cu electricitate, gratie unui curent electric de intensitatea cutare, eu trebuie sa calculez întotdeauna diametrul firului. Daca vreau sa am numai o încalzire pur si simplu, o temperatura oarecare, elementul acela principal, diametrul firului nu mai intereseaza; diametrul firului devine însa un element principal, fundamental, în momentul în care pe mine ma intereseaza un anumit grad de temperatura, pe care trebuie sa-l ajung.

5. În legatura cu consideratiunile acestea, mai este înca o problema interesanta, pe care stiinta o cerceteaza sau care sta aproape de interesul stiintei. În definitiv, cauzele, cum spuneam, nu sunt una singura, ci totdeauna un grup de cauze. Asupra unui obiect oarecare pot sa concureze mai multe cauze si atunci obiectul acela va fi supus unor schimbari diferite, care schimbari reprezinta diferite efecte ale diferitelor cauze care actioneaza asupra obiectului. Ei bine, stiinta se intereseaza de un proces special. Daca mai multe cauze actioneaza asupra unui obiect si produc mai multe efecte, stiinta se întreaba daca noi putem sa prevedem dinainte un fel de totalizare a efectelor, pe care un complex de cauze le produce asupra unui obiect; adica, daca noi putem sa aditionam efectele. Presupuneti ca asupra bilei de biliard pe care o ciocnim actionam cu o forta într-o directie precisa; presupuneti iarasi ca, în acelasi timp, actionam cu o forta tot în directia aceea, directia A. În cazul acesta, stiinta zice: putem sa prevedem ce se va întâmpla. Adunam cauzele si vom avea un rezultat final, care este, propriu-zis, suma efectelor. Închipuiti-va însa ca noi actionam asupra aceluiasi mobil cu doua forte: P [si P'], în directiuni deosebite: A si B. Stiti din mecanica cum se compune paralelogramul fortelor si deduceti de aci ca aceasta aditiune nu mai este o aditiune simpla, aritmetica cum se zice, ci este o aditiune geometrica. Daca, de pilda, eu actionez asupra unui mobil în sens invers cu o forta P si cu o [alta] forta, P', atunci rezultatul acestei actiuni diferite va fi diferenta dintre acele doua forte, reprezentate prin doi vectori oarecari. Vasazica, aditiunea aceasta este de alta natura decât aditiunea precedenta.
Pentru ca suntem la exemplul acesta, care face parte din aparatul stiintific, vedeti chiar din exemplele pe care le-am luat eu ca, propriu-zis, efectul acesta este transpus într-un limbaj particular, ca, adica, eu pot sa stabilesc legatura, sa exprim legatura aceasta cauzala într-un fel care, propriu-zis, nu implica ideea de cauzalitate. Eu am mobilul M, asupra caruia actionez cu forta P'. Construiesc paralelogramul fortelor: voi trage o diagonala si voi lua o lungime determinata de cealalta lungime si diagonala va iesi numaidecât, determinata de paralelogramul însusi. Unde mai este, propriu-zis, exprimata legatura aceasta calitativa între cauza si efect? Nicaieri.
Pentru ca vorbeam adineauri de firul încalzit, daca fac sa treaca printr-un fir de sârma un curent electric, atunci temperatura se poate calcula; si anume, temperatura depinde, întâi, de intensitatea curentului electric si, al doilea, de rezistenta firului respectiv. Formula exacta este: DT = KI2R, în care I2 este intensitatea curentului.
Prin urmare, temperatura este proportionala cu patratul intensitatii curentului, multiplicat cu coeficientul de rezistenta a firului [R] si cu o constanta, K. Este o constanta pe care putem s-o calculam întotdeauna, tinând seama de unitatile de masura pe cari le-am luat pentru masurarea intensitatii si a rezistentei.
Propriu-zis, aceasta formula nu este decât exprimarea unui raport de cauzalitate. Ce spune legea aceasta? Spune ca, de câte ori noi vom avea un curent electric ce trece printr-o sârma, acea sârma îsi va ridica temperatura proportional sau în masura intensitatii curentului, iar cantitatea de temperatura câstigata în acea sârma va fi cutare, masurabila într-un anumit fel. Matematic, se zice altfel: T este în functie de I, R si K fiind o constanta, adica în masura în care eu variez pe I sau pe R, va varia si T, cantitatea de caldura din acea sârma. Aceasta este exprimarea numerica si care este, în fond, cum spuneam, exprimarea unui raport de cauzalitate între un grup de fenomene, adica trecerea curentului electric, si un grup de efecte, între cari acela ce intereseaza este ridicarea temperaturii. Aceasta ridicare de temperatura este întovarasita si de alte efecte, dar aceasta nu ne intereseaza acum.

6. Aceasta transformare, transpunere a cauzalitatii propriu-zise în formula matematica a dus la convingerea unor oameni de stiinta, ca Mach, ca, propriu-zis, cauzalitatea poate sa fie înlocuita în stiinta, în fizica în genere, prin ceea ce se numeste functie si aceasta este o credinta foarte raspândita azi în lumea stiintifica si în cea filosofica. Adevarat sa fie? În aparenta, da; în fapt, nu, pentru un motiv foarte simplu, ca sa nu lungim discutia: pentru ca functia nu este aplicabila decât acolo unde este aplicabila masuratoarea. Unde înceteaza posibilitatea de masurare, înceteaza posibilitatea de punere în functie.

7. Dar cauzalitatea, procesul de cauzalitate se întâmpla, propriu-zis, într-un domeniu mult mai larg decât acela al masuratorii - si cu aceasta pun o alta problema. Pentru noi, legatura cauzala între doua fenomene este o legatura caracteristica. A si B sunt legate prin legatura de cauzalitate. Stiintificeste, A nu are nici o personalitate, B nu are nici o personalitate. A si B sunt doua fenomene. Stiinta afirma, dar cu ce drept o sa vedem imediat, ca raportul de cauzalitate este univoc. Adica, întotdeauna aceeasi cauza va avea acelasi efect - ceea ce este exact. Dar stiinta afirma mai mult, ca pot sa deduc efectul din cauza, deci [pot] sa prevad si pot sa reconstruiesc cauza din efect, sa urc, prin urmare, invers firul evenimentelor. Aceasta ar însemna raport univoc, sau univocitatea raportului de cauzalitate.
Asa sa fie? Sa vedem în ce masura este asa si în ce masura este interesant pentru noi.
Daca aceasta palarie are greutatea X, ca sa ajunga aci a parcurs un drum, Y, eu pot sa stabilesc imediat, stiintificeste, care a fost forta necesara în kilogrammetri, pentru ca eu sa port palaria din cancelarie pâna aci. Pot sa stabilesc numeric raportul acesta, sa[-l] pui în functie, vasazica, si, stiintificeste, sunt satisfacut. Poate însa sa-mi spuna mie stiinta cum am facut aceasta operatie? Stiinta îmi spune atât: ai întrebuintat o cantitate de energie X pentru ca sa porti aceasta palarie de colo pâna colo; dar poate sa-mi spuna mie stiinta în ce mod am întrebuintat aceasta cantitate de energie? Eu puteam sa duc aceasta palarie în mâna sau puteam s-o duc pe cap. Sau, palaria aceasta poate sa fie aci pentru ca am pus-o eu sau pentru ca a aruncat-o altul. Aceasta scapa masuratorii si scapa experientei stiintifice. Felul cum s-a întâmplat lucrul, acesta scapa experientei.

8. În ce consta procesul, aceasta, o spune stiinta: cum s-a întâmplat procesul; de ce s-a întâmplat asa, aceasta nu mai poate sa o spuna.
Prin urmare, acest raport univoc, care s-ar parea ca exista între cauza si efect, nu este, de fapt, un raport univoc. Eu pot sa construiesc numeric echivalenta între cauza si efect, pot sa descopar felul abstract al procesului întâmplat, dar nu pot sa restabilesc, istoriceste, cum s-a întâmplat lucrul acesta. Univocitatea este numai aparenta, nu este reala. De ce spun aceasta? Pentru ca, vedeti ce însemneaza pentru cauzalitate: este altceva decât ceea ce ne da stiinta prin functiile ei. Noi zicem ca exista o anumita legatura calitativa indisolubila si caracteristica între doua fenomene. Aceasta ne intereseaza pe noi foarte mult. Când zicem cauza, întelegem întrebarea de ce? Astazi soarele a apus la ora 7. De ce? Stiinta o sa faca numaidecât calculul si o sa spuna: apoi, întotdeauna, în ziua de 15 mai, soarele apune la ora 7. Acesta nu este raspuns, ca întotdeauna se întâmpla la fel, pentru ca eu atunci întreb: dar de ce se întâmpla totdeauna la fel? Prin urmare, stiinta constata, propriu-zis, uniformitatea, dar nu spune de ce se întâmpla asa. Cu alte cuvinte, conceptul de cauzalitate pe care-l întrebuinteaza stiinta, si pe care ea îl confunda cu functia, nu este conceptul de cauzalitate propriu-zis, ci este conceptul de lege. Stiinta nu explica lucrul, ci spune cum se întâmpla; nu spune de ce se întâmpla lucrul asa.
Noi nu putem, cu ajutorul stiintei, sa urcam înapoi sirul evenimentelor, nu putem sa reconstruim trecutul din prezent. Putem sa prevedem într-o oarecare masura viitorul, dar nu putem sa-l reconstruim decât prin analogie cel mult, nu putem sa reconstruim de-a dreptul trecerea. Si totusi, când zicem cauza, întelegem altceva. Noi întelegem ca o cauza este [o] explicare. Cunoasterea prin cauze este cunoasterea explicativa, care ne da întelegerea, pentru ca se întelege un lucru asa si nu altfel. Dar aceasta cunoastere prin cauze nu este deloc cunoasterea stiintifica - si este falsa formula a filosofiei contimporane, care spune ca adevarata cunoastere este cunoasterea stiintifica - , pentru ca cunoasterea stiintifica este cunoasterea prin legi, nu prin cauze. Aceasta cunoastere prin cauze, zic, este un postulat nu al stiintei noastre, ci al necesitatii în metafizica si aceasta cunoastere prin cauze este o prelungire a personalitatii noastre metafizice în univers.
9. Cât despre conceptul însusi de cauza, trebuie sa ne întoarcem la lucrurile pe cari le-am spus si sa recunoastem, anume, ca exista pentru noi [o] prelungire între cauza si efect, exista o legatura indisolubila între cauza si efect, în care efectul reprezinta cauza, sta pentru cauza. Adica, conceptul de cauzalitate pe care-l întrebuintam noi nu este decât un concept hibrid. El rezulta din extinderea functionala, as zice, a conceptului de creatiune sau a conceptului de cauzalitate simbolica, care este de origine metafizica. Cum, de cauzalitate simbolica? A si B sunt doua fenomene. Ele sunt în raport de cauzalitate stiintifica, atunci când le putem pune în functie, când le putem prinde într-o lege. Dar aceasta nu este suficient pentru noi. Noi trebuie sa stim de ce se întâmpla asa.
Într-un singur caz stim de ce se întâmpla asa: în cazul în care în acest efect este continuta, într-un fel oarecare, cauza; în cazul în care efectul sta pentru cauza, simbolizeaza cauza, reprezinta cauza. Cum? Eu vorbeam de lucrul acesta în anii precedenti si dadeam un exemplu pe care nu l-am uitat: vad un tablou. Într-un anumit cadru de cunoastere, eu pot sa spun imediat: aceasta este un Rembrandt, un Murillo, un El Greco etc. Ce însemneaza? Tabloul, care nu este decât efectul personalitatii artistice a lui Rembrandt, Murillo sau El Greco, tabolul acesta reprezinta, propriu-zis, ceva din cauza. El sta si simbolizeaza cauza, nu este cauza însasi, este altceva decât cauza. Dar ceva din cauza intra în acest efect: efectul poarta pecetea cauzei, asa cum toate obiectele cari ies dintr-o fabrica poarta marca, sa zicem, „Borsalino". Efectul tradeaza cauza, aceasta este ceea ce numesc eu cauzalitate simbolica. Cu alte cuvinte, cauzalitatea simbolica are la baza conceptul de creatie si vedeti, prin urmare, ca, în ultima analiza, printr-un fel de extindere falsa, nejustificata, a vietii noastre, noi introducem în viata noastra de toate zilele conceptele a caror origine este o legatura a noastra mai veche si mai necunoscuta, este o legatura a noastra metafizica cu universul însusi, cu totalitatea universului. Necesitatea aceasta - pe care o simtim de a ne considera, de a trai, de a ne simti ca efecte simbolice ale altei cauze - încremeneste sau precizeaza conceptul de cauzalitate.
Vasazica, conceptul de cauzalitate nu este un concept stiintific. Propriu-zis, stiinta se dispenseaza de el.
Conceptul de cauzalitate este un concept de origine metafizica. Ceea ce am vorbit noi pâna astazi despre cauzalitate este ceva care este introdus pe cai laturalnice în stiinta, nu-si are loc în stiinta. Stiinta cunoaste pur si simplu numai legi.

Dar vedeti - si poate ca asupra lucrului o sa revenim peste doua lectii -, atunci, care este structura cunostintei noastre stiintifice? Cunostinta stiintifica nu însemneaza întelegerea realitatii, [ci] însemneaza stabilirea exacta a proceselor din realitate, dar stabilire absolut exterioara, fara sa patrundem în fortele intime cari misca aceasta realitate. De aceea spuneam [ca], pentru întelegerea realitatii, ne trebuie altceva decât cunoasterea stiintifica.

XV. CONCEPTII PRIVITOARE LA EXISTENTA LUMII EXTERNE
22 mai 1926


1. Lumea externa si realitatea
2. Transcendent si imanent
3. Constatarea existentei reale a lumii externe
4. Pozitia solipsista
5. Pozitia constientialista
6. Pozitia idealista
7. Concluzie

1. Ati vazut în prelegerile trecute ca, în definitiv, toate presupozitiile cari intra în constituirea edificiului stiintei nu sunt, propriu-zis, fundate nici în posibilitatea noastra de cunoastere, si nu sunt fundate nici în chip logic Dar ati vazut ca toate afirmatiile pe cari noi, cu ajutorul acestor presupozitii, le facem au un obiect bine precizat. Acest obiect este, ca sa zic asa, o existenta în afara de noi. Vasazica, cea mai - daca se poate întrebuinta acest superlativ - fundamentala presupozitie a întregii activitati stiintifice a noastre este presupozitia urmaririi unei lumi externe.
Evident ca lumea aceasta externa poate sa fie înteleasa în mai multe feluri si problema aceasta, pentru unii, se confunda cu asa-numita problema a realitatii în genere.
Consideratii în legatura cu problema realitatii facem si noi aci, înca de la începutul acestor prelegeri. Pentru stiinta însa, pentru stiinta naturala, pentru stiintele fizico-matematice si pentru stiintele biologice, lumea externa si realitatea nu sunt unul si acelasi lucru - si veti întelege numaidecât de ce. Lumea externa însemneaza, propriu-zis, ceva care este în afara de constiinta mea, în spatiul din afara de constiinta mea. Aceasta ar fi o delimitare nu reala, ci o delimitare logica: [tot] ceea ce nu este aceasta constiinta si tot ceea ce nu este continut de constiinta constituie asa-numita lume externa.

2. În întelesul acesta, lumea externa se deosebeste de realitatea propriu-zisa, pentru ca realitatea închide si viata constiintei, si faptele cari n-ar fi, hai sa zicem, transcendente acestei constiinte. Asa s-ar delimita aceasta problema a lumii externe. Numai ca si aci intervine o usoara determinare: daca lumea externa însemneaza tot ceea ce este transcendent constiintei, ce însemneaza imanenta? Adica, ce însemneaza altceva decât lumea externa?
Avem doua posibilitati, doua cazuri de determinare a imanentei. Când eu zic lume externa, prin opozitie cu lumea interna, spun ca întrebuintez o expresie care este pasibila de doua interpretari deosebite. De pilda, daca eu iau ca punct de plecare constiinta mea individuala, atunci transcendent constiintei, constiintei mele individuale, este tot ceea ce se petrece în afara de mine. Deci, în lumea externa se înglobeaza, propriu-zis, nu numai lumea materiala, ci si lumea faptelor constiintei, întru cât aceste fapte de constiinta nu sunt ale constiintei mele.
Acesta este un sens al lumei externe. Dar mai este si un altul; si anume, acela ca eu pot sa iau ca punct de plecare nu constiinta mea, ci constiinta umana în genere; si atunci, transcendent nu mai este tot ceea ce se întâmpla în afara de mine, logic în afara de mine, ci transcendent este numai ceea ce se întâmpla în lumea materiala, din care exclud orice constiinta gânditoare.
Vasazica, în cazul întâi, noi delimitam lumea externa la domeniul, am zice, al stiintelor fizico-naturale; în cazul al doilea, noi extindem conceptul de lume externa pâna cuprinde si asa-numita psihologie obiectiva, care stiti din studiile d-voastra anterioare ce este. Ei bine, aceasta lume externa, delimitata asa, prin deosebire fata de realitate propriu-zisa, este pentru noi o existenta, este pentru noi, vasazica, o realitate cu care noi contam în stiinta, este un postulat al stiintei, daca voiti, este o presupozitie fara de care nu putem face stiinta.

3. Dar, mai departe, ce ma obliga pe mine sa primesc ideea unei existente reale a acestei lumi externe? Ma obliga, în primul rând, celelalte presupozitii pe cari le-am descoperit pâna acum ca lucrând sau contribuind la edificiul stiintei; ma obliga, de pilda, presupozitia regularitatii, a legii, a uniformitatii întâmplarilor din natura, ma obliga presupozitia cauzalitatii. Toate acestea ma obliga sa admit o lume externa, existând în afara de mine si independent de mine. De ce? Pentru simplul motiv ca, în procesul de cunoastere, sunt obligat sa iau cunostinta de anumite lucruri, cari, propriu-zis, nu stau în puterea mea, asupra carora eu nu am puterea de a exercita nici un fel de îndiguire principiala. Daca, de pilda, ziua succede noptei, daca exista o regularitate pe care eu o stabilesc, eu nu am putinta sa intervertesc ordinea acestei succesiuni, dupa cum n-am putinta sa opresc succesiunea în drum; adica, în cunoastere, eu iau pur si simplu cunostinta de anumite lucruri cari se întâmpla. Prin urmare, lucrurile acestea, evident, trebuie sa se întâmple în afara de mine, independent de mine, se întâmpla în orice caz, si aceasta însemneaza în afara de mine, independent de mine.
Aceasta este cea mai de seama constrângere pe care o exercita lumea externa asupra noastra, silindu-ne sa admitem aceasta existenta reala a lumii externe. Si daca într-un sens se exercita aceasta constrângere - în definitiv, putem sa spunem ca ceea ce se întâmpla este ceea ce traiesc eu - este adevarat. Însa, dupa cât va aduceti aminte, ati bagat de seama ca ceea ce traiesc eu nu este suficient ca sa-mi constituie cadrul material al cunostintei mele; ca eu, adica, nu îmi marginesc niciodata operatiile de cunoastere asupra clipei prezente, asupra perceptiunilor, ci eu largesc acest domeniu al realitatii, în primul rând printr-o întoarcere la trecut si printr-o actualizare în prezent a trecutului si, pe de alta parte, evadez din trecut în viitor, încercând o emancipare a ceea ce este sa se întâmple.
Vasazica, daca în adevar eu constitui un bloc de realitati, care este compus din prezent, trecut si viitor, si daca eu, ceva mai mult, pot sa prevad, în anumite împrejurari, ceea ce se va întâmpla numai gratie cercetarilor pe cari le-am facut asupra faptelor cari s-au întâmplat asa cum s-au întâmplat, atunci evident ca legea schimbarilor nu depinde, propriu-zis, de mine, ci legea schimbarilor este înauntrul schimbarilor însele si, în cazul acesta, schimbarile, complexul de schimbari pe care îl cunosc capata o individualitate, o existenta de sine statatoare.
Ei bine, aceste doua observatii pe cari le-am facut sunt, as putea zice, singurele argumente cari pledeaza pentru existenta unei lumi în afara de noi si, daca bagati bine de seama, nu sunt nici argumente, sunt simple constatari ale unor fapte pe care le observam si carora nu ne putem sustrage. Dar nu este vorba de argumente propriu-zise, ci de constatarea unei realitati.

4. Se naste întrebarea: aceasta lume de succesiuni, aceasta lume de întâmplari asupra carora facem observatiile noastre, cari observatii, sistematizate într-un anumit fel, constituie stiinta, ce fel de existenta are? Existenta? Evident, pentru ca, daca n-ar fi, nu s-ar povesti. Daca n-ar exista într-o oarecare forma, într-un oarecare fel, sub un oarecare coeficient, nici n-am putea sa gândim asupra ei, si nici n-am putea, prin urmare, sa avem stiinta.
Dar cu ce forma exista? Se cam repeta, propriu-zis, aci discutiunea pe care am facut-o în legatura cu problema realitatii. În definitiv, cea mai radicala pozitie care se poate lua în considerare este problema aceasta, ca anumite lucruri în adevar se întâmpla. Dar ce lucruri se întâmpla, propriu-zis? Se întâmpla lucrurile pe cari le traiesc eu. Ce însemneaza: lucruri pe cari le traiesc eu? Însemneaza stari de constiinta ale mele.
Vasazica, din tot ceea ce se întâmpla, din tot cea ce constituie asa-numitul material al stiintei în genere, eu n-am pozitiv decât un singur lucru: starile de constiinta pe cari le traiesc eu, atât si nimic mai mult. Legatura acestor stari de constiinta, înglobarea acestor stari de constiinta constituie laolalta tot ceea ce numim universul nostru. Dar aceasta ar însemna ca, în ultima analiza, acest univers al nostru nu este decât un fel de proiectie, un fel de proiectiune misterioasa, dar un fel de proiectie sau, mai exact, un fel de hipostaziere a starilor mele de constiinta.
Deci, teoria radicala pe care o enuntam adineauri sustine ca realitatea este pur si simplu numai [o] stare de constiinta a mea si complexul meu real de stari de constiinta este numai constiinta mea; prin urmare, tot ce este dincolo de constiinta mea nu prezinta interes pentru mine, nici macar în sensul întrebarii: dar exista ceva si în afara de mine?
Pentru ca, de îndata ce eu nu cunosc decât starile de constiinta, adica nu cunosc decât ceea ce cunosc eu, si eu nu cunosc decât starile de constiinta, la acestea se reduce realitatea. Ca am în fata mea o masa, care-mi este data printr-un complex de senzatii, este exact; dar când afirm ca masa este tare, ca masa opune o rezistenta, eu nu fac decât sa exprim senzatii de-ale mele, atât si nimic mai mult. Prin urmare, realitatea, propriu-zis, este complexul acesta de stari de constiinta. Realitatea pura si singura realitate este constiinta mea; si anume, constiinta mea, nu a altuia. Pentru ca, tot ceea ce exista la ceilalti oameni nu exista pentru mine decât tot ca [un] continut al constiintei mele. Fiecare dintre oameni, din punctul lui de vedere, poate sa spuna ca la el se reduce tot universul. Este exact. Dar eu - care nu am sa tin socoteala deloc de ceea ce gândeste fiecare om - spun pur si simplu ca universul se reduce la constiinta mea, la starile mele de constiinta; cu alte cuvinte, teoria aceasta care vrea sa explice ce însemneaza sau cum exista transcendenta are pretentiunea sa rezolve aceasta problema, negând pur si simplu transcendenta. Aceasta este celebra solutiune solipsista, împotriva careia logica nu poate absolut nimic. Dar daca nu poate logica, pot faptele.
As observa, în primul rând, ca, în definitiv, transcendenta aceasta intra chiar în constituirea solipsismului. Caci, daca în adevar nu este real decât continutul meu de constiinta, atunci, propriu-zis, nu este reala decât perceptia imediata si nu sunt reale toate celelate continuturi de constiinta: amintirile, judecatile pe cari pot sa le fac asupra amintirilor, dar cari judecati nu sunt continuturi de constiinta, ci sunt procese cari se întâmpla în cadrul constiintei, sunt functiuni propriu-zise.
Deci, în constiinta, dupa constientialism, nu pot sa existe decât obiecte, continuturile psihice corespunzatoare la ceea ce noi numim obiecte - obiecte ca perceptie imediata - si pe urma amintirile acestea.
Dar solipsistul este si el un om care, vrând-nevrând, face stiinta. Solipsistul, va asigur eu, când pleaca la drum, cu siguranta ca-si ia desaga cu un bot de mamaliga, pentru ca el stie ca peste cinci ceasuri o sa i se faca foame. Dar, în momentul în care solipsistul încearca sa întinda conceptul de constiinta, proiectându-l asupra viitorului, el iese deja din constiinta si aplica, admite indirect, o transcendenta, existenta unei transcendente. Adica, exista ceva care n-a fost înca si care o sa fie: acest [ceva], care nu este înca subiect, este ceva care înca nu este constiinta sau este [numai] în devenire. Deci, este pur si simplu ceva care nu este constiinta. Acest ceva este tocmai transcendenta.
Vasazica, în însasi operatia fundamentala pe care o face solipsistul se închide un element care nu este pura imanenta; adica, punându-ne în strica lui pozitie, absurda, dar perfect logica, ca el nu e tinut deloc sa stie ce gândesc ceilalti oameni, nu e tinut sa stie ca exista ceilalti oameni, ca el n-are nici o dovada obiectiva ca exista si ceilalti oameni în afara de el; punându-ne si în acest punct de vedere strict solipsist, absurd, dar perfect logic, înca nu putem construi conceptul de imanenta, încât sa fie exhaustiv, sa posede elementele constitutive ale stiintei.

