La marginea orașului, într-o zonă cu vagi caracteristici urbane, se adună cam o dată pe săptămână o societate oarecum curioasă…
Două duzini de jucători, cu alura micilor brute de categorie inferioară la box, sunt aliniate, față în față.
Privindu-i cum stau așa, mici, osoși și cu chiloți largi, mai degrabă meridionali după aspect, încerci să le ghicești violența de mai târziu, acum latentă.
Între ei, arbitrul, cu prestanța prăfuită a unui medic de țară, pare cam obosit și avem mereu impresia că știe ceva în plus față de restul lumii… precum bătrânul circar care face, pentru a mia oară, numărul cu „cel mai veninos șarpe din lume”.
Spectatorii, majoritatea cu bască și fără dinți, populează inestetic rândurile de bănci de lemn și dau impresia unor nuntași cu limba cleioasă, întârziați până spre ziuă la o ultimă sticlă de țuică. Costumele negre, de duminică, le stau nefiresc, iar cămășile albe sunt boțite și descheiate la gât.
Dar ei nu au timp să se vadă prea bine. Simțurile le sunt anesteziate de verdele crud al ierbii de pe maidan, de vântul tare de primăvară care stârnește mirosurile amestecate de la marginea orașului. I-a cuprins o frenezie mecanică pe toți, strivind semințele obsesiv între dinți, iar mâinile se întind din nou către cornetele din hârtie de ziar.
În timp ce țigăncile nu mai prididesc cu împărțitul, ochii, avizi de spectacol, se plimbă în neștire peste reclamele cu „Aspirina Bayer, prietenul dvs. bun, care vă alină durerile…”, „Loțiunea BOB”, „Citiți Universul, cel mai informat ziar românesc”, înregistrându-le absenți conținutul. Doar femeia brunetă, cu buzele de un roșu aprins, pictată pe un panou publicitar mărginaș, stăruie câteva fracțiuni de secundă în plus în mintea spectatorului (evident, doctorul Freud, care știe toate resorturile subconștiente, infailibil, cu faimoasa lui țigară de foi între dinți, va fi lucrând chiar acum la o carte despre acesta - dacă n-o fi murit între timp).
* * *
Dar să lăsăm divagațiile, căci ora derby-ului se apropie; tribunele au devenit acum pline de un cenușiu compact, o fanfară nesigură pe repertoriu atacă un marș solemn, în timp ce, prin spatele stadionului, ultimele cete de găligani ciolănoși sar gardul. Apoi trec prin fața mulțimii, siguri pe ei, cu mâinile în buzunare, cătând pe sub șapca în carouri, cu cozorocul pe ochi, vreun loc liber.
Ici-acolo se strigă, steagurile încă nu se văd, dar zgomotele cresc. Hârtii se îngrămădesc pe sub bănci sau sunt luate de vânt. Fanfara cedează locul unor megafoane răgușite, care accentuează confuzia generală.
În această atmosferă de beatitudine, un ins gras și neras, cu un pulover răpănos pe sub haina deschisă, se întoarce rânjind tâmp spre mine. Eu îmi strâng trenciul și îmi las pălăria pe ochi, convins brusc de realitatea vântului ce bântuie mahalaua și de inutilitatea ziarului opoziției, pe care-l tot strâng în mâini fără a-l citi (făcând în schimb acele reflecții stupide despre Freud și despre panourile publicitare).
Desigur că, în acest timp, undeva afară, a oprit o limuzină lăcuită și solemnă din care au coborât oficialitățile, adică domnul prefect în primul rând, alături de distinsa sa doamnă cu voaletă, apoi primarul și cine mai știe cine încă…
Tribuna oficială s-a umplut și ea, totul poate începe…
Chiar în acest moment, căpitanii celor două echipe, Johnny Sfetculescu și Barbu Brauer își strâng mâinile și schimbă fanioane. Arbitrul Bebe Iancovici poartă șapcă și pare mult mai autoritar în momentul sacramental al fluierului de început.
Și tot acum, în internatul Liceului de băieți, toată lumea este roată în jurul radioului magic, unde neobositul crainic brodează variațiuni la nesfârșit pe tema match-ului. Pentru elevii abrutizați de supravegherea forțată a pedagogilor, match-ul este o minune. Și așa, povestită de speaker, viața murdară a maidanului le pare un basm.
