agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-02 | |
Cînd pentru ei pămîntul e cerul și cerul pămîntul, pentru noi cerul e pămîntul și pămîntul cerul.
Așa trec, așa se duc, așa mor, așa merg. Cînd respiră și admiră acelaș aer, aceleași culori, trăiesc totuși împreună. Dar nu se cunosc. Cînd se uită-n sus, fiecare crede că celălalt e un astru divin sau mort, suprem sau crud. Dar nimic nu-i obligă să se caute unul pe altul, nimic nu-i obligă să-și dorească să ajungă unul la altul. Așa era apus. Ea jos, el sus, sau el jos și ea sus, căci nu există jos și sus decît dintr-un anumit punct. Cu o pălărie de paie cu o panglică roșu carmin, cu părul creț și negru, cu ochii verzi, cu buzele palide și timide… trecea. Ea vine din altă parte, ea nu trăiește nici jos nici sus. Mergînd, din cînd în cînd, își mai mușcă buzele. Acestea-ntr-o clipă se făceau roșii și ude dar în mai puțin de zece secunde păleau ușor la loc. Sensibile și fragile uneori, erau gata să dispară misterios, luate de-o adiere, gonite de piele sau mușcate pera violent spre a prinde o culoare. Ea avea de multe ori grijă. Dar nu numai de buze, căci onduleurile și cîrligeii părului, plini de spirit ludic, mai fug după lucruri interesante și colorate. Noroc cu rochia ei violetă și largă, albastru cu roz, care prin puteri vrăjitorești sau prin farmecul ei, mai ține lucrurile-n loc. Doar ochii ar vrea să-i mai lase să se plimbe, căci aceștia pasionați de ființa ei pe care o luminează, o obosesc teribil. Și-ar dori să-i lase în puterea nopții, să lumineze frunze și străzi, astfel trupul ei straniu, o dată, să se poată odihni în întuneric și să scoată la iveală putreziciunea simbolică pe care o ascunde de lumină. Această Doamnă stranie și luminată de ochii ei cei verzi a venit pe tărîmul cel de-al doilea, ce se află jos pentru fata care trăiește pe el și sus pentru băiatul ce trăiește pe primul tărîm. A trecut pe lîngă fată și a mîngăiat-o pe cap. Ar fi putut fi copilul ei. N-a fost să fie. Era a treia oară cînd venea pe acel tărîm. Acum venise cu un anume scop. Să-I oglindească fetei chipul în ochii ei. Fata a privit-o inocent. Era o ființă liberă curată și fericită, a cărei fericire atinge culmea atunci cînd Dumnezeu mai coboară mîna și-i mîngîie față. Doamna stranie a plecat cu privirea plină de chipul ei (asta-i era intenția). O neliniștea nepăsarea celor doi. Căci nici unul nu a vrut să afle despre astrul de sus (mort și sacru). A doua zi a plecat pe celălalt tărîm, la băiat și l-a privit lung arătîndu-i chipul fetei de jos. El s-a ridicat de pe jos ca un copil curios privind-o în ochi pe Doamnă. În ochii ei era chipul fetei și cînd Doamna stranie a vrut să plece, el i-a făcut semn să rămînă. Ea nu. - Te rog. Ea pleacă. - Te rog! Cine e? Chipul din ochii tăi! - Ce-i cu el? - Al cui e? Îmi seamănă! Parcă e rupt din mine! Nu e al tău! - Tu neglijezi acest chip! Ai putea să te zbați să ajungi la el, dar ești un nepăsător. - Nu! Doar spune-mi. - E astrul de deasupra ta. - Un astru are… - Cine-a spus că-i astru? A plecat grăbită trecînd prin tărîmul fetei iar. Ea a privit-o inocentă. - Mai uită-te și tu în sus, din cînd în cînd! I-a poruncit enervată Doamna stranie. Fata a privit-o mirată și totuși impresionată. Amîndoi priveau în sus și-n loc să vadă acelaș lucru, vedeau lucruri cu totul diferite. - Tu astru mort și crud ce te credeam divin și prea nepăsător… tu, tu să ai același fel de chip naiv ca ființele de jos? A stigat el către ea A auzit un ecou. Pentru ea vorbele lui erau sunete palide eclipsate de