5. Deosebit de aceasta parere, exista o parere foarte apropiata, care zice: da, este absurd sa spun ca eu exist si ca nimic nu poate sa existe decât ca [fapt de] constiinta a mea, ca [un] continut al constiintei mele. Exista oameni mai multi, adica exista o constiinta care este realizata în mai multe exemplare. Dar aceasta constiinta realizata în mai multe exemplare este identica cu ea însasi pretutindeni. Adica, tot ceea ce consider eu în viata de toate zilele ca ar fi existând în afara de aceasta constiinta nu exista de fapt decât ca fapt de constiinta, dar nu de constiinta a mea, ci de constiinta în genere, realizata într-o multiplicitate de tipuri, care multiplicitate este fara margini. Aceasta este asa-numita pozitie constientialista.
Deci, constientialismul iese din absurdul solipsism, nu zice ca numai eu exist, ci creeaza o multiplicitate de euri; fiecare eu exista în el însusi, perfect identic ca functie generala, perfect identic ca structura tip. Tot ceea ce este dincolo nu exista.
Vasazica, o largire a problemei, dar, sa marturisim, mai putin logica decât solipsismul.
În definitiv, acest solipsism avea un punct de plecare precis. El zicea: nu exist decât eu. Toate celelalte sunt continuturile mele de constiinta. Constientialismul spune: nu, exista o multime de constiinte; dar, în afara de constiinta nu exista nimic.
Urmariti nu rationamentul, ci urmariti motivele acestei largiri. Motivele au fost ca omul cu care ma întâlnesc în fiecare zi poate sa-mi spuna: dumneata esti nebun daca crezi ca dumneata existi si eu nu exist! Si atunci eu, ca sa scap de aceasta învinuire, ca as fi nebun, zic: dumitale îti fac o concesie, dumneata existi, dar masa nu exista. De ce nu exista masa? Vedeti ca nu este serios. Masa nu exista pentru constientialism, pentru ca masa nu poate sa protesteze, caci, daca într-o buna zi ar protesta masa, constientialismul ar trebui sa zica: da, existi si dumneata!
Deci, ce face constientialismul? El reduce toata existenta la constiinta. De aceea spun ca nu este logic si consecvent cu el însusi. Solipsistul are un motiv sa reduca toata existenta la constiinta, pentru ca el spune: eu nu vad decât aceasta constiinta a mea; dar constientialistul ce motiv are sa reduca toata existenta numai la constiinta? Pentru ca, propriu-zis, el nu face apel la experienta lui imediata, ci el acorda existenta ontologica si la ceva care este în afara de el.
Care este criteriul dupa care el acorda o existenta ontologica constiintei din afara de el? Este vreunul? Am putea spune: ar fi un criteriu, ca, anume, constiinta, careia eu îi acord o existenta reala, este de acelasi fel cu constiinta mea. Dar de unde stiu eu ca aceasta constiinta este la fel cu constiinta mea? Care sunt argumentele sau faptele cari îmi dau dreptul sa fac aceasta afirmatiune, caci, în definitiv, eu nu cunosc ce se petrece în constiinta cealalta decât în chip mijlocit. Eu zic ca stiu ce se petrece în constiinta cealalta pentru simplul motiv ca am posibilitatea sa ma înteleg cu celalalt. Dar faptul ca un om se întelege cu celalalt nu însemneaza deloc ca eu sunt la fel cu celalalt. Eu pot sa-i spun unui câine sa iasa afara si câinele sa iasa, dar faptul ca ma înteleg cu el nu însemneaza ca eu sunt identic cu el. Aceasta, în primul rând.
În al doilea rând, eu acord existenta celorlalte constiinte individuale pentru simplul motiv ca le cunosc si stiu (cu toate ca am aratat ca nu prea stiu, dar zic eu ca stiu) ca existentele individuale sunt reale, pentru ca sunt identice cu mine. Dar de unde stiu eu ca masa nu va fi având si ea un fel de constiinta a ei? De unde stiu eu ca nu exista anumite operatii în masa, sau în scaun, sau în palarie, cari si ele constituie, pentru palaria respectiva, un univers al palariei? De unde stiu ca nu exista un univers construit din punctul de vedere al palariei? Pentru ca, în definitiv, daca admitem aceasta, trebuie sa admitem numaidecât ca atunci exista si palaria pur si simplu, pentru ca nu este vorba ca palaria sa gândeasca la fel cu mine, pentru ca nici bosimanii din Africa nu gândesc la fel cu mine. Eu gândesc dupa legea cauzalitatii, bosimanul dupa legea participatiei.
Vasazica, nu felul gândirii este determinant pentru ca eu, constientialist, sa acord existenta constiintei, ci faptul gândirii, faptul existentei unei constiinte. Atunci, vedeti ca ne-am încurcat. Pentru ca, cine acorda existenta constiintei? Eu. Si în virtutea carui fapt? Ca eu sunt convins de existenta acelei constiinte, adica, în ultima analiza, tot eu sunt unitate de masura. Eu împart brevetul de existenta: dumneata ai sa existi, dumneata nu, dumneata, constiinta, ai existenta, dumneata, bucata de hârtie, n-ai!
Vasazica, în ultima analiza, acest constientialism, care parea ca este o iesire din absurd a solipsismului, este mai rau decât solipsismul, pentru ca nici macar nu este consecvent cu el însusi si iarasi, în ultima analiza, constientialismul trebuie sa se reduca tot la solipsism.

6. Dar atunci intervine o alta obiectie, care da nastere unei alte pozitii. Zice aceasta obiectie: noi nu spunem, propriu-zis, ca nu exista obiecte în afara de noi, ca nu exista transcendenta, dar noi spunem ca toata aceasta transcendenta, toata aceasta lume a obiectelor din afara de noi nu exista decât ca posibilitate pentru perceptiile noastre. Cu alte cuvinte, este aci un obiect în fata mea, care are o existenta întru atât întru cât îmi da mie posibilitatea de a avea o perceptie. Daca, prin urmare, un obiect nu-mi da posibilitatea de a avea o perceptie, obiectul nu exista pur si simplu. Aceasta este teza idealista, în ultima analiza.
Sa ne întelegem. Idealistii fac si ei stiinta, ca toata lumea cealalta. Cum spune stiinta? Stiinta spune ca exista, de pilda, anumite particule de materie, cari sunt atomii. Sa presupunem ca aci s-a oprit stiinta, la teoria atomilor. Dar stiinta spune: acesti atomi sunt atât de mici, încât nu se pot vedea niciodata, cu nici un aparat. Ce mai spune stiinta? Astronomul Le Verrier a spus la un moment-dat: exista o planeta pe care nu o vedeti d-voastra pâna acum, [dar] pe care probabil ca o sa o vedeti, si pe care eu o numesc Neptun. A afirmat stiinta ca exista o planeta, pe care n-a vazut-o însa nimeni pâna atunci. Cum se împaca stiinta cu solutia idealista? În definitiv, planeta Neptun fusese incapabila de a ne da o perceptie, si totusi stiinta a spus ca exista aceasta planeta. Vasazica, exista pentru stiinta si altceva decât numai ceea ce ne dau noua perceptiunile.
Dar o sa ziceti: aceasta nu ne-a dat pâna acum, dar poate sa ne dea. Dar ce este atomul? Asa a afirmat stiinta, ca atomul nu se poate vedea, nu se poate contura. Eu stabilesc greutatea atomica, dar nu o stabilesc de maniera directa, nu o stabilesc prin perceptii, ci prin calcul.
Vasazica, stiinta a afirmat la un moment-dat ca exista anumite realitati cari sunt incapabile de a ne da noua perceptia. De ce? Din pricina defectuozitatii organismului nostru, a constiintei noastre, dar hotarât, nu pot sa ne dea perceptii.
Atunci? Pentru ca, vedeti, solutia idealista identifica perceptia cu existenta, adica existenta cu perceptia într-un sens, existenta cu perceptia actuala; în alt sens, existenta cu perceptia posibila; esse est percipi, dupa cum s-a spus.
Sunt, prin urmare, doua posibilitati de interpretare. Si atunci, unii spun: nu exista decât ceea ce cunosc eu. La care eu raspund: America a existat chiar înainte sa o cunoastem noi.
Altii spun: nu exista decât ceea ce as putea sa cunosc, ceea ce exista în posibilitatile mele de cunoastere. La care se poate raspunde: atunci, ce cunosti dumneata? Ceea ce este, pentru ca, daca n-ar fi, n-ar putea sa-ti dea posibilitate de cunoastere. Cu aceste argumente de bun-simt, cari nu sunt, propriu-zis, argumente, ci fapte, constatari, si teza idealista, care a facut atâta zgomot, care a speriat atâta lume si a îngrozit pe toti studentii care trebuie sa dea examene se afla rasturnata.

Vedeti, în filosofie, lucrurile stau asa: sa nu te îngrozesti de filosofie, caci, daca te-ai îngrozit, esti pierdut [si] atunci fac filosofii din dumneata ce vor ei. Iar daca nu te îngrozesti de filosofie, atunci faci dumneata din filosofi ce vrei!
Solutiile solipsista, constientialista si idealista ocupa în istoria filosofiei munca de câteva mii de ani si biblioteci de câteva mii de tone; dar, strânsa problema de aproape, ea se reduce la aceste date elementare pe care vi le-am expus eu.

7. Concluzie. Îndata ce teoria care spune ca nu exista nimic [decât] în functie de constiinta mea nu este valabila, atunci trebuie sa fie valabila cealalta teorie, ca exista ceva în afara de constiinta mea, si [aceasta] existenta nu este conditionata de constiinta.

În prelegerea viitoare vom vedea ceea ce ne ramâne sa vedem, adica posibilitatile noastre de a cunoaste aceasta existenta si limitele pâna la cari se întind aceste posibilitati.

XVI. POSIBILITATILE CUNOASTERII STIINTIFICE A LUMII EXTERNE
29 mai 1926


1. Perceptia si lumea externa
2. Raportul de cauzalitate dintre ele
3. Multiplicitatea obiectelor lumii externe
4. Temporalitatea obiectelor lumii externe
5. Excurs: obiecte materiale si obiecte formale
6. Spatialitatea. Fundarea ei în realitate
7. Problema metageometriei
8. Caracterul relativ al cunoasterii stiintifice
9. Limitele cunoasterii stiintifice
10. Încheiere

1. Datele pe cari vi le voi înfatisa în prelegerea aceasta ar trebui sa formeze ele singure obiectul unui curs, pentru ca, de buna seama, este vorba de cea mai importanta dintre toate problemele de teoria cunoasterii.
Dupa cum însa ati vazut, eu, propriu-zis, nu am facut un curs de teoria cunostintei, ci am stabilit mai ales elementele structurale cunostintei stiintifice ca atare. În legatura cu aceste instrumente speciale de cunoastere, cari constituie stiinta, am cercetat noi [asadar] toate problemele noastre.
Prin urmare, desi râvna poate, râvna d-voastra filosoficeasca ar fi dorit o staruinta mai îndelungata asupra problemelor ce au sa urmeze acum, totusi, din punct de vedere al necesitatii unui curs, putinele lucruri pe cari am sa vi le spun nu sunt insuficiente ca sa încheie un ciclu de cestiuni.
Este vorba ca, dupa ce am stabilit ca exista o lume din afara si ca stiinta este îndreptatita sa postuleze existenta unei lumi exterioare, este vorba sa vedem cum putem cunoaste, în ce masura putem cunoaste noi aceasta lume si în ce masura cunoaste stiinta aceasta lume externa, precum si cari sunt limitele pâna la cari cercetarea stiintifica poate sa patrunda în realitate. Aceasta este ultima problema, cu care închei consideratiunile expuse în acest an.
D-voastra ati vazut ca, în definitiv, ceea ce cunoastem noi din lumea externa ne este dat numai în forma de perceptiune. Evident, perceptiunea aceasta, continutul acesta de cunostinte noi l-am stabilit ca efect al unei existente reale în afara de noi. Prin urmare, între perceptiune si lumea reala exista o legatura cauzala.
Dar, evident, perceptiunea [ca] efect al lumei reale nu însemneaza deloc identitate cu lumea reala. Daca am putea sa stabilim ca întotdeauna între efect si cauza exista identitate - noi am aratat care este, din acest punct de vedere, raportul între efect si cauza - , atunci, evident, problema nici nu s-ar mai pune, caci ea s-ar fi rezolvat prin însasi punerea ei. În cazul acesta, cunostinta ar fi identica cu cauza ei, cu realitatea si, evident, „noi cunoastem realitatea" ar însemna ca noi cunoastem realitatea asa cum este ea.
Va aduceti aminte însa ca noi am stabilit acum vreo trei-patru lectii, pentru lumea fizica, cum ca nu se poate stabili o identitate între efect si cauza nici în lumea aceasta a cunoasterii. Prin urmare, daca am cunostinta ca efect nu însemneaza ca eu cunosc prin aceasta si cauza însasi, nu însemneaza deci ca cunostinta mea se muleaza de-a dreptul pe realitate, se rasfrânge în chip credincios sau ca rasfrânge în chip credincios lumea externa - cauza acestei cunostinte a perceptiunii mele, în ultima analiza.
Totusi, aceasta concluziune nu afirma ca cunostinta noastra nu este, propriu-zis, mulata pe realitate, ci afirma pur si simplu, principial, ca nu se poate deduce din principiul cauzalitatii cunostinta adecvata.
Vasazica, avem deocamdata doi termeni în prezenta: perceptiunea si lumea externa.

2. Exista vreun raport între acesti doi termeni, între aceste doua elemente? Un raport, l-am vazut: este raportul acesta de cauzalitate. Noi admitem ca exista lume externa, între altele, si pentru ca aceasta lume externa ne este data într-o forma a noastra proprie, care forma, perceptiunea, este numai efect al unei realitati. Aceasta înseamna ca ceea ce în cunostinta ne este dat ca principiu al cauzalitatii, acest principiu din cunostinta noastra nu este, propriu-zis, numai un termen, un principiu al cunostintei noastre, ci este o realitate.
Când Kant a stabilit acea renumita tabela a categoriilor, cu 12 categorii - cari sunt 12, pentru ca asa i-a placut lui Kant, dar care puteau sa fie si 7 sau 14, fara nici o dificultate -, a zis: categoriile, între cari intra si cauzalitatea, sunt forme ale sufletului nostru.
Cauzalitatea nu exista, propriu-zis, în natura. Tot Kant a spus: exista un noumen si exista un fenomen; [exista] un lucru în sine, o realitate externa [si] o rasfrângere a acestei realitati externe în constiinta. Caci acesta este fenomenul; continutul este cunostinta propriu-zisa, hipostaziat, abstractizat, logic considerat, cu alte cuvinte.
Dar, între acestea doua, exista, fara îndoiala, o legatura. Care este legatura? Este o legatura cauzala. El însusi spune ca noi cunoastem lumea externa numai prin fenomene. Prin urmare, lumea externa este pricina, este cauza fenomenelor.
Deci, cauzalitatea nu este o categorie pur si simplu a intelectului nostru, ci este ceva care conditioneaza orice continut de constiinta, orice functie apriori. Înainte de orice functie a cunostintei, trebuie sa existe aceasta cauzalitate, nu în constiinta, ci în realitate, în realitatea ontologica. Prin urmare, trebuie sa existe acest proces de cauzalitate, pentru ca, daca nu ar exista cauzalitatea, nu ar exista legatura dintre noumen si fenomen. Or, Kant, dupa cum stiti, postuleaza hotarât existenta noumenului si constata, pe de alta parte, existenta fenomenului, ca rasfrângere a lucrului în sine, a lumii în general.
Vasazica, trebuie sa spargem aceasta afirmatie kantiana care pune cauzalitatea ca lucrând în cadrul constiintei.
Lumea ca atare prezinta deci acest proces, pe care noi îl numim de cauzalitate. Ceea ce se întâmpla în procesul din natura, sub aceasta forma generala a cauzalitatii, este o alta cestiune. Dar forma aceasta a cauzalitatii, procesul de cauzare, de creare sau de conditionare, acesta trebuie sa fie postulat, exista în lumea reala. Acesta este, prin urmare, un lucru precis, pe care-l stim în legatura cu lumea reala.

3. Dar mai este înca ceva: în definitiv, în lumea reala se întâmpla o multime de lucruri, sunt o multime de întâmplari. Aceste întâmplari sunt oarecum sub domnia principiului cauzalitatii.
Noi am admis ca principiul cauzalitatii exista si ca fenomenul, procesul acesta al cauzalitatii, al conditionarii existentei este un proces real în formele de cunoastere. Daca exista realmente aceasta cauzatie, atunci trebuie sa existe realmente discrepanta între diferitele momente ale acestei lumi externe. Aceasta înseamna multiplicitate de obiecte.
Vasazica, un al doilea element al acestei lumi externe este multiplicitatea obiectelor; adica, între obiecte ce exista realmente în aceasta lume, în aceasta realitate externa, trebuie sa admitem ca sunt asemanari, dar ca sunt si deosebiri. Desigur, daca nu ar fi deosebiri, nu ar fi nici multiplicitate si daca nu ar fi multiplicitate, nu ar fi [nici] cauzalitate. Cauzalitatea însa am aratat ca exista. Deci, a doua nota a lumii externe: multiplicitatea.

4. Mai este însa înca o nota: procesul acesta de cauzatie presupune o succesiune de evenimente, o legatura între ele, dar nu o legatura de constanta - si asupra lucrului acesta am staruit. Deosebirea, prin urmare, [pe] care o stabilim între diferitele obiecte cari exista realiter, în lumea externa, deosebirea aceasta nu stim cum este, stim însa o nota a ei; nota este ca trebuie sa fie, între altele, si o deosebire în prezenta; ca, adica, evenimentele din lumea externa pe cari noi nu le cunoastem înca - o sa vedem întru cât le cunoastem si întru cât puteam sa le cunoastem - îsi au locul în timp. Deci, temporalitatea este, cum as zice, înca [o nota] definitorie a lumii externe.
Prin urmare, întâlnim pâna acum trei note: cauzalitatea, multiplicitatea, temporalitatea.

5. Vasazica, noi putem sa afirmam ca exista timp în chip real - durata, daca voiti - si putem sa mai afirmam ca exista numar în chip real.
De îndata ce exista deosebire între lucruri, prin aceasta însasi exista numarul, pentru ca numarul - oricare ar fi teoria de formatiune a lui (cardinal, ordinal) - nu presupune decât o singura conditiune absolut necesara: multiplicitatea, discrepanta. În momentul în care am multiplicitate, discrepanta, pot sa am si numar. Cu numar, cu cauzalitate si cu temporalitate putem sa constituim stiinta. Nu toata stiinta, evident, dar putem sa constituim cauzalitatea, fara nici o afirmatie si fara nici o prejudecare metafizica asupra sensului cauzalitatii. Cu cauzalitate, numar si timp putem sa construim cea mai generala dintre stiinte, si anume matematica. Aceasta, dupa cum am mai spus si cu alta ocaziune, nu este, propriu-zis, o stiinta, ci este o schema a cercetarilor stiintifice, este un principiu pentru toata cercetarea stiintelor în general. Matematica nu este o stiinta materiala. Ea nu are obiecte materiale cu care lucreaza, ci numai obiecte formale, caci cauzalitatea, timpul si numarul nu sunt obiecte materiale, ci numai formale. Prin urmare, cu aceste trei elemente putem sa construim stiinta.

6. Dar, o sa spuneti: bine, dar stiinta are un univers al ei; de pilda, stiintele fizico-matematice au si ele o lume externa în care se misca. Aceasta lume externa mai contine înca un element, anume spatiul. Ce facem cu spatiul?
Spatiul nu este un element fundamental, nu este un element pe care noi putem sa-l asignam lumii externe în esenta ei? Gânditi-va ca, daca eu am senzatiunea de rosu, nu este deloc exact ca procesul care se întâmpla în lumea externa, ca sa-mi dea mie senzatiunea de rosu, este de acelasi fel ca si procesul care se întâmpla în ochiul meu sau [în] constiinta mea, care ajunge la senzatiunea de rosu. Adica, nu exista identitate între o perceptiune, sa-i zicem senzatiune, si cealalta perceptiune, întâmplarea din lumea externa. Este ceea ce Helmholtz numeste senzatiunea ca semn. Senzatiunea este, zice el, un semn al procesului din lumea din afara.
Gânditi-va, pe de alta parte, ca toate întâmplarile din lumea din afara, [asa] cum le cunoastem noi, au acest caracter de spatialitate. De pilda, senzatiunea auditiva, cele vizuala, tactila etc., toate au acest caracter, un caracter spatial, sau, în sfârsit, plaseaza obiectele în spatiu în general.
Dar gânditi-va, de pilda, ca faptele de constiinta nu au spatialitate. Ele se întâmpla, propriu-zis, în mine, care ocup un loc în spatiu cu corpul meu. Dar faptele de constiinta în sine, ca atare, nu au dimensiune, spatialitate, nu sunt în nici un fel spatiale.
Prin urmare, constat ca spatialitatea nu este o calitate pe care noi o asignam tuturor întâmplarilor, proceselor cari determina continutul de constiinta în noi. Si atunci, nu este deloc necesar sa spunem ca spatialitatea este o calitate a lumii externe, ci putem foarte bine sa spunem - de îndata ce nu avem nici un motiv care sa ne oblige la aceasta afirmatie - ca spatialitatea este, prin analogie cu teoria de adineauri a lui Helmholtz, un semn pentru anumite raporturi dintre lucrurile cari exista obiectiv în lumea reala, în lumea externa. Adica, ceea ce ni se da noua, propriu-zis, în spatiu este fundat în realitate, dar nu este deloc dovedit ca fundarea aceasta este tocmai spatialitatea.
Distinctiunea care fundeaza numarul trebuie sa fie aceeasi, în lumea externa, ca si în constiinta noastra. Cauzalitatea trebuie sa fie aceeasi, în lumea externa ca si în constiinta noastra; temporalitatea, la fel. Spatialitatea însa nu trebuie sa fie aceeasi. Nu exista obligatiune pentru noi, rationamentul nostru nu are sa se supuna nici unei constrângeri ca sa admita aceasta afirmatie.
Prin urmare, exista spatiu stiintific, dar acest spatiu stiintific este, cum spune Leibniz, un asa-numit phenomenon bene fundatus, un fenomen bine îndreptatit, pe drept fundat, dar nu un fenomen pe care noi îl cunoastem de-a dreptul, asa cum este el. Cu alte cuvinte, spatiul nu mai este, cum spunea Kant, forma a sensibilitatii noastre; nu este forma absoluta, pentru ca, daca ar fi, în întelesul absolut, forma a sensibilitatii noastre, [l]-am trece, prin operatiunea pe care am facut-o adineauri, asupra lumii externe. Dar nu avem nici un motiv sa-l trecem asupra lumii externe, sa trecem spatialitatea asupra lumii externe. Ea este ceva care ramâne în stiinta, de care stiinta se slujeste, dar care nu este de-a dreptul realitate, ci numai fundata în realitate; adica, felul cum grupam noi senzatiunile în spatiu, felul în care luam noi cunostinta de asa-numita coexistenta, felul acesta este un fel nu direct, ci indirect.
În adevar, noi avem semne anume pentru ceea ce se întâmpla în realitate, dar nu avem realitatea însasi.

7. Cel mai bun exemplu pentru lamurirea acestei chestiuni este asa-numita problema a metageometriei. Stiti în genere cam ce însemneaza aceasta. Noi am învatat cu totii geometria asa-numita a lui Euclid - geometrie foarte simpla, care determina toata existenta din spatiu cu ajutorul a trei dimensiuni.
Experienta noastra sensibila este, prin urmare, captata stiintificeste cu ajutorul acestui formular de masuri în trei dimensiuni, care se numeste geometrie euclidiana.
Stiti însa ca, de la o bucata de vreme, s-a mai ivit alta teorie, s-au ivit alti autori, cari au zis [ca], în definitiv, postulatul lui Euclid nu este o realitate, ci, hai sa zicem, o constructiune, o conventiune de constructiune, mai bine. Eu construiesc toata existenta spatiala, adica îmi plasez impresiunile mele asa si asa, dupa o metoda a mea proprie, care consta în determinarea prin trei dimensiuni.
Daca admit aceasta determinare prin trei dimensiuni, atunci, prin aceasta determinare a mea, sau, mai bine, din aceasta operatiune decurg o multime de proprietati: de pilda, spatiul este infinit si nemarginit - o sa vedeti ca sunt deosebiri între infinit si nemarginit -; sau, suma unghiurilor unui triunghi este egala cu doua unghiuri drepte etc. Dar se poate spune: toata geometria aceasta se sprijina pe afirmatiunea ca printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce, la acea dreapta, decât o singura paralela. Se poate duce numai una, adica una si numai una singura. Consecinta acestui fapt este ca între doua puncte nu se poate duce decât o singura linie dreapta.
Zice însa un geometru pe care-l cheama Riemann: daca as admite ca prin doua puncte se pot duce mai multe linii drepte, si anume, o infinitate de linii drepte? Pot sa o fac? Da! De ce nu? Închipuiti-va ca aveti doua puncte. Care este conditiunea ca prin aceste doua puncte sa pot duce o infinitate de linii drepte, cari, toate, sa fie diferite? Foarte simplu; aceasta însemneaza urmatorul lucru: ce însemneaza, propriu-zis, o linie dreapta? Însemneaza sectiunea a doua planuri. Închipuiti-va ca am un plan si o sfera. Aceasta sfera are doi poli. Prin acesti doi poli, pot sa trec o infinitate de planuri. Axa sferei acesteia va fi una singura, dar sectiunile planurilor cu sfera vor fi infinite; sau, numarul intersectiunilor planelor cu sfera va fi infinit de mare. Dar toate intersectiunile acestea, în ipoteza mea, ar putea sa reprezinte ce? Linii drepte, în ipoteza în care sfera este plana.
Dar veti spune: bine, dar sfera este plana? Da, pentru noi, zice el, cari traim într-o anumita experienta si avem anumite posibilitati de miscare, evident ca sfera este sfera si planul, plan. Dar gânditi-va ca pe sfera aceasta se misca un om, o fiinta oarecare, care nu are decât doua dimensiuni: lungime si latime. El nu se poate misca decât pe sfera, nu cunoaste dimensiunea cealalta, adâncimea. Pentru acest om, pentru aceasta fiinta, sfera aceasta va fi plana, nu va fi sferica, cum este pentru noi. În cazul acesta, exista posibilitatea de a trece prin doua puncte o multime de drepte, pentru ca intersectiunile acestea sunt drepte.
Dar ce mai urmeaza de aci? Mai urmeaza o multime de lucruri; de exemplu, ca spatiul lui va fi infinit, dar nu va fi nemarginit. Cu alte cuvinte, daca ar pleca de la un punct A pe sfera si ar merge drept înainte, ar putea sa mearga fara sa se opreasca niciodata. Caci aceasta însemneaza sa se miste la infinit: sa mearga înainte, fara sa se opreasca. Prin urmare, el s-ar misca drept înainte fara sa se opreasca, spatiul lui ar fi infinit. Dar, pe de alta parte, spatiul lui ar fi marginit; si anume, ar fi marginit la planul pe care se misca. El se misca drept înainte si totusi sta pe loc, într-un anumit fel.
Vasazica, în geometria euclidiana, avem: prin doua puncte nu se poate duce decât o linie dreapta; dincoace, [la Riemann]: prin doua puncte se pot duce o infinitate de linii drepte. În geometria euclidiana avem: spatiul este infinit si nemarginit; în geometria cealalta: spatiul este infinit, dar este marginit.
Triunghiul, în geometria euclidiana, avea suma unghiurilor lui egala cu doua unghiuri drepte, cu 180°; în spatiul acesta riemannian, suma unghiurilor interioare ale triunghiului ar fi mai mare decât 180° etc.
O sa ziceti: este o ipoteza! Evident! Este una. Pe urma, este cealalta. Aci, era ca printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce la acea dreapta nici o paralela, pentru ca, propriu-zis, nici nu exista punctul exterior dreptei. În ipoteza cealalta, printr-un punct exterior unei drepte se pot duce la acea dreapta o infinitate de paralele. Si, de unde spatiul nostru are trei dimensiuni, al lui Riemann doua, al lui Lobacevski are o infinitate de dimensiuni.
Dar, vedeti d-voastra, unei teoreme din spatiul, din geometria lui Euclid, i se poate stabili una corespondenta în spatiul bidimensional si putem sa-i stabilim una corespondenta si în spatiul n-dimensional.
Dar, ceea ce este mai interesant, noi putem sa masuram universul si cu geometria euclidiana, si cu cele neeuclidiene. Cum? Putem sa facem calcule matematice într-o geometrie neeuclidiana cari sa fie perfect adaptabile la spatiul nostru real. Un exemplu l-ati avut acum, în ultimii ani, când a aparut asa-numita teorie a relativitatii. Aceasta nu lucreaza cu geometria euclidiana, ci cu alte geometrii, cu geometria n-dimensionala, si se aplica.
Dar, o sa spuneti: ce înseamna: se aplica? D-voastra stiti, din teoria aceasta a relativitatii, ca la masuratorile mici, la numerele mici, deosebirea dintre geometria euclidiana si cea neeuclidiana este foarte mica si, cu cât numerele sunt mai mari, cu atât este mai mare deosebirea.
Ca sa întelegeti mai bine, presupuneti ca aveti de-a face cu o linie curba si ca pe linia aceasta luati o distanta foarte redusa si una mai mare. Distanta foarte redusa se poate confunda cu o linie dreapta si cu cât vom micsora mai mult aceasta distanta, cu atât identitatea cu o linie dreapta este mai îndreptatita.
D-voastra stiti, de altfel, ce însemneaza o trecere la limita; stiti ca lungimea unei linii curbe, a unei elipse, sa zicem, este data de o serie matematica; elipsa este considerata ca provenind dintr-o trecere la limita a unui poligon frânt. Daca multiplicam mereu laturile si urmam operatiunea la infinit, în loc de poligonul frânt o sa avem linia curba regulata. Prin urmare, daca distanta pe care o iau pe linia curba este suficient de mica, ea se poate confunda cu linia dreapta. Asupra ei pot foarte bine sa aplic geometria euclidiana. Daca iau o distanta mai mare pe conica mea, atunci nu mai este o linie dreapta, ci este o curba propriu-zisa. Asupra ei aplic o alta geometrie, care se bazeaza pe alt postulat.
Dar, o sa ziceti: Einstein ce a facut? A descoperit ca exista o deosebire între calculul newtonian si calculul einsteinian la iesirea din penumbra a stelei cutare, [în timpul] eclipsei de soare. De unde deosebire? Din bazele calculului. Foarte bine, este exact! Dar, o sa spuneti: atunci este simplu; daca pentru distantele mici întrebuintam geometria euclidiana, pentru distantele mari ar rezulta de aci ca ar trebui sa întrebuintam alta, neeuclidiana. Aceasta ar însemna, propriu-zis, ca spatiul este neeuclidian si ca geometria euclidiana reprezinta numai o masura aproximativa, un instrument aproximativ al spatiului.
Asa sa fie? Noi nu avem posibilitatea aceasta de masuratoare, posibilitatea de a ne convinge, pentru ca, îndeosebi când este vorba sa trecem la masuratorile practice - am vorbit si rândul trecut de aceasta cestiune - , plutim în pur arbitrar, pentru ca nu putem sa spunem niciodata ca o masura a noastra este exacta.
Daca, prin urmare, nu avem dreptul, experimental, sa verificam nici una din ipotezele acestea pe cari le facem asupra structurii universului, a structurii spatiale a universului, atunci spunem pur si simplu ca exista mai multe posibilitati de determinare a spatiului. Aceste posibilitati de determinare a spatiului sunt, în anumite limite, echivalente; adica, daca le pastram la distante mici, ori calculezi cu o masura, ori cu alta, în geometria euclidiana sau [în cea] neeuclidiana, rezultatul este acelasi.
Vasazica, daca la distante mici masuratorile sau determinarile spatiului sunt echivalente, pentru masuratorile mai mari, aceasta masuratoare sau determinare spatiala nu mai este echivalenta, dar nu putem sa afirmam nimic asupra valabilitatii mai accentuate a unui sistem de masuratoare sau a celuilalt.

8. Ce urmeaza de aci? Urmeaza ca, în stiinta, cunostinta pe care o avem nu este o cunostinta adecvata, ci este o cunostinta relativa, conditionata de criteriile noastre de reducere. Stiinta face operatiune de reducere a realitatii si o face cu ajutorul unor anumite criterii. Aceste criterii nu sunt, propriu-zis, fundate în realitatea însasi.
Însa - si aci vine fenomenul care fundeaza valabilitatea stiintei - criteriile de reductiune nu sunt inerente, nu sunt adecvate, nu sunt ale realitatii însesi. Dar întâmplarile pe cari noi le-am redus cu aceste criterii sunt fundate în realitate, raspund tuturor continuturilor noastre de constiinta, prin cari noi codificam si sistematizam în stiinta asa-numitele fenomene reale. Daca, de pilda, constat stiintificeste ca în ziua de atâta mai, la ora cutare, se însereaza si în ianuarie a apus soarele la alta ora, atunci stiu ca la anul, în 1927, în aceeasi zi, soarele va apune la aceeasi ora în luna corespunzatoare.
Eu nu stiu, propriu-zis, ce se întâmpla în univers, ce este fenomenul acela, [pe] care îl numesc apus de soare; dar stiu ca se întâmpla ceva în univers care conditioneaza cunostinta pe care eu o numesc apusul soarelui. Aceasta este fundata în realitate.
Dar atunci, stiinta nu este cunostinta însasi a realitatii.
Prin urmare, exista [posibilitatea] de a reduce, filosofic, importanta stiintei; nu exista însa posibilitatea de a nega valoarea stiintei ca atare. Aceasta, pentru ca, propriu-zis, adevarurile stiintifice sunt în adevar adevaruri, au caracterul acesta de permanenta fundamentala.

9. Dar, o sa spuneti: cum, permanenta fundamentala? Pentru ca adevarul stiintific se schimba!. Da, este exact, însa cu o mica deosebire, pe care va rog sa o retineti. Orice adevar nou în stiinta nu rastoarna un adevar vechi, ci îl înglobeaza. Adevarul vechi interpreteaza perfect un aspect particular al realitatii externe, un adevar nou nu înlatura adevarul vechi, ci îl închide într-însul. Întotdeauna adevarurile noi sunt mai generale decât cele vechi. Presupuneti ca ati fi urcati pe acoperisul Universitatii si ati vedea de acolo, din orizont, cât se poate vedea. Daca afara ploua, evident ca veti spune: ploua!. Daca însa ma urc într-un aeroplan si am un orizont mult mai departat si vad ca mai departe nu ploua, atunci zic: numai la Bucuresti ploua. În cazul acesta, adevarul acesta nou înglobeaza pe cel dintâi. Nu ploua peste tot, dar ploua la Bucuresti.
Cunostintele stiintifice sunt adevarate, sunt adevaruri, ele însa sunt pasibile de evolutiune, nu însa de rasturnare, ci de largire, de înglobare, de integrare. Si atunci, acestea pun cestiunea limitelor cunostintei stiintifice.
În definitiv, noi cunoastem din realitate ceva precis; nu ceea ce este în realitate, dar semnele pe cari le avem asupra realitatii au în ele ceva precis. Dar nu putem sa spunem niciodata ca cunoastem tot si ca realitatea ne este afectata cu tot ce are ea. Nu putem sa o spunem, mai întâi, pentru ca tot ceea ce exista în realitate ne este perceptibil, este perceptiune pentru noi. De pilda, ca sa iau un exemplu la-ndemâna tuturor, universul auditiv, acustic nu este acelasi pentru toata lumea. Muzica noastra lucreaza cu semitonuri, dar muzica araba lucreaza cu sferturi de tonuri. Prin urmare, la arabi exista perceptibilitate pentru sferturi de ton. Ati auzit poate ca exista un muzician, Busoni, care a facut chiar un clavir pentru muzica cu sferturi de ton, care nu era perceptibila urechii noastre în succesiunea sunetelor, ci în complexul lor; adica, o bucata muzicala armonizata, aceeasi bucata armonizata pe diatonismul obicinuit si pe urma pe acela cu sferturi de ton da cu totul alta impresiune.
Mai departe: exista, propriu-zis, fenomene de magnetism cari nu sunt pentru noi direct perceptibile. Noi nu avem simtul magnetic, simtul electric etc., dar luam cunostinta de ele indirect, le constatam în fenomenele de magnetism perceptibile la cunostinta noastra mediata sau imediata. Noi nu luam direct contact cu fenomenul de magnetism, ci prin cunoastere. Vedem ca se atrag, în anumite conditiuni, anumite corpuri si zicem: iata ca este magnetism!.
Aceasta însemneaza pur si simplu ca, în fiecare moment, cunostinta pe care stiinta o are despre un lucru este limitata, dar cunostinta aceasta este totdeauna pasibila de largire, de extindere.
Pentru aceasta extensiune a cunostintei noastre nu exista limita. Nu exista limite teoretice, principial vorbind, caci nu stiu daca eu nu voi putea sa descopar mâine un aparat oarecare cu ajutorul caruia sa-mi deschid aspecte cu totul noi ale universului.
Prin urmare, ca sa rezum: exista o cunostinta stiintifica. Aceasta cunostinta stiintifica nu da realitatea însasi, pentru ca, din realitate, noi nu cunoastem decât numar, timp si cauzalitate.
Tot ceea ce umple aceste forme, aceste calitati fundamentale ale realitatii sunt numai semne ale realitatii externe.
Prin urmare, stiinta ne da o cunostinta relativizata, o traducere a realitatii. Dar aceasta traducere a realitatii, totdeauna perfecta, fidela nu este o fictiune, cum s-a spus, nici o conventiune, cum s-a spus, ci este o imagine, o traducere a unei pozitiuni strict logice, din care nu se poate iesi.
Adevarurile acestea, în cadrul acesta bine determinat al stiintei, sunt totdeauna pasibile de schimbari. Schimbarile nu se fac însa prin negari, nu sunt negari sau înlocuiri, ci [sunt] schimbari cari se fac întotdeauna în sensul înglobarii, al integrarii. Se poate face afirmatiunea ca cunostinta noastra este limitata, dar, principial, nu se poate spune niciodata ca exista o limita pentru cercetarile stiintifice si pentru evolutiunea adevarurilor stiintifice, deoarece cunostinta stiintifica nu este determinata numai de simturile noastre, ci, din contra, noi cunoastem stiintificeste si anumite fenomene cari sunt, pentru simturile noastre, pentru constitutiunea noastra fiziologica, de-a dreptul imperceptibile.

10. Iata, prin urmare, ce cred ca trebuie sa stim, ca elemente, despre problema stiintifica.
Cu aceasta ocaziune, vreau sa-mi exprim satisfactia ca am ajuns sa va arat si d-voastra ca eu nu sunt în nici un fel negatorul stiintei.
Am auzit vorbindu-se prin târg cum ca ar fi „unul" la facultate care zice ca stiinta nu face nici cinci parale! Cum eu [îl] socotesc drept mare dobitoc pe acela care poate sa spuna asemenea lucru si cum eu despre mine am mai buna parere decât acesta, am tinut sa-mi descarc constiinta si sa fac o lectie în care sa arat ca, în adevar, exista o stiinta cu o valoare absoluta în felul ei si ca eu sunt omul care respect în totul aceasta stiinta.