* * *
Lumea s-a prins cu totul în valtzul mecanic al celor două echipe, care par și ele în transă, pasând încruntat și îndemnându-le cu strigăte scurte, alungate repede de vânt.
Partitura încearcă să se însăileze, dar o notă falsă o împiedică să crească: un jucător oprit din acțiune se dă de ceasul morții pe gazon. Arbitrul își înalță mâinile, teatral, iar jucătorul, creț și cu maxilar dur, se ridică într-un vacarm de aplauze și huiduieli.
Sunt încă buimăcit și nu-mi dau seama ce se întâmplă pe teren, de parcă aș urmări doar dungile late de la jambierele jucătorilor, săltând ca niște mingi albe de ping-pong pe o masă verde.
Mișcările sunt repezi, uneori neînțelese și temperamentul imprevizibil al jucătorilor i-a molipsit și pe cei din tribune, care cad și se ridică iarăși, pentru ca apoi să se așeze încet, cu mâinile crispate pe creștetul capului.
Nici tribuna oficială nu este scutită de emoțiile ce răscolesc atât de violent vulgul de la peluză. Domnul primar, fericit că i s-a semnalat prezența în transmisiunea radio, arborează irezistibilul său șarm electoral, iar domnul prefect, constatând că deocamdată totul este în regulă, își permite un scurt rictus la o ratare a gazdelor. La rându-i, doamna prefect scapă câte un „oh” la vreo fază, silindu-se să fie și dânsa la înălțimea momentului.
* * *
La pauză mă simt oarecum plouat, inutil și dezumflat.
Brusc, am pierdut încordarea acumulată la început, iar cerul noros îmi apasă acum tâmplele cu o presiune necunoscută.
Totul pare că a încremenit, forfota oamenilor are ceva din foiala somnului animalelor cuprinse de presimțiri înaintea unei catastrofe.
Soarele mai răzbate uneori printre norii întunecați, luminând tribuna de vizavi, ce-mi pare o biată șandrama ce urmează să fie spulberată. Mă gândesc la taifunul din Japonia și la tribunele de lemn ce se prăbușesc mereu, înțesate de lume, în timpul marilor coride sud-americane…
Dar iată, a reînceput partida.
Cei douăzeci de meridionali se înfruntă în același vals mecanic și mărunt. Noroiul de pe tricouri a mai estompat culorile acestui spectacol. Eroii de la radio devin aici, pe gazon, bieți soldați de plumb. ”Marea ratare” de la radio este greșeala copilărească de sub ochii noștri, ce-l face pe bătrânul din fața mea să strige și să-și agite ridicol brațele slabe. „Internaționalul Damian” este omul acesta deșirat care se lamentează mereu, scuipă și stă cu mâinile înfipte în șolduri.
Dezarticulat, ca o păpușă trezită din letargie, el avansează implacabil și trimite mingea în plasă, apoi, cu numărul descusut fluturându-i pe spate, o pornește spre tribunele în delir, cu brațele ridicate.
Printre pălăriile, ziarele și pernele ce zboară împrejurul meu, zăresc arbitrul care, inconștient de lipsa sa de importanță în aceste momente, arată cu un gest larg că „les jeux sont faits”.
* * *
S-a terminat și meciul, iar bucuria se dizolvă treptat, ca o bomboană pe care o savurezi încet. La capătul meciului, duminica ia sfârșit cu adevărat și oamenii se gândesc la săptămâna ce vine, cu grijile și amăgirile ei.
Mi-i imaginez acum pe toți, mici și crispați, cu maxilare proeminente, jucându-și meciul lor cenușiu, zi de zi, într-un vals mecanic și mărunt…
Iar eu, cu trenciul mototolit, mă strecor gânditor prin coridorul reclamelor colorate, încercând să stabilesc o legătură între silueta atrăgătoare a unei doamne și câteva amintiri din metropolă.
Distrat ca de obicei, mă îndrept spre tramvaiul înțesat de lume, întrebându-mă, pe drept cuvânt, ce-o mai fi scornind acum dr. Freud, în cabinetul său de la Viena?