strigătul autoritar al greierilor ce puseseră stăpînire pe noapte. Dar erau și sunete melodioase ce o încîntau și-i făceau somnul mai dulce. - De ce nu-mi răspunzi? De ce nu-ți folosești ai tăi ochi mari ca să mă vezi? De ce nu-ți folosești miros naiv ca să mă simți? De ce nu-ți folosești cărnoase, roze, buze ca să-mi răspunzi? De ce-nchizi ochii cînd vorbesc? Dar vorbele lui erau prea caline și îndepărtate ca să semene cu niște întrebări. Erau prea pline de iubire ca să semene a cuvinte rostite de om. Zile multe i-a vorbit. Dormea rar și doar atunci cînd oboseala grea se trîntea crudă cu greutatea ei peste el. Plin de voință… dar firav. Și-a doua zi a răgușit și vocea lui cea caldă suna ca un strigăt de schingiuit. - Vai tu astru mare și puternic ce ai pățit de plîngi precum un pămîntean? Ce s-a întîmplat cu sunetele-ți blînde, unde-ai căzut, ce te-a lovit să plîngi așa? Ah parcă simt dinspre tine emoția unor lacrimi calde… parcă simt emoția unui om ce-a fost copil… El o vedea că i se adresează dar vocea ei înceată nu ajungea la el. Însă simțea blîndețea din cuvinte și inima-i creștea de bucurie căci ea ce a dormit atîtea nopți acuma îi vorbește clipe numai lui. - Tu ești un astru cu adevărat? Sau poate-n astrul tău crescu un om? Sau ești un om, ce rece l-am privit și acum îl văd? Ce mult s-ar mai fi bucurat el să audă dar vorbele ei nu le înțelegea, simțea doar energia pozitivă și se gîndea s-o cheme încă o dată pe doamna aceea mare și ciudată. - Tu doamnă ce mi-ai deschis ochii să văd această bună ființă ce mi-a tot stat pe cer, te rog mai vino… doar o dată, ca să mai văd în ochii tăi ce am văzut acum cîteva zile. Doamna trecea ignorantă și-n sinea ei mustea de fericire căci reușise să-i stîrnească interesul și lui despre ea și ei despre el. Iar în toată această veselie a ei un cîrligel din păr, desprins de fericire, s-a-ndepărtat de părul ei, vioi. - Las’ că te iau eu cîrligelule, și-mi vei fi de mare folos căci vorbele mele prin tine vor răsuna mai tare și mai bine. Și a-nceput prin el să îi vorbească iar. Vocea lui răsuna melodios și vorbele acum se-nțelegeau mai bine decît altă dată. - O… astre, vocea ta răsună pîn’ la mine. Ce tare și ce bine poți vorbi. Pe semne că m-am înșelat și nu ești astru, ești om ce-a fost o dată și copil. - Eu nu te-aud de îmi vorbești, frumoasă ființă, dar sper că acum mă înțelegi și eu te rog de poți să vii la mine căci eu nu pot să sar atît de sus. Fata striga dar nici ecoul n-ajungea atît de sus, la el. Și tot degeaba, și tot degeaba și a-nceput să plîngă tot mai des. El nu știa; căci sigur vocea lui arfi-mpăcat-o și-i mai vorbea din cînd în cînd, dar nu cu vorbe împăcătoare, căci nu știa că plînge și n-auzea ce strigă. - Þi-am dat și balta mea, și sper s-ajungă doar la tine căci eu mai multe zile am trăit în oglinda ei cea clară. Și după ploaia ce a fost la el, pe jos o baltă s-a făcut în care o privea pe ea din cînd în cînd. Dar o privea atît de des căci chipul ei a dispărut iar chipul lui a-nlocuit-o. - Te rog mai oglindește-te o dată, căci fără chipul tău nemărginit nu pot să dorm și să visez adînc. Așa-i striga în timp ce arunca apa din baltă-n sus. Pentru fată era o ploaie, iar după ploaie o baltă a renăscut. - O… vai, în balta asta ce-ai trimis-o se oglindește chipul tău cel bun. Și atît de clar…și-atît de scump… Ea ar fi vrut să îl sărute dar nu putea căci buza ei tulbura chipul din apă. Și…l-a privit atît de mult că-n loc să vadă chipul lui se oglindea doar ea. Așa-și tot trimiteau ei balta, dar nu vorbea decît băiatul. Ea tăcea și suspina, că nu poate să-i spună iar el vorbea și își dorea să o audă. Atunci se terminase luna Aprilie și-și stabilise tronul luna Mai. Și fericită că acum e la putere, s-a dus prin toată lumea să împlinească o dorință. Căci doar atît avea putere. - O lună Mai, o scumpă lună de poți și vrei mai ajuta enorm să-mi faci urechile mai bune să o aud pe fata mea de sus. Și luna Mai trecu și pe la fată: - te rog, te tog Mai scump, să-mi dai o voce mai puternică, să strig pîn’ la băiatul meu din cer. Și Mai s-a dus în casa ei și nu știa cui să-mplinească dorința. Ea îi iubea la fel și nu putea pe unul să îl părtinească, așa că tristă a plecat la treaba ei, și n-a mai împlinit nici o dorință. Cînd luna Mai se sfîrșea, ca să își ia la revedere, a fost din nou la cei doi să le-mplinească o dorință. Și își dorea ca amîndoi să ceară același lucru. - Fă-mi picioroange să ajung la fată, a spus băiatul. - Dă-mi aripi să zbor la el, a spus fata. Și luna Mai nu a știut pe cine să părtinească și a plecat fără să le-mplinească vre-o dorință. A trecut un an și întîlnirea lor dormea departe fiind ignorantă-n continuare cu toate că în ale ei urechi mai grosolane tot răsunau trompeți și megafoane. - O lună Mai de ce ne-ai părăsit și nu ne-ai împlinit nici o dorință? Dar oare știi că amîndoi vrem doar să ne-ntîlnim? E-o singură dorință, striga băiatul cînd luna Mai plecase iar, căci ale lor dorințe diferite nu au lăsat-o să facă numic. Și atunci cînd luna Mai se va întoarce, și-au plănuit să ceară amîndoi un loc unde cerul și pămăntul să se apropie astfel încăt să poată să se-atingă sau să coboare cîte unul, așa din cînd în cînd. Și luna Mai cînd s-a întors le-a-ndeplinit dorința lor comună. Și fericită a domnit o-ntreagă bună lună. Urmau să se-ntîlnească după dorința lor cea împlinită. - Fața ta e-așa reală, chipul tău chiar mă privește, ochi sclipesc și vocea-ți dulce se aude-ncet și bine la urechia mea cea stîngă. Pot șopti al tău cuvînt, pot s-aud freamăt din gînduri, pot să strig și să răsune. Mîna-ți grea și rece mă atinge pestre ochi și peste față, ești atît de-aproape și reală că mă pierd de tot prin tine. - Vreau să vii mereu la mine, vreau să mă mai ți de mînă, tu mă ști și tu mă aperi, tu mă furi, tu mă salvezi, tu vrei să mă mai mănînci o dată, tu m-ataci, tu mă salvezi. Ca un porumbel în colivie sunt în mîna ta cea strînsă, ca o pasăre albastră sunt în brațele-ți plăcute. Mă săruți timid și buzele-ți nu sunt străine, gura-i ca de carnivoră iar sărutul mult prea dulce. Îți înghiață iute trupul iar pe-al meu îl înfioară. Eu te țin de mîini pe-o lume iară tu pe cea de sus. Eu sunt neagră ca o umbră, tu ești alb și priceput. Eu sunt albă ca o floare tu ești negru de temut. Păru-mi negru iute zboară, iar al tău atît de greu că a mea mînă firavă, încordată, se oprește să mai umble iar prin el. Alergăm cuprinși de mînă pe un cer și pe-un pămînt două pete de culoare, două pete de pămînt. - Trage-mă te rog de mînă, modelează forma mea, haide vino tu la mine, hai coboară-n lumea mea, să nu-ți fie pic de frică fiindcă eu o să te țin iar din brațele-mi de piatră, nu mai cazi, hai, poți să vii. - Mîna ta mă strînge, iar pămîntul meu mă chiamă. Tu te lupți cu gravitația, tu mă ți plăcut în brațe. Amețită adorm la tine, tu mă mîngîi, eu șoptesc să mă lase gravitația. - Te sărut ușor pe frunte, tu mă mîngăi lin pe față. În acest loc de la Mai, bate-un vînt rece și iute și ne-nghiață iute trupul. - Þi-e frig? - Înăuntru nu. Te am pe tine. - E așa de cald la tine… la tine-n brațe. - De