agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-12 | | Era perioada „putredă”, când toți păreau ieșiți, buimaci și cu părul răvășit în smocuri, din lunga iarnă ploioasă, incapabili să mai respire aerul umed și tare de-afară. Oamenii își treceau zilele în fel și fel de locuri, se putea spune că și munceau acolo, oricum erau împreună, stăteau laolaltă, orășenii frustrați și navetiștii nebărbieriți, adunați în numele unor simboluri vagi, care mai răzbăteau până la ei prin lozincile acelea roșii, atârnate deasupra capetelor, și pe care fiecare se străduia să le uite, după cum putea. Ce spuneau acele texte nu mai înțelegea nimeni, sensul inițial era oricum vag și, în plus, se zvonea că însuși cel care picta mesajele le ajusta sau mai adăuga de la el, în funcție de lungimea pânzei pe care o avea la dispoziție, sau după câtă vopsea i se repartizase. Oricum, nici unul dintre ei nu credea în sloganuri – erau toți laolaltă, dar singuri în același timp, iar când schimbul era gata, ieșeau grămadă în peisajul mizer, cu cerul plumburiu, calea ferată, abatorul și stâlpii de telegraf, care le jalonau, oblici, drumul spre dormitorul rece din inima conglomeratului cenușiu de blocuri. Acolo, fiecare ținea ascuns prin rafturi, pe balcon sau sub pat, măcar un pachet sau o cutie cu neliniște, cu frică, cu suspiciune sau cu ratare. Fiecare o păstra pe undeva, dar se temea s-o atingă, darmite s-o deschidă. Prea ocupați cu propria supraviețuire, se mulțumeau doar să le transmită din generație în generație, ca pe-o moștenire, cu aerul că nu știau nimic, că așa le-a fost dat și că așa trebuia să fie. Zilele se scurgeau haotic, se amestecau una cu alta, amurgurile târzii confundându-se cu diminețile confuze, timpul fiind înghițit în acest neant, din care nu mai rămânea decât o nesfârșită migrenă, o așteptare încremenită, întreruptă doar de cozile la pâine-lapte-carne și de viermuiala cotidiană din jurul dormitoarelor comune. *** Cam atunci a apărut ea, Slăbănoaga, ca o prevestire a celor ce urmau să se întâmple. Nu era cine știe ce de capul ei, nu avea nici sâni, nici șolduri, era doar vopsită țipător și spunea niște lucruri inimaginabile pe atunci, le zicea cum nu se putea mai bine, târându-și pe caldarâm sandalele acelea ridicole, pe care le purta atât în iernile cu ger sticlos, cât și în verile mirosind a praf și a autobuze vechi, stricate. Desigur, nimeni nu era atât de curajos încât s-o aplaude, dar îi așteptam fiecare apariție cu sufletul la gură, ca pe-un dezmăț secret, batjocorind-o, desigur, ca se ne simțim în siguranță, sau poate înciudați că, iată, cineva vorbea singur și tare, zicând pe față, din mijlocul mulțimii, ceea ce gândeam oricare dintre noi. Slăbănoaga părea de neoprit, bătea străzile, strigând în gura mare, zi și noapte, iar în jurul ei totul se rotea, deformându-se ca într-un tunel amețitor. În spatele zidurilor ne aflam noi, devorați de o lașitate abominabilă, ținându-ne până și respirația, la fiecare trecere a ei. Apoi, temători, dădeam drumul în surdină la aparatul de radio și ascultam, paralizați, cum mersul omenirii se conformează țipetelor nebunei, urmând-o pas cu pas, ca o trenă zdrențuită care mătură întreaga lume. Iar ceea ce trebuia să se întâmple se împlinea chiar acum tot mai aproape și se va revărsa, curând, și la noi, ca un potop, implacabil, prevestit și așteptat. *** După execuția televizată a lui „c”, atunci când abia înțelegeam că cei dinainte erau și cei de după și putea fi chiar cei de apoi, l-am revăzut pe tatăl ei, cu care vorbeam rar. Mai ieșea din când în când seara, strecurându-se pe lângă ziduri, cu căciula lui demodată și ochelarii pătrați, care-i decupau ciudat chipul prelung și cenușiu. Părea scos de la naftalină, avea un aer vetust și vag periculos, ca un spion din anii 50, sau poate că era, pur și simplu, bolnav. Pe atunci începusem să lucrez la ziar, eram „otrăvit” și foarte ocupat, iar el îmi repeta, revoltat, ceva despre neglijența autorităților. Îl priveam prostește, fără să înregistrez vreun cuvânt, dar am înțeles că Slăbănoaga începuse să-i deranjeze pe toți. Acum, când țipătul nu mai servește la nimic, ea continua să strige, tot mai disperată, din mijlocul străzii – desigur, poate s-o facă, este democrație, oricum nu-i mai dă nimeni nici o atenție, dar, știți, deranjează vecinii, oamenii nu mai sunt dispuși să suporte nonsensurile astea, ei au nevoie de liniște… de liniște, mă-nțelegeți? *** A venit iar luna lui decembrie și la televizor se întreabă, din nou, „cine a tras în noi”. Pe ecran se perindă aceiași indivizi febrili, clămpănind din fălci, agitând documente și evocând mărturii trunchiate. Afli din jurnale că s-au pus pe scris cărți cu scenarii, că unii au dispărut apoi în împrejurări neelucidate… Lumea era însă tot mai scârbită și, în fond, cetățenii nu mai doreau nimic, decât să fie lăsați în pace. La ei sus era trasă perdeaua și toți cei din casă apăreau pe rând în dreptunghiul ferestrei, ca într-o piesă absurdă cu umbre chinezești, care se frâng din mijloc, ridicând, cu gesturi smucite, mâini slabe, cu degete rășchirate și tremurătoare. Era o scenă mută, apartamentul era vag luminat și rămăsese ultimul cu becul aprins, părând suspendat în noapte. Atunci s-au hotărât să o ducă la azil și să se facă, odată, liniște. *** Ce s-a întâmplat apoi, nu mai știu. Cu siguranță, unii dintre noi au murit pe aceste meleaguri, zise „ale nevrozelor și eternelor ratări”, dar moartea i-a ajuns bine-mersi și pe alții, prin Germania sau Canada, acolo unde credeau că au dat de bine. Ne-am mai rărit, așadar. Eu lucrez în continuare la ziar, iar când privesc spre zilele acelea, mă gândesc că, iată, am devenit amnezic, că am tot felul de lapsusuri, că dau rateuri și, de fapt, poate că totul n-a avut nici un rost, sau doar am visat, de vreme ce securimea își vede în continuare de ale ei, păstorind o națiune „ignorantă” și nerecunoscătoare. Pe deasupra, am devenit tot mai pisălog, uit ce-am spus mai înainte și am tendința să mă repet; măcar sunt conștient de toate astea și fac conversație din ce în ce mai rar. Oricum, s-au adunat și la mine destule nopți nedormite; diminețile reci se confundă adesea cu serile friguroase, iar timpul se comprimă, astfel încă nu mai ești sigur dacă între ele s-a mai consumat sau nu o zi. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate