Bărbatul stătea dincolo de Ziduri.
Ședea închis în sine, smulgându-și, cu gesturi rare și apăsate, bucăți din propriul lui trup. Din coapse, de pe față, din piept, de-acolo unde durerea era mai atroce.
Bărbatul plutea, singur și nedormit, în mijlocul unei mări purpurii, a cărei undă uleioasă îi pulsa, copleșitor, în ureche. Era roșul buzelor, al extremităților descărnate, al ochiului injectat, scos din orbite, cu care el măsura timpul. Și toate acestea, pentru că timpul a început odată cu fetusul chircit în marea purpurie.
Bărbatul părea neclintit în fața geamului, privind, în pijama și nebărbierit, fațadele nopții, dezvăluite între două scânteieri ale tramvaiului, care recompuneau pentru o clipă, în mintea lui, imagini ale întregului oraș. Împietrit lângă fereastră, Bărbatul continua să măsoare timpul Lumii și al Orașului, smulgându-și bucăți din propriul trup și scriind cu disperare versuri pe care nu le va citi nimeni.
Rănit pe întinderile reci, măturate de vântul înghețat, se târa spre tărâmul vegheat de soarele primăvăratic, al cărui soroc nu venise încă. Era, totuși, un supraviețuitor.
***
Bărbatul își trecea viața în penumbra grilajelor, urcând și coborând aceeași scară sordidă, ca un pendul între infern și adăpostul iluzoriu al mansardei, de unde ziua, el urmărea oamenii care se clătinau pe străzi, în liniște, ca bolnavii pe coridorul unui lazaret fantomatic, târând după ei plasele cu mizerie și nefericire.
Scara sordidă creștea, învârtindu-se aidoma unui corn care-i împungea sufletul, aidoma unei gheare, unei spirale, unui melc tainic al Universului.
Acesta era chiar ritmul existenței lui.
Mirare cum acel schelet ușor, ce părea alcătuit din scrum și surcele, se vertebra și re-vertebra în fiecare dimineață, pe măsură ce lumina crudă pătrundea prin geamurile fără perdele.
Cu o precizie chirurgicală, razele urcau milimetru cu milimetru spre cel mai îndepărtat ungher al garsonierei, dezvăluind afișul cu japoneza care zâmbea din mijlocul unei mări fulguitoare de petale roșii.
***
Închipuindu-se un ascet asiatic, Bărbatul își sorbea cafeaua cu înghițituri mici. Întotdeauna avusese o eleganță vetustă a mișcărilor, mai potrivită vremurilor în care era bine îmbrăcat și în centrul atenției.
Bun observator, își analiza maioul soios, în care dormise nopți la rând, ușa cu vopseaua ei scorojită și afișul cu doamna aceea palidă, care-i devenise un fel de soție sau confidentă, în anii de când nu mai avusese o femeie adevărată.
Era, totuși, un supraviețuitor. Nu nemuritor, căci aceștia dispar mai repede, adesea într-o clipită, într-un flash orbitor de lumină – ci un supraviețuitor chinuit, dar încă stăpân pe eul său sinistrat, pe universul lui fragil, visat ca un munte inaccesibil sau ca o insulă în mijlocul oceanului. În fapt, era refugiul din camera cu mobile vechi, suprapuse asimetric și susținute de manuscrise, tablouri și amintiri.
Uneori, avea impresia că întreg acoperișul clădirii era păstrat în echilibru de intensitatea gândurilor sale și poate de aceea își permitea să doarmă așa de rar.
***
Odaia era ticsită cu mobile, cu picturi cețoase și cu sentimente neclare, pe măsură ce Bărbatul își relua planurile sale vagi, proiectele irealizabile, cărțile nenăscute încă, nescrise și care nu vor vedea niciodată lumina tiparului.
Îi reveneau în minte femeile pe care nu le avusese niciodată, chipurile văzute din fugă, fețele verzui, lipite de geamul autobuzului sau grupurile tăcute, care se adunau seara în fața cinematografelor.
Astfel stârnit, mecanismul gândirii antrena elice după elice, ca un ventilator imens, care aspira până și imaginile din zilele acelea fără memorie, cum ar fi încremenirea lui mută, cu gura larg deschisă și ochii ficși, într-un gest extrem, ce sugera demența, în mijlocul unei piețe supraaglomerate. Mai târziu, a înțeles că fusese țintuit acolo ca axă a lumii, străpuns, doar pentru o secvență din Eternitate, de o simetrie perfectă, divină, care-i scălda ochii în lacrimi. Era un sentiment pur și intens, imposibil de împărtășit neliniștiților lui semeni, care-l îmbrânceau iritați, fără să-l înțeleagă.
***
Era ceva ce uitase, ce pierduse totuși, acolo. De fapt, era cineva.
O văzuse de la spate, intrigat la început de părul ei zburlit, apoi de misterul chipului parțial dezvăluit în reflexiile unei vitrine. Femeia și-a-ntors spre el fața albă, copleșindu-l cu acea impresie de rupere a timpului, de breșă existențială, de sfâșiere a perdelelor care-i învăluiseră traiul de până atunci. Þintuit în momentul său astral, o lăsase să dispară în mulțime, prinzând totuși, în ultima clipă, ceva din aura ei răscolitoare, ca un mesaj pentru mai târziu.
***
În dimineața aceea, a privit pentru a mia oară afișul cu doamna ce dispărea, devenind tot mai străvezie, în sfârșit hotărât s-o caute pe sora ei cea adevărată, cea pierdută în forfota orientală a bazarului. Cine știe, poate că azi va avea noroc. Era un motiv suficient de puternic pentru a-și demonstra lui însuși, încă o dată, că este un supraviețuitor.
Ieșit din iarnă, Bărbatul a simțit nevoia să-și ofere un pahar cu vin, pe care l-a savurat ca într-un ritual de chemare a primăverii ce va irumpe curând.