agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2713 .



CATEVA PORTRETE UMANISTE
proză [ ]
PROLOG

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [povestasul ]

2001-09-16  |     | 



Câteva portrete umaniste

PROLOG



Constat după aproape trei decenii de existentă că mă atrag golanii. Mai întâi sa justific termenul deoarce conține o doză de vacuitate care a generat probabil și scindarea sensului în sinonime prea puțin perfecte. „Huligan”ar fi cel mai apropiat dintre ele. Noțiunea de „bădăran” deja implică mitocănia, grosolănia, abjecția. Iar cea de „mitocan” presupune aproximativ același lucru, schițând nuanțat o punte între bădărănie și țopârlănie. Huliganul este un golan ceva mai ofensiv, mai recalcitrant...uneori chiar violent. Iar mie îmi plac numai golanii.
Și nu orice specie de golan, pentru ca și ei sunt de mai multe rase și categorii. Exista golanul miștocar al crui simț ludic dezbracă de sens și dezarticulează miza oricărui gest omenesc. Există golani bârfitori și golani farseuri, golani de turmă și golani singuratici. Aceștia din urma sunt cei care mă incită pe mine și cu care, după un bilanț biografic lucid, contrat că am afinități. Golanii singuratici sunt de regula intelectuali. Eugen Ionescu este cazul cel mai frapant care îmi vine în minte. La 18 ani studiam cu înfocare posibilitățile de dedublare, metempsihoza, parapsihologia, precum și numeroase broșuri și publicații SF care să-mi elucideze posibilitățile virtuale ale unei călătorii în timp deoarece eram convinsă că un golan intelecual de proporțiile lui Eugen Ionescu nu se va mai naște în următorul secol și consideram mai suportabilă calatoria în trecutul apropiat decât cea într-un viitor pe care nu-l puteam anticipa nicicum. Îmi doream să-l cunosc pe Eugen Ionescu, să-l văd, să-l ascult, să aflu cum i se lumiează fața când surâde sau cum i se crispează buzele și i se micșorează pupilele atunci cand urmărește concentrat și pătimaș firul unei idei de scandal... Vroiam să fiu contemporană lui macar la modul spiritist...să îl pot urmări de undeva din altă dimensiune, invizibil prezentă în sufrageria lui sau în biroul bibliotecă în care a scris „ Însinguratul”, vroiam să-l văd plimbându-se pe cheiurile Senei melancolic și anxios....dar din nenorocire nu mi-a ieșit pasiența cu dedublarea și călătoria în timp. Nu am reușit decât să-i presimt moartea telepatic cu două săptămâni înainte și să apuc să-i trimit o epistolă exaltată, disperată și imbecilă prin care îmi exprimam regretul că nu m-a cunoscut la timp pentru că sigur s-ar fi îndrăgostit de mine, scrisoare pe care Marie-Jeanne probabil a aruncat-o la gunoi nedeschisă, in saptamânile de curățenie care au urmat secundei blestemate în care tatăl ei și-a dat duhul.
Recunosc că sunt un spirit pesimist și sceptic. Iar puțina brumă de misticism pe care o aveam mi-a fost infirmată de mai toate experiențele din prima tinerețe. Dar deznădejea cea mai mare pe care am încercat-o n-are legatură nici cu frivolitatea și stilul vicios de viață al generației mele, nici cu misoginismul cu care m-au tratat aleșii visurilor mele, nici măcar cu eșecurile repetate pe care le-am încasat în încercarea mea hilară de-a-mi publica scrierile. Deznădejea mea cea mai profundă provenea din faptul că generația din care făceam parte părea că s-a născut cu conștiința cariată, cu o lehamite funciară față de cultură... cu o scârbă viscerală de idei și concepte abstracte, consecință directă și sumbră a unui simt impecabil al adaptării. Mă îngrozea mai ales faptul că pe tineri nu-i mai revolta absolut nimic, n-aveau nici jumătate de secol și erau deja blazați, se complăceau în idea că Danemarca putrezește de vie și se consolau ieftin cu sloganuri de genul: „ din viață scapă cine poate”, „ legea junglei îsi spune cuvântul”, „ în lumea asta de rahat trebuie să ai stomac de struț și răbdare de sfânt”, „trebuie să te arăți indiferent și să poți disimula orice”, iar pe mine mă oripila - nu atât faptul că treceam în ochii celorlalți drept o inadaptată ridicolă și mă taxau cu porecla de „ filosoafă” ( calificativ reprobabil) ci că mentalitatea lor digera pe nemestecate o sumă întreagă de compromisuri morale și atrocități intime, ajungând să nu mai poată distinge între bine și rau, între iluzie și adevăr, între imperativele adaptării și spirit. Generația mea reușise în sfârșit să suprime conflictele și dilemele iscate la granița dintre esență și aparență reușind să atrofieze complet esența. Dincolo de aparențe nu mai exista nimic, oricât ai fi forat după o brumă de conștiință.
Generația mea trăia narcotic la suprafața realității levitând deasupra oricăror probleme existențiale. Însăși ideea de problemă existențiala, de conflict interior le repugna acestor tineri. Era rușinos să îți faci griji metafizice în loc să ai probleme cu banii. Iar dacă erai sărac faptul căpăta proporții de domeniul patologicului. Și-n pesimismul meu nevrednic mi-am facut pentru prima oară iluzii în sensul negativ al cuvântului. Am trăit cu iluzia că a murit pentru totdeauna odată cu Eugen Ionescu flama revoltei conștiinței, că la mormântul lui Vâsoțki mai vin să se sprijine de cruce doar ciorile și vrăbiile, că de Francois Villon nu s-ar mai îndrăgosti nici măcar curvele, că omenirea se îndreaptă cu pași siguri spre mortificarea totală a spiritului și că singurele pâlpâiri ale conștiinței vor rămâne în reflexiile haotice ale unor pulsiuni sexuale aruncate pe pereții peșterilor sufletului. Atât. E foarte ușor să acuzi o societate de alienare fără să te întrebi dacă nu cumva o parte din vină îți aparține. Nu poți schimba lumea dacă nu te consideri vinovat sau responsabil în nici un fel de degradarea ei....dacă te socotești absolvit de orice putere sau influență. Desigur, pentru o astfel de atitudine îți trebuie curaj, nu glumă. Trebuie să accepți că lumea e o parte din tine.... o parte viciată și malformată care trebuie plâmădită altfel. A avea conștiință e un act de curaj. Deși toți suntem conștienți foarte puțini sunt cei care au conștiință. E necesar un simț al sfidării, o modestie aparte și o putere de sacrificiu a propriei imagini pe care foarte puțini o au. Nici macar dintre marii ganditori ai istoriei n-au avut toți curajul asta. L-au avut un Giordano Bruno, considerat eretic și „ golan” de către inchiziția care, în mărinimia ei umanistă, ardea cu mare drag pe rug contestatarii bisericii, l-au avut hippyoții pe care societatea i-a catalogat la rubrica „ scursuri și paraziți”, l-a avut Sabato în tinerețea lui anarhistă când s-a ridicat împotriva dictaturii militare din Argentina, l-au avut vocile scriitorilor care s-au ridicat în timpul războiului împotriva nazismului, l-a avut Saint-Exupery cand decola în ultimul sau zbor deasupra Mediteranei pe când Aragon declama cu fanatism revoluționar versuri care preamăreau gloria Gestappoului, etc. A fi implicat într-o mișcare de rezistentă socială sau morală, din punct de vedere al orânduirii societății, e un act de huliganism. A scoate la lumină niște adevăruri care sfidează legile nescrise ale comun-sensurilor e un act de răzvrătire intelectuală. De revoltă a spiritului împotriva erorii, minciunii, iluziei, rătăcirii. Avem nevoie de astfel de „golani intelectuali” ca de aer. De spirite obraznice și „ agitate” care să spună lucrurilor pe nume atunci când generații întregi se complac în somul calduț al îndoielilor pasive, în deșertăciunea resemnării, în mâzga lamentațiilor fără sunet la adresa societății. Fără aceste conștiințe omenirea ar fi batut apa în piuă.
Revin acum la iluzia mea nefericită... singura pe care viața mi-a infirmat-o făcându-mă să ma bucur. Eugen Ionescu n-a fost ultimul golan. Printre androizii generației mele îndobitocite de pragmatism am întâlnit câțiva astfel de golani intelectuali, autentici. Câteva portrete umaniste.
Pe lângă nenumărate defecte, am și o calitate. Îi pot vedea pe cei pe care îi admir și iubesc din interiorul lor, cu proprii ochi. Așa că voi încerca să descriu aceste portrete într-un spirit și stil cât mai apropiate de cele ale personajului pe care le întruchipează.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!