Odată învăluit în ceața răcoroasă a serii, am simțit frisonul vegetației umede și solzoase încolăcindu-mi gleznele. În fața mea se întindea, fremătătoare, o mare de viermi vegetali, pierzându-se în zare - acolo unde peisajul rămânea grandios și impasibil.
Departe, pânzele roșiatice ale orizontului învăluiau turnuri cariate, singuratice, ori poate arbori mai răsăriți ai unor păduri fantastice sau chiar norii coborâți pe pământ… Peste câmpiile întretăiate oblic, ca într-un caleidoscop, forme ciudate înalță în urma lor coame de praf auriu, aburi ori valuri… cine știe ?
Poate doar Gândul, ai cărui pași imenși calcă peste dealuri și păduri, ghidați de zborul haotic al marilor păsări zdrențuite ce-i ating molatec creștetul. De pretutindeni, din văi, aceeași muzică clipocește tainic în penumbra scorburilor, unde ghemotoacele vii se adună, după ritmurile lor neștiute, contopindu-se cu imensitatea galben-verde a acestui capăt de lume.
Semnul așteptat veni înainte ca înserarea să mă acopere cu totul. Căruțașul, trecând ca o nălucă pe drumul nedeslușit în acel haos de câmpuri pustii, mi-a arătat, totuși, cum să ajung în locul visat încă de la începutul straniei mele treceri.

* * *

Sunt singur, într-un etern amurg răcoros și aștept Mașina cu Zbaturi. Vup-vup, vup-vup, pulsația din gât anticipează toba uriașă care va face să-mi sară inima din piept, ducându-mă, cu fiecare bătaie, spre un deznodământ ce pare că nu-și are locul aici. Vup-vup, vup-vup, mă afund, fără putință de ieșire, într-un univers teribil. Extazul meu este vecin cu neantul; nemișcat, cu ochii ieșiți din orbite, apuc să văd Mașina cu Zbaturi , ivindu-se uriașă din ceață, defilând, interminabilă, cu vacarmul ne-lumesc al punților sale suprapuse.
Vup-vup, vup-vup, Mașina cu Zbaturi pune stăpânire pe gândurile mele, paralizându-mi orice voință, lăsându-mă să orbecăi solitar, într-o cameră obscură, pe care o percep fragmentat, ca între pâlpâirile nesigure ale unei lanterne, pentru a renaște într-un alt univers, asaltat de imaginile haotice și incontrolabile ale unei lumi străine: formidabile orașe, cu flamuri fluturând în înaltul turnurilor, trenuri zăngănind pe schele, năvălind prin ferestrele etajelor superioare, arhitecturi fantastice, detalii sfidătoare, balcoane de fier contorsionat, barocul amestecat cu vegetația luxuriantă și excrescențe simfonice, scrâșnetul fiarelor pe caldarâm, mâna rășchirată sângerând pe zgrunțurii zidurilor…
La limita îndurării, încep să strig și iată, invazia încetează, proiecțiile se diluează, cresc în dimensiuni, dispar.

* * *

M-am trezit plângând umilit, pe malul canalului stătut și străjuit de buruieni țepoase. Acum e liniște, iar frigul - tot mai pătrunzător. Mașina cu Zbaturi parcă nici n-ar fi trecut pe aici, dar eu o mai aștept încă, sperând la imposibila întoarcere a răscolitoarei fantasme. Mâine-poimâine, mă voi integra definitiv în universul muribund ; descărnat, voi deveni una cu algele putrede ce unduie la mal, odată cu marea fremătătoare de viermi vegetali.
Și-atunci, cu ochii ațintiți în zare, spre peisajul grandios și impasibil, voi simți, din nou, Zbaterea dureroasă a tâmplei…