te mai sărut odată, parcă prind un fulg din viață. - De te mai sărut odată, cad iar prin extazul morții. Parcă nu mai sunt cu trup…parcă am rămas doar suflet. Și-ale tale pasionate mâini mari, reci și încleștate mă mai strâng acum odată și tot trupul tău cel rece ce acum ma-nvăluiește, e extazul. -Þi-e dor de casă? - Nu Nu…casa mea e așteptare. Casa mea e jos acum…tu ești aproape, ești prea aprope ca să te mai aud prin cârligel…Ești prea aproape să-ți mai sărut chipul din baltă .Ești prea aproape să mai primești ploie de la mine.Ești prea aproape să te strig…Ești prea aprope să mai plâng. - Te iubesc…O melodie răsuna…un sunet de frunze fremătat după ploaie de vânt, le adia pe la urechi. - Zău?…și eu. - Zău?…ce bine… - Ho ho ho… - Þomanule… - Zău? - Da … - Da… -Tu ești din cer. - Tu ești din cer, nu eu. - Tu ești cerul meu iar eu sunt cerul tău. - Nu! Tu ești astrul meu,iar eu sunt astrul tău. - Și-atunci, sunt două ceruri și două pămînturi.Tu ai un cer și un pămînt, iar eu am un cer și un pămînt…Pot să te mănînc? - Nu! - De ce ? - Ca să te mai văd o clipă. - La sfîrșitul lunii Mai? -Și-o clipă. - Lasă ca-mi vei vedea dinții… măselele… cerul gurii…gîtul…vei vedea ce e înăuntrul formei ce o mîngîi acum. - De mă vei mușca, vei vedea că dulcele ce-l vede ochiul nu-l simte și gura. - Te mușc? -Nu! Se apropia sfîrșitul lunii Mai. Luna Mai a venit la ei și i-a sărutata dulce pe frunte, după care le-a dat în dar o clipă după terminarea lunii , în care să poată sta împreună. Era soare și ei trăiau acea clipă.Săteu împreună, și ea-și culcase capul pe umărul lui stîng, iar el pe umărul ei stîng. Soarele le deschidea părul la culoare.Parcă erau pui ai razelor de soare. Ca de obicei, își șopteau ceva din cînd în cînd… vorbe dulci, vorbe sărate… Și spre sfîrșitul acestei ultime clipe…: Cu pașii înceți , cu fața albă și la fel de stranie ca la început, doamna ciudată s-a apropiat de ei făcîndu-le umbră cu silueta ei albastră.O priveau naivi precum doi copii. În cîteva clipe, au avut o presimțire și pentru că era pentru ultima dată el pasionat, s-a repezit s-o muște de buze, iar ea pe el. - Sunt dulci? - Nu, tu ești dulce! - Mă lași să te mușc? - M-ai mușcat deja! -Și tu… Doamna stranie îi privea zîmbind sarcastic. În cîteva clipe ei doi, cei doi, băiatul și fata, s-au transformat în doi cîrlionți ce s-au alăturat părului ei plin de cîrligei veseli. Așa din părul ei răsunau voci de veselie, chicote căci niște cîrlionți nu pot fi cîrlionți decît dacă sunt veseli și strălucitori. Mergea înainte, buzele ei roz tremurau de vibrația sensibilității. Odată le mai apăsa și carnea lor se umplea de roșul viu al vieții.Ochii verzi ce-i apăsau întreg capul cu greutatea și temperatura lor, se stingeau și se răceau încet spre a lăsa-o să se odihnească.Asta pentru că se făcea noapte. Domna straie adormea lăsîndu-și în întuneric putreziciunea corpului, să se desfășoare, ca apoi, după o noapte liniștită… să meargă iar, la fel de stranie… la fel de frumoasă. Și ca să ne amintim de cei doi, luna Mai s-a străduit și-a reușit să păstreze acel loc în care cerul și pămîntul să permită atingerea. Un loc unde se sărută cerul cu pămîntul sau pămîntul cu cerul. Dar peste tot ce este aici… cînd vrea, cînd simte cînd trebuie și cînd acceptă o rugăminte, Doamna stranie își plimbă aparișia și descompunerea ușor… așa cum trec ani, cum trec luni, cum trec săptămîni, cum trec zile, cum trec ore,cum trec clipe și cum vrei iar să știi: Ce-i sub pălărie. Sfîrșit |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate