SKY
Celui care m-a inițiat în arta cavalerilor Jedi,
cu prețuire și recunoștință.


ATENÞIE: Acest text conține expresii și atitudini pe care unii le-ar putea considera triviale, malefice sau obscene

Motto: “Mi-e frică să scriu despre anumite lucruri de teamă să nu mi se întâmple!”
Lawrence Durell


Realitatea virtuală mi-a revelat în decursul peregrinărilor pe internet un adevar covîrșitor în legătură cu relațiile umane. Contrar impresiei unanime că internetul îti poate juca feste, ca oamenii au obiceiul vicios de a se dedubla, juca, destrăbăla sub acoperie, asemeni unor agenți secreți la adăpostul unor porecle, nutresc convingerea că adevărata noastră natură iese la iveală exact în condițiile camuflajului, atunci când suntem scutiți de povara falsei identități pe care o afișăm în societate. La adăpostul anonimatului avem ocazia să ne exprimăm liber, să comunicam fără constrângerile măștii la care ne obligă orgoliul civic. Cetățeanul din noi renunță să-și mai fâlfâie imaginea de erou pozitiv, decent, moral, justificat și își arată sub anonimat adevărata față. Astfel că farsele, trucajele, cupuditățile, ironiile gratuite, zeflemeaua pe care le afișăm, pitulați după câte o poreclă, nu sunt expresia unei dedublări aburde ci însăși adevărata noastră natură. Dacă hoția n-ar fi interzisă prin lege, câti oameni cinstiti ar mai rămâne dispuși să-și reprime impulsul de-a fura? Dacă trufia n-ar fi un păcat gestionat social de oprobiul public, câți ar mai fi cei realmete capabili de modestie? Va să zică anonimatul e cel care ne oferă posibilitatea de a fi noi înșine, inhibițiile morale dispar, aparențele nu mai trebuiesc salvate. De aceea realitatea virtuală suscită o atat de mare atracție. Omenirea se îndreaptă cu pași mici, dar siguri, către o formă autentică de comunicare. Prohibițiile sociale tind să fie aglutinate, nimicite pentru totdeauna, de dorința avidă a oamenilor de a fi ei înșiși, chiar dacă asta ar însemna să-și învingă imaginea docilă și agreabilă a falsei identități. In realitatea virtuală transpare tot. E un refugiu în care putem fi noi înșine. Tocmai pentru că n-are nimeni interesul să-și smulgă ore din viață ca să comunice abstract și anonim cu alți anonimi într-un schimb de informație fără nici o miză. Întotdeauna există o miză. Până și-n actele noastre cele mai gratuite și necugetate, aparent.
În realitatea virtuală știi exact ce cauți. Încotro te îndrepți. Canalele de chat sunt concepute pe tematici, în funcție de centrele de interes ale unor grupuri sociale sau altele. Niciodata un maniac sexual nu va fi curios să intre pe un canal de artă gotică. Va să zică ne îndreptăm glonț către zona fierbinte, cea care corespunde aspirațiilor noastre intime cele mai ardente. Un prieten mi-a spus cândva ceva extraordinar: “ viața noastră secretă e poezia. Dar nici unul n-are curajul s-o recunoască.” Pe internet, însă, călărim toți cu mare drag un site numit poezie.ro. Sinceritatea nu e punctul nostru forte. Aici ar trebui lucrat, iar internetul ne oferă o șansă.
La început ești confuz, totul pare o junglă. Ceva cu mult mai labirintic și mai luxuriant decât viața noastră contingentă. Niciodată nu știi cu cine ai de-a face. Aparent nu știi. Dar de fapt știi cu mult mai bine decât într-o conversație decentă de servici sau într-o amicală șuetă de tavernă. Câți dintre cei care frecventează canalele de chat doar ca să se blagoslovească între ei cu înjurături dintre cele mai voluptoase și grosiere și-ar permite să facă același lucru pe stradă sau într-o comunitate mondenă oarecare? E clar că în realitatea virtuală ne dăm mai “duri”, mai “șmecheri”, mai “bazați” decât suntem. Dar adevărul despre noi nu este că am fi mai puțin “duri”, “șmecheri” și “bazați” ci că în esență suntem dominați de plăcerea de-a ne umfla în pene. De-a ne da altfel decât suntem. Adevărul despre noi e minciuna. Adevărul despre noi e escrocheria. Adevărul e că ne place să mințim de-ngheață apele. Toate complexele posibile ni le rezovăm miraculos în realitatea virtuală. Suntem urâți? Nici o problemă. E suficient să mințim că suntem frumoși. Cine stă să verifice poze?… Ni se cer poze? Nici o problemă. S-au inventat de mult trucajele. În mod paradoxal, sinceritatea pe care ne-o facilitează anonimatul ne trădează toate hibele: sadismul, megalomania, disprețul, infatuarea, impostura. Ne deconspirăm până la capăt dark-sideul, care dark side e de fapt unica noastră față, pentru că bright side-ul e-o simplă cutumă socială, o convenție.
Descoperind prin internet complexitatea posibilităților omenesti de mistificare a imaginii personale, fapt ce dovedește - nimic altceva decât vocația mistificării, am realizat cât de valabil e respectivul fenomen și-n realitatea cea de toate zilele. Constatam cu stupoare că de fapt nu știu nimic despre cei mai apropiați cunoscuți ai mei. Că nu știu nimic nici măcar despre mama. Grosolănia e o armă, înjurătura e o armă, minciuna e o armă, delicatețea e o armă, modestia e o armă. Tot ceea ce omenește încercăm să dovedim că am fi, toate reacțiile și atitudinile noastre nu sunt decât arme și strategii ale instictului de apărare-agresiune în lupta pentru adaptare și supremație. În realitatea cotidiană mă ciocneam de același distorsionări cabotine ale adevărului, de aceleași mistificări vanitoase ca și în cea virtuală. Puteam fi la fel de ușor mințită în față sau prin intermediul computerului. La fel de ușor înșelată de aparențe. Vigilența mea de psihanalist parea pentru prima oară să se afle într-un impas grav. Să vindeci un complexat nu era o problemă. Îi sugerai soluția umflării în pene. Dacă pacientul era timid îi ofereai varianta aroganței. Dacă era obsedat sexual îl făceai o legitimație de intrare la bibliotecă. Dacă era inhibat îl trimiteai la femei. Dacă era homosexual încercai să îl consolezi că există și lucruri mai rele. Dar exista în toate aceste cazuri un element comun. Trebuia umblat la orgoliu.

Îmi încolțise în minte ideea de-a scrie o carte despre diavol. În care să demonstrez, printr-o incursiune în istorie, că aura terifiantă a acestul personaj mitologic provenea din angoasă. Biserica îi dresa pe oameni cu „nemurirea și fericirea veșnică”, iar Diavolul era securistul fantomă care se infiltra în viețile și mințile noastre și ne corupea spre nefericire și moarte. Astfel că în subconștientul colectiv se crease un fel de arhetip al tuturor spaimelor, inctruchipat de imaginea supranaturală a Satanei. Puterea lui ocultă provenea de fapt din energia angoasei. Diavolul era Îngerul Spaimei.
Deși aveam tot subiectul romanului foarte clar conturat în minte, parcă îmi paralizase voința. Nu mai mai aveam nici un chef de nimic, îmi disprețuiam singurătatea și totuși îmi pierdeam răbdarea în prezența oamenilor, alergam acasă și nu-mi găseam rostul, mă afundam din ce în ce în sigurătatea de care aș fi vrut să mă rup, mi-era dor de oameni și în același timp lehamite de ei și nu simțeam decât o poftă arzătoare de a mă apuca de scris. Mi se încâlceau nervii în păiănjenișul ideilor, dar nu putem să aștern pe hârtie nici măcar un rând, mintea mea deraia de fiecare dată într-o înșiruire nebuloasă de gânduri și senzații și mă durea aproape fizic neputința de-a le organiza într-un fel. În fiecare dimineață deschideam calculatorul să mă apuc de scris și o forță stranie care acționa în contra-sensul propriilor mele intenții mă obliga să deschid alte fișiere decât cel în cauză. Hălăduiam ore în șir pe Internet conspectând cărțile altora sau cădeam în ispita unui joc interminabil care n-avea nici un sens și nici o miză pentru că neavând sfârșit nu puteai să câștigi niciodată, iar lucrul ăsta a durat luni întregi.
Pierdusem complet contactul cu prezentul - cu realitatea. Închipuirea pusese întru totul stăpânire pe mine și nu mă puteam sustrage în nici un fel. Lumea concretă se dezintegra și îi lua locul o alta care mă strivea. Eram prizoniera propriei mele imaginații scăpate de sub control, iar doza de narcotic creștea imperceptibil în fiecare zi, devenisem dependentă de jocul acela stupid, dependentă de lecturi, dependentă de singurătate și de ideea fixă de-a scrie o nouă carte, dependentă de nevoia aceea asiduă și absurdă de-a-mi explica totul, de-a înțelege totul! Pofta de-a trăi în imaginație încetase demult să mai fie o libertate, devenise o stereotipie, un viciu stânjenitor care-mi distrugea voința. Dar cel mai oribil era faptul că eram permanent conștientă de situația în care mă aflam, de priveliștea penibilă a alienării mele. Voluptatea pe care o găseam în închipuire conținea o substanță toxică ce-mi otrăvea sufletul, nu era nicidecum o formă de libertate, aș fi preferat infinit să fiu obligată la o muncă de rutină care să-mi ocupe mintea 18 ore pe zi, aș fi preferat să fiu un animal de povară, orice, numai să nu fiu eu autorul moral al acelei cumplite inerții din care nu mă puteam sustrage. Ce poate fi mai aberant decât să fii victima unor condiționări fantasmagorice? Ce anume mă obliga la obsesia de a scrie o carte despre diavol și spaimă? Cine? Ce anume mă obliga să trăiesc ca o călugăriță în loc mă complac în chemările arbitrare ale sorții, digerând, fără întrebări și fără răspunsuri ofertele hazardului? Raspunsul îl știam pentru că ăsta era titlul cărții: mă împiedica Îngerul spaimei. Mi-era frică.

Cu ocazia ultimului roman pe care îl scrisesem mă îndrăgostisem iremediabil de personajul principal masculin, o creatură cu desăvârșire ideală, pe care n-aș fi avut nici măcar o șansă de unu la un milion s-o întâlnesc în realitate și totuși continuam să tânjesc după imposibil ca o descreierată. În acest caz același principiu al auto-sugestiei care mă făcea să cred că tot ceea ce apuc să scriu ajunge să mi se întâmple aievea avea un sens pozitiv, care prevala faptul că bărbatul visurilor mele odată invocat în carte își va face subit apariția în viața mea reală, ceea ce a constituit și motivația principală pe care am avut-o atunci când am decis să devin ascet. Singurul lucru care merita trăit ar fi fost o mare iubire. În rest izolarea de lume era cea mai sănătoasă soluție. Orice formulă de compromis mi-ar fi intoxicat spiritul și mai devreme sau mai târziu aș fi renunțat oricum…N-aveam decât să aștept apariția eroului masculin adoptând călugăria albă, ceea ce-mi oferea privilegiul de-a fi protejată de tentația unor experiențe costisitoare și inutile. Jumătățile de măsură nu sunt tocmai specialitatea mea. Există oameni care se adaptează mai ușor, oameni care se adaptează mai greu și oameni complet inadaptabili. Eu una fac parte din cea de-a treia categorie. Deși știu că vreau imposibilul, continui să percep ca pe o înfrângere intimă insuportabilă faptul că lucrurile nu pot fi egale într-o relație. Că întotdeauna unul iubește și altul se complace în iubire. Că întotdeauna celui care iubește îi revin deopotrivă fericirea și suferința, iar celui iubit îi revin indolența și nefericirea. Că fără îndoială cel care conduce o relație e personajul negativ, adică acela care se lasă iubit. El face cărțile, el decide când începe și când se termină totul. El e ăla liber să spună NU. A accepta o astfel de formulă, altminteri unica practicabilă în realitate, pentru mine ar fi fost cea mai jalnică resemnare. Iar bărbatul ideal pe care l-am inventat nu avea o identitate anume, un stil sau un chip aparte, putea fi oricum sau oricine, singurul său semn distinctiv era că ar fi fost dispus să se încumete să sfideze împreună cu mine imposibilul. Cineva care ar fi căutat să echilibreze balanța prin voință pură de-a iubi, în pofida faptului că îl iubeam cu aceeași măsură. Cineva care să înțeleagă la fel de bine ca mine că iubirea e singurul „miracol” care ne-a fost hărăzit de natură și pentru care trebuie să ne luptăm în fiecare clipă să nu-l risipim. Pentru că n-are nici o legătură cu puterile noastre, cu adjectivele noastre personale, cu calitatea sau mizeria noastră interioară, nu e nici măcar meritul nostru faptul că putem iubi, nu hotărâm noi cum, când și de cine ne îndrăgostim și tot secretul e să putem transforma acest dat al hazardului într-o formă de libertate. Ceea ce se poate întâmpla doar prin voință și luciditate. Dar câți dintre noi avem puterea să rămânem lucizi? De aceea consideram că probabilitatea de a găsi un om la un milion e o viziune aproape obiectivă.
Am adăugat acest paragraf pentru că are o legătură foarte precisă cu ceea ce a urmat să mi se întâmple după perioada aceea tulbure în care deliram închisă în casă și incapabilă să scriu vreun rând. Situația devenea din ce în ce mai alarmantă, deoarece mi se epuizaseră toate resursele financiare și trăiam din datorii, slujba pe care o aveam la Universitate era prost plătită și nu-mi acoperea nici un sfert din cheltuieli, apucasem să vând o bună parte din bijuteriile de familie, conturile din bancă le lichidasem complet, iar fratele meu nu era obligat să mă întrețină, el n-avea nici o vină că eu mă încăpățânam să scriu romane pe care oricum nu mi le publica nimeni și mi le editam singură pe Internet, era o nebunie să continui așa, un gest iresponsabil și sinucigaș, pentru că oricât de mult m-aș fi agățat de oblăduirea așa zisei mele vocații, trebuia să trăiesc din ceva, iar stilul de viață medieval pe care-l adoptasem devenise un lux. Până și cu ideea de suferință perpetuă eram dispusă să mă împac, dar nu cu faptul că trebuia să muncesc. E necesar în momentul ăsta să justific în ce consta „călugăria” mea, din moment ce nu eram dispusă să fac nimic pentru comunitate și nici măcar nu eram un spirit religios.


Călugăria mea, se asemăna în mare măsură cu aceea budhistă în sensul că se rezuma la o meditație perpetuă asupra rosturilor vieții și se prevala de o abstinență totală de la așa zisele tentații lumești: întruniri zgomotoase, petreceri, beții, relații sexuale sau alte activități mondene. Sigur că abstinența nu-i totuna cu călugăria, dar ceea ce a determinat-o a fost oroarea pe care am resimțit-o pe pielea mea în consecința „păcatului”, o oroare absolut autentică care scăpa de sub incidența oricăror prejudecăți morale, fiindcă nu mi-am propus niciodata să trăiesc moral. Dar resimțeam o senzație tumefiantă de teroare care persista obsesiv în urma fiecărui păcat săvârșit și mă făcea să mă urăsc furibund și sincer, inspirându-mă să mă flagelez cu toate invectivele unei conștiințe ultragiate. N-am fost crescută câtuși de puțin într-un spirit creștin, părinții mei și-ai lui Călin erau atei și prea puțini preocupați să-mi cenzureze pornirile firești, nici măcar nu m-au pedepsit atunci când mă prindeau mințind, m-au râzgâiat cât au putut și-au încercat să-mi insufle convingerea că îmi e îngăduit orice și că mi se cuvine totul. N-am fost educată să gândesc moral, să resimt într-o dimensiune morală ceea ce mi se întâmplă. Nici măcar nu-mi era clară noțiunea de păcat. Mi-a fost limpede abia în clipa în care am avut pentru prima oară experiența lui. Habar n-aveam câte păcate sunt și-n ce constau, dar m-am inițiat în taina monstruoasă a fiecăruia dintre ele, le-am descoperit pe toate, săvârșindu-le unul după altul, într-o totală necunoștință de cauză. De ce spun taină monstruoasă? Pentru că par inofensive la prima vedere. Dar ceea ce se întâmplă după ce le faci devine un coșmar fără ieșire. Iar sentimentul de culpabilitate nu mai poate fi înlăturat, cu atât mai mult cu cât începi să-l ai față de tine însuți. Pentru că a te simți vinovat e cu mult mai neplăcut decât a te simți o victimă. Începi să nutrești fată de propria ta ființă o ură convulsivă, care se amplifică pe zi ce trece. Revii obsesiv la momentul păcatului. Încerci să-ți inventezi scuze, justificări. Dar nu sunt niciodată suficient de consistente și de credibile cât să-ți astâmpere ura. Trebuie să înveți să trăiești cu obsesia acelei căderi, acelui ce ireparabil. Era un coșmar faptul ca eram nevoită să-mi suport propria murdărie, minciunile, viciile, cruzimea, furia, impulsurile sinucigașe, răutatea, invidia, gelozia. Asta m-a împins spre ascetism.
Lecturile îmi ofereau o rampă de lansare către luciditate, îmi mențineau un soi de vigilență a spiritului care mă ajuta să adulmec păcatul în toate posibilele ipostaze ale răului, chiar și în cele subtil camuflate de motivații ale necesității. Nimic nu era absolut necesar cu excepția purității. Faptul că îmi pierdusem inocența era un avantaj imens pe care îl aveam în fața oricăror tentații, știam că orice alt mod de viață pe care l-aș fi îmbrățișat mi-ar fi lezat sensibilitatea într-un fel sau altul. Trebuia să mă țin la distanță de tot ceea ce m-ar fi putut corupe și cum o sumă de ispite erau excluse din start datorită lipsei mele de interes pentru putere, bani sau chiar succes, singurul demon pe care îl mai aveam de înfruntat rămânea dragostea. Nu-mi doream să am acces la nici o formă de putere sau autoritate, pentru că asta mi-ar fi răpit libertatea - întotdeauna cel care domină e dependent de existența celui dominat și apoi eu una aveam prea puține certitudini ca să accept că aș putea atrage și pe altcineva în gravitația viziunilor mele: dacă cumva mă înșelam? Abia puteam să port răspunderea propriilor mele deziluzii, darminte răspunderea deziluziilor pe care l-aș fi inoculat altcuiva! Făceam tot posibilul să mă port cu ceilalți așa cum mi-aș fi dorit să se poarte la rândul lor cu mine. Detestam ideea că ar putea cineva să mă influențeze astfel că încercam să mă feresc de orice influență pe care aș fi putut-o avea eu asupra altcuiva. Prejudecata mi se părea o atrocitate și atunci mă luptam să elimin orice prejudecăți pe care s-ar fi întâmplat să le am, dar chiar și așa realizam perfect că pot răni involuntar pentru că lucrurile care îmi făceau mie bine, puteau face altora rău, spiritul critic, spre exemplu, pe care-l dezvoltasem paroxistic la adresa mea putea fi perceput ca fiind ceva ofensiv atunci când era orientat la adresa altora. Pentru că în felul ăsta „îi iubeam pe ceilalți așa cum mă iubeam pe mine”. Îi obligam la același proces de conștiință continuu care se consuma în mine. Propovăduiam cultul singurătății oricui, fără excepție, le împărtășeam tuturor pesimismul meu cu privire la resursele de fericire ale realității, pentru că nu-mi puteam reprima nicicum pornirile idealiste. Astfel că la un moment dat am înțeles că nu pot ajuta pe nimeni atâta timp cât unicul remediu pe care îl găsisem împotriva păcatului și implicit suferinței fusese izolarea de lume. Cum ar fi arătat o lume alcătuită din avataruri ale mele? O lume din care toți s-ar fi retras în singurătate și n-ar mai fi vrut nimeni să se adapteze? N-ar mai fi vrut nimeni să muncească? Și din această perspectivă, călugăria albă sau neagră mi se arăta a fi un lucru rău, condamnabil, un egoism și-o lașitate, un mijloc de sustragere. De fapt prin asta demonstram totala mea capitulare, iar idealismul meu nu mai era decât o simplă formulă matematică pentru că odată cu alegerea călugăriei încetasem să mai cred că visele s-ar putea împlini - idealul și realitatea erau două teritorii perfect paralele, realitatea era o reflecție a simțurilor, iar idealul o reflecție a spiritului, care n-aveau nici un punct de tangență. Dacă viziunile sufletului nu erau inspirate de realitate, atunci de unde proveneau? Dacă nimic nu era cu desăvârșire perfect și absolut în lume, de unde avea spiritul omenesc intuiția perfecțiunii? Studiile pe care le făcusem din Platon, Kant și Jung îmi confirmau părerea. Nu poți avea nostalgia a ceva inexistent, sufletul putea percepe absolutul, putea tânji după el, deci, într-un fel imposibil de reprezentat în termeni realiști, undeva, cumva, absolutul exista totuși.
Vazând ca nu-mi pot organiza gândurile mi-am început romanul despre “spaimă” în felul acesta. Printr-o lungă și obositoare confesiune. Apoi dintr-o data mi-a venit o idée care ar fi putut închega acțiunea. De ce ne era frică de “Diavol”? Înainte de toate. Pentru că avea puterea de a pătrunde în mințile noastre, manipulându-ne! Apoi m-am întrebat de ce mi-era mie cel mai groază pe lume, ce anume îmi alimenta oroarea în fața păcatului? Luciditatea. Evident. Exista în propria mea conștiință o oglindă care-mi arata chipul inuman din mine. Dark-sideul. Nu-mi puteam gasi nici un fel de justificări sau scuze cu care să mă consolez temeinic. Daca într-adevăr asta mă îngrozea însemna ca mi-ar fi fost cu mult mai frică de cineva care să trăiască acceași fobie sau și mai rău să mă cunoască și să-mi arunce în față o oglindă în care să-mi recunosc chipul întunecat. Mi-am spus : “ cum ar fi să existe cineva care să scrie același roman în același timp cu mine?” Un dublu al meu mefistofelic, care să-mi poată citi gândurile, care să-mi poată reconstitui prin scris personajul, manipulându-mi de la distanță toate demersurile, anticipându-mi reacțiile? Era un subiect SF de toata frumusețea. El putea exista bine merci într-o altă dimensiune, într-o realitate paralelă cu a mea. Sau într-un viitor îndepărtat. În accepțiunea că lumea noastră nu era decât o simulare electronică experimentală de mari proporții. Sau, și mai interesant, eu aș fi putut fi un personaj de carte, iar el scriitorul. Eu n-aveam de unde să știu că sunt invenția lui. Nu puteam bănui ca prin voința lui trăiam singură cuc închisă în casă. Că el mă “programase” să mă lupt cu toate himerele dorințelor neâmplinite și fantomele păcatelor săvârșite. Până într-o zi când aveam să deschid absolut întâmplător o pagină web unde să descopăr o carte scrisă la persoana întâi masculin în care era vorba despre mine, despre tot ce trăisem vreodată și aveam să trăiesc de-acum încolo. O carte scrisă în viitor și publicată pe internetul zilelor noatre. Timpul e relativ, se știe. Era cât se poate de plauzibil. Iar eu urma să mă adresez autorului, îngrozită. Oscilam între ideea cu realitatea paralelă și cea cu viitorul îndepărtat. În fond mesajul trebuia să fie în favoarea ideii de libertate. De unicitate a ființei. De sens ireductibil al existenței fiecăruia dintre noi într-un moment anume al istoriei. De aceea nu puteam exista și eu și dublul meu masculin în acceași dimensiune. Dar din momentul în care se întâmpla accidentul întâlnirii noastre urma să jucăm unul față de altul rolul de “ Înger al spaimei”. Existența lui o anula pe-a mea, existența mea o anula pe-a lui. Urma să-l provoc la duel, iar unul dintre noi să-l ucidă pe celălalt, ca să-și poată elibera destinul.

Era prima oara când mă tenta să abordez un subiect SF. Dar trebuia sa mă conving mai întâi pe mine ca situația pe care o imaginasem ar fi fost posibilă. Nu suport ideea de-a specula în ceea ce scriu. Nu îmi plac metaforele în proză. Era un non sens să-mi consum neuronii pe fabulații. Scrisul meu trebuia sa fie un experiment, un laborator de psihanaliză. Existau autori cu mult mai înzestrați pentru literatura SF.
Și într-o seară de mai, pe când călăream cu voluptate indolentă acel site de poezie, fără vreun țel précis, spre marea mea stupefacție, obiectul fabulațiilor mele s-a dovedit a fi posibil. Cineva, necunoscut, mi-a aruncat în față o oglindă. Cineva care gândea aproape identic cu mine. Mă vedeam cât se poate de limpede în ea. Îmi vedeam cercănele, coșurile, ridurile… Îmi vedeam toata deznădejdea și furia, frustrările, impulsurile sinucigașe, dorința oarbă de-a-mi nega identitatea, spaima de ceilalți și de mine însămi, violența latentă care fremăta în umbra fiecărui gând al meu, dorința avidă de răzbunare pe lumea asta putredă și searbădă.
Ne-am urât sincer și din prima clipă. Habar n-aveam cine e, dar el știa cine sunt. Știa că imaginația mea excesivă avea năravul de-a alimenta cu sens tot soiul de non sensuri. Știa că sufăr și că îmi truchez detașarea, știa că simulez adaptarea. Îmi adulmecase trufia, mistificarea în care trăiam. Îl uram ca pe mine însămi. Era la fel de inteligent ca mine. La fel de lucid. Știa tot ceea ce știam și eu despre mine. Reușise să-mi smulgă unica mască pe care o purtasem ani de zile. Masca învingătorului invulnerabil.
Jocul nostru a debutat exploziv, în sala oglinzilor. Un duel între două conștiințe la fel de încărcate, aproape identice. Conștiință versus conștiință. Mi-era frică…
.Eram doi damnați într-o lume a mirajelor. Eram liberi să jucăm orice rol. Indiferent cu câte invective ne împroșcam aveam întotdeauna amândoi dreptate. Indiferent pe câte voci interpretam piesa pe care o scriam împreună în realitatea virtuală, scorul era constant egal. Pentru că paradoxurile mele se ciocneau implacabil de paradoxurile lui, erorile mele de erorile lui. Ne anticipam unul altuia reacțiile, mișcările. Ne adulmecam ca să ne rănim. Îmi criticam singură propriile poeme sub semnaturi false, își făcea singur autopsia creației sub multiple pseudonime. Citisem același cărți, rătăcisem prin același labirint, halăduisem prin aceleași pustiuri. Eram ultimii oameni de pe pământ, niște condamnați. Ca șoarecele alb din cartea Simonnei de Beauvoir, care sorbise elixirul nemuririi. Ne răneam fără strop de clemență. Ne ținteam cu precizie matematică punctele vulnerabile. Și pe măsură ce duelul nostru devenea din ce în ce mai îndârjit realizam că ne răzbunăm unul pe altul pentru lipsa totală de speranță în care trăiam.
Dublul meu virtual mă obliga la un tip de sinceritate de care fugisem ani de zile. Mă obliga să recunosc că învingătorul din mine era un bluff. O păpușă de cârpă mânuită din umbră de mâinile abile ale scamatorului învins. Strivit de viață și de neputință. Că toate rolurile pe care le interpretam eu în imaginație fuseseră urzite de un orgoliu existențial penibil. Inclusiv refugiul meu în scris.
M-am hotărât să aflu cine e, ca să pun capăt vânătorii aceleleia absurde pe care o practicam amândoi hăituindu-ne în jungla virtuală sub armura a zeci de porecle și personaje. Deja jocul acela devenise prea subversiv pentru gustul și nervii mei. Era prea multă risipă de energie. Erau prea multe ocolișuri și capcane. Și-apoi nici nu mai suportam să-l rănesc. Pe măsură ce-l cunoșteam realizam cât de mult îmi seamănă. Scenariul cu Îngerul Spaimei era cum nu se poate mai posibil.
M-am apucat să-i scriu pe una din adresele fictive pe care mi le lăsase. Simțeam pentru el un amestec letal de ură amestecată cu admirație și chiar un strop de atracție. Așa cum eram fascinată și dezgustată în același timp de criticul, de contestatarul din mine. Mă gândeam că e foarte posibil ca adversarul meu să fie la fel de conștient de paradoxurile fără ieșire printre care ne învârtim ca niște cai de lemn dintr-un carusel sinistru și amețitor.

“Cum poti sa iubești un om pe care nu-l cunoști și cum poți să cunoști un om pe care nu-l iubești ?” i-am scris. Îl iubeam deja ca pe-un frate de cruce.
“Toate viețile noastre stau sub semnul tragicului, dar unii dintre noi, printre care te numeri și tu, nu suportă sa se împace cu statutul de victimă. Și-atunci își inveteaza o dublă identitate și trăiesc sub acoperire, își asumă absolut conștient postura de călău sau de paria sau de damnat cum îți place ție să-ți spui. Din păcate însă nu suntem cu nimic mai “ murdari”, mai “ticăloși” sau mai “corupți” decat cei care pozeaza până la capăt în victime. Noi pozăm în ceva, ei pozeaza în altceva. Nu înteleg de ce îți întinzi singur capcane și te răzbuni pe tine sau pe alții ca tine pentru mizeria si ipocrizia lumii. Sinceră sa fiu cred că dintre toți tu suferi cel mai mult. Chiar e nevoie să-ți spun: și pe mine mă doare? și eu am remușcări și mie mi se întampla sa plâng? și eu ma simt pierdută și mi-e frică? Am crezut că ești suficient de inteligent și de uman încât să subîntelegi toate aceste lucruri fără să trebuiască să ți le vâr în ochi. Eu sunt prea lucidă din nenorocire ca să mă poată cineva flata sau minți. Nici eu nu mă pot minți. N-ai dreptate când spui că nu mă cunosc, mă cunosc foarte bine.
Evident că nu suntem invulnerabili. Dar tu ești un fel de pescar de păcate, te joci, faci experimete, te amuzi, îți confirmi ipotezele. Știu că existau niște călugari ruși care făceau pe nebunii și pe idioții ca să instige omanenii să păcătuiasca. Asta vrei? Te-ajută la ceva? Armele întoarse împotriva mea te fac mai fericit măcar cu un dram? Inteligența fără scrupule te eliberează? E vreo formă de mântuire în jocul ăsta psihologic, postura de demiurg te avantajează? Iți ajută la ceva că ești cult și inteligent?
Eu nu mai suport să dau în tine, pentru că n-am nici cea mai vagă banuială că ai fi un tip malefic care trebuie stârpit. Dimpotrivă, cred că avem destul de multe în comun… “
Eram convinsă că scrisoarea mea îl va îmblânzi. Criticul fără milă din mine depusese armele. Ura împotriva lui era de fapt ură împotriva mea. Trebuia să încerc să mă iubesc puțin.
Și m-am iubit preț de 24 de ore până am primit răspunsul la scrisoare. Scurt, concis și previzibil conform legii marțiale.
“ Te contrazici și ești obositoareți ajută la ceva că ești cult și inteligent?. De ce mi-ar păsa de tine? pentru că ție îți pasă? Nu uita că eu sunt Îngerul Spaimei.” Dumnezeule! eram stupefiată. De unde știa de Îngerul Spaimei?
Poate că într-adevăr scriam amandoi simultan aceeași carte, mi-am spus.
Va să zică vroia ca duelul să continue. Vroia să-mi anihileze voința ca să rămână singur. Apoi mi-am recitit scrisoarea și-am realizat că același întrebări mi le puteam adresa la fel de bine și mie: inteligența fără scrupule mă elibera? Armele întoarse împotriva lui mă făceau fericită măcar cu un dram? Postura de demiurg mă avantaja?
Nu ne deosebeam nici măcar prin faptul că el era misogin. Nu m-am regăsit niciodată în propria mea specie. Puținul fler psihologic pe care-l dobândisem se datora în mare parte lecturilor din studii scrise de bărbați. Știam doar ce se bănuiește despre psihologia feminină. Și suspectam că obscurantismul spiritual la care fuseseră condamnate femeile le binecuvântase cu un soi de vacuitate sufletească, de vid melancolic care căpăta formă și conținut doar când se îndrăgosteau și atunci substanța aceea sufletească amorfă începea să reflecte imaginea împricinatului iubit. Cam ce spunea și Sfântul Augustin. Va să zică voința feminină era de fapt reflexie a voinței masculine, iar sufletul femeisc o oglindă în care se reflectau himeric diverse chipuri de eroi inexistenți în natură. Le detestam pe femei mai ales pentru nesăbuința de-a se complace în rolurile de servitoare sau grații, de zeițe sau târfe în care le distribuiau creatorii lor masculini. Mai mult, se străduiau să semene cât mai bine cu portretul pe care apucase să li-l schițeze dorința bărbaților. Cum aș fi putut în aceste condiții să nu fiu misogină?
Dublul meu virtual putea să fie oricum și oricine. Era liber să mintă sau să spună adevărul. Poate că singurul său scop fusese acela de-a-mi demonstra niște truisme. Cum ar fi acela că unica realitate în care trăim e amăgirea. Că tot efortul meu de-a căuta adevărul e zadarnic. Că lupta mea cu lumea era o bătălie pierdută din start. C-ar fi fost cazul să-mi accept condiția. Și să devin naibii femeie, pentru că mă purtam ca un monstru dintr-o altă galaxie.
Nu mai simțeam nici un impuls răzbunător la adresa lui. Deși replica accea mă rănise mortal. “De ce mi-ar păsa de tine? Pentru că ție îți pasă?” Nu atât cinismul ei mă durea cât faptul că singurul interlocutor apt să mă urmărească în toate contradicțiile mele refuza să mă mai asculte. Începeam să-mi reconsider disprețul față de filosofia budhista. Adversarul meu era o ființă cu o mie de fețe care-mi pusese în brațe cutia Pandorei și dispăruse fără urmă. Într-un fel eram mulțumită. Puteam să-mi trag sufletul și mă afund în pesimismul meu tradițional în care îmi găsisem echilibrul.
Dar pesimismul acesta călduț a fost în scurt timp bruiat de o descoperire neașteptată. Cineva, publica anonim, sub numele primului meu iubit din copilărie, niște poeme sfâșietoare. Le reciteam de zeci de ori pe zi și mă regăseam în ele până la derută. Mi-am amintit de aspirația mea imposibilă și de dorința ardentă de a-mi găsi egalul absolut. Mă uitam iar ca în oglindă în poemele acelea sfâșietoare și îmi vedeam de data asta chipul frumos și îndurerat. În această oglindă aveam o aură fermecătoare și stranie: eram al cincilea element. Am început să corespondez cu autorul lor anonim fericită să îmi regăsesc în el bright-sideul. A refuzat să-mi spună cine e, așa că îl adoram în anonimat. Îi spuneam Sky, pentru că prin poemele lui vedeam cerul.
Inițial am fost convinsă că era adversarul meu deghizat din lup în miel de sacrificiu. Spiritul acela sclipitor de inteligent părea să fie același. Se juca cu mine de-a dragostea și ura, de-a Îngerul și Diavolul, de-a pacientul și psihanalista.
Știam că dansez cu Diavolul în pași de tango… O simțeam cu toată ființa. Dar eram din ce în ce mai puțin curioasă să știu cine e actorul care-l interpreta atât de ilustru. Din ce viitor îndepărtat sau altă dimensiune îmi trimitea mesaje. Îi simțeam gustul tristeții pe limbă, îi simțeam pulsul durerii, melancolia abisală care-l mistuia. Și mi-am dorit, de dragul lui să-i fac jocul. Să-i dau iluzia că mă poate iluziona. Să mă prefac că nu știu cine e până uit de tot, să ajung sincer să cred în personajul pe care îl inventase ca să mă seducă. Ceea ce el nu știa era că mă prefac că nu știu. Ceea ce nu știam eu era că și el se preface că nu știe faptul că eu știu. Îl iubisem și în postura agresorului meu virtual, îl iubeam și în postura prietenului enigmatic și vulnerabil. Nu pentru inteligența lui uluitoare, nu pentru subtilitățile ludice la care se preta, nu pentru talentul de scriitor care-l făcea să dea viață unor personaje fictive extrem de complexe, pentru că toate aceste lucruri le puteam și eu. Îl iubeam pentru cât era de uman și cinstit în toate aceste posturi. Pentru nevoia de sinceritate pe care o trezise în mine împotriva voinței mele.
Prietenul și adversarul meu, Sky, era un spirit umanist. Mă obliga să mă confrunt cu partea luminoasă și cea întunecată din mine și să mi le asum simultan, fără să mă mai ascund după vreo mască. Îmi insuflase curajul de-a urla cu adevărat, de-a înjura fără scrupule, de-a sfida lumea fără jenă, de-a arăta că iubesc fără să-mi fie rușine. Mă ajuta să mă transform în ceea ce-mi dorisem dintodeauna să fiu! Sub influența lui mă preschimbam în al cincilea element. O luptătoare sensibilă și fragilă care opunea iubirea ei tuturor trufiilor lumii. Care avea curajul să înainteze dezbrăcată în bătaia gloanțelor. Sky juca pentru mine rolul diavolului ca să mă învețe sa-l înving. Juca pentru mine rolul călăului ca să învăț să fiu victimă fără să încerc apoi să mă răzbun. Sky mă învăța să mă lupt.. Să mânuiesc sabia cavalerilor Jedi. Mă pregătea să devin al cincilea element. Mă provoca, lăsându-mă să-mi descopăr singură strategii de luptă și apărare. Mă asculta, mă simțea…după cum învățase să asculte și să simtă spiritul unei plante heliotrope pe care o avea pe planeta lui îndepărtată. Mă ajuta să mă transform în ceea ce-mi dorisem dintodeauna și nu avusesem curajul sau motivația necesare. Îmi amintea de ceea ce am fost cândva și mi-era frică să mai fiu. Mă ajuta să-mi recâștig adevărul și puritatea. Căpătasem un control absolut asupra mea. Aveam mai multă energie ca niciodată. Dușmanul meu virtual îmi demonstra că sunt capabilă să-mi admir inamicul. Să înțeleg că nu sunt cu nimic mai bună decât el. Să nu-l subestimez. Era o permanentă luptă a mea cu mine. Îmi depăseam fără să vreau limitele.
Ne inițiasem fictiv în jocul de-a pacientul și psihanalista. În realitate el conducea, pentru că asta îi cerusem. Dintodeauna îmi dorisem să apară un bărbat căruia să nu-i fiu eu psihanalistă ci pacineta. Cineva dispus să mă descopere, să mă urmărească, să mă asculte. Corespondentul meu anonim îmi recompunea personajul din fragmente, ca într-un puzzle complicat, cu mii de piese. Tot ce știa Sky despre mine aflase citind printre rânduri în mesajele, prozele, poeziile mele. Personajul meu era cât se poate de clar închegat în mintea lui. Știa perfect cum arată modelul masculin proiectat în spiritul meu. Știa că trebuia să aibă o copilărie nefericită. Să fi crescut într-un cartier de periferie printre golani. Trebuia să fie recalcitrant, însingurat, să joace un dublu rol. Să pară un demon și să fie un înger. Sky nu făcea altceva decât să mă pună să mă confrunt cu bărbatul din închipuirea mea. Să realizez cât adevăr și câtă mistificare exista în această percepție. Îi înțelegeam perfect strategia, dar nu putem să nu mă simt mișcată de modul în care se debubla el, străinul, din dorință pură de-a mă cunoaște. Mă explora. Stăteam pe masa de disecție și-l lăsam să mă studieze cu lupa. Ne ajutam reciproc, pentru că ne temeam unul de altul, o teamă care venea din respect, din conștiința calibrului intelectual al celuilalt.
Și pe măsură ce mă confruntam cu spiritul meu masculin, travestit într-o ființă necunoscută, realizam că misoginul din el era o închipuire a mea, o reflexie iluzorie din sala oglinzilor. Luptând-mă cu el descopeream cât sunt de puternică. Pentru că îi opuneam o forță egală. Nu mă simțeam strivită, nu-mi era groază sau rușine de faptul că mă dezvăluiam lui. Marquez făcuse într-una din cărțile sale o constatare extraordinară. Oamenii se tem de străini pentru că au impresia că ar fi altfel decât ei, că ar fi mai putin speriați sau intimidați de necunoscut. Pentru necunoscutul cu care corespondam eram tot un “ străin” periculos.
În fiecare dimineață când mă trezeam, mă repezeam la calculator cu ochii cârpiți de somn să văd dacă mi-a scris. Când a considerat că sunt suficient de pregătită, s-a hotărât să joace rolul lui G. Unicul demon- fantomă din mine pe refuzam să-l distrug. Citise și el “Magicianul” lui Fawles, știa care-i metoda, știam și eu deopotrivă. Eram cum nu se poate mai pregătită. Nu era nimic magic în faptul că un om hiper sensibil și inteligent îmi arunca în față o oglindă. Însă atunci, în ziua în care mielul lup mi s-a arătat deghizat în blana lui G. am râs cu lacrimi de iubirea lui. I-aș fi acordat toate rolurile din imaginația mea nealocate încă unor persoane reale, l-aș fi lăsat să-mi fie aliat și inamic, critic și impresar, idol și fan, amant, orice, numai să nu-și bată joc de ceea ce veneram eu în G. Mă jignea foarte mult faptul că subestimase luciditatea mea. Mai rău, mă dezamăgea. Bărbatul din el își pierduse vigilența intelectuală. Își imagina c-am să mă extaziez de faptul că are prieteni în închisoare. Că a crescut pe stradă printre traficanți. Că mă pot simți excitată de-o caricatură fantomă. Credeam desigur, dar pe de altă parte știam că aspirația spre cultură o au exact cei cărora le-a fost interzisă sau reprimată în copilărie. Eu și G. fusesem închiși cu cheia în bibliotecă, de-aici provenea atracția noastră pentru viața de stradă. Și pentru prima oară conștiința mea s-a simțit descărcată de orice povară. I-am scris convențional c-o oarecare undă de tristețe.
Apoi, al cincilea element și-a spus monologul între patru pereți fără nici un fel de clemență la adresa speciei masculine:
- Dragul meu Sky, senior al războiului…. De data asta o să fiu sinceră până la capăt cu tine. N-am nici un dubiu că dacă aș face dragoste cu tine după accea m-ai ucide cu sânge rece. Că ura ta pentru femei ți-ai concentrat-o toată asupra mea. Pe celelalte le-ai strivit demult. Pe Desdemona ai ucis-o din gelozie oarbă și smintită, Ofeliei i-ai spulberat mințile cu jurăminte urmate de sofisme, pe Julieta ai dezvirginat-o și apoi i-ai întins paharul cu otravă, pe Solveig ai lasat-o să te aștepte toată viața ca o cretină și când te-ai întors la ea era i-ai spus că e o babă scofâlcită, pe Cleopatra ai distrus-o, pe Nina ai îngropat-o în talentul tău de scriitor, pe Simmone de Beauvoir ai făcut-o să-și lepede credința, pe călugărița aceea ingenuă ai chinuit-o cu vise erotice și lista ar putea continua. Pe când erai Don Juan ai spulberat turme întregi de muieri. Pe când erai Shopenhauer le înjurai deja subtil. Căpătasei rafinament. Dar să știi că e suficient să existe un singur element feminin care să îți reziste, care să aibă curajul să danseze fără spaimă cu Îngerul spaimei, ca toată istoria lumii să se preschimbe. O singură femeie fără speranță și fără dorințe.
Crezi că nu știu cum mă privește G.? În ochii lui sunt o pizdă cu tâțe, futabilă preț de o noapte. În realitate eu sunt raperul și el e curva. Dar îl prefer pe el ție pentru că nu mă pune să mă lupt cu toată istoria culturii masculine ci doar cu propria lui trufie. Tu ești obositor și plicticos. Megalomania ta e monotonă și austeră, fosilizată în timp. A lui cel puțin e pitorească și vie. Oricât v-ați încăpățâna amândoi să vedeți în mine o curvă cu suflet inform, ființa mea e mai mult decât o reflexie în oglindă a ceea ce credeți voi despre lume. Și știi de ce Sky? Pentru că eu vă iubesc cu adevărat, eu sunt singura care vă pot vedea chipurile luminoase iradiind prin maștile de războinici. Vă pot asculta cum tresăriți înciudați sau mirați, vă simt spaimele, durerea, îndoiala. Îl aud cum plânge prin somn pe copilul ghemuit în voi cu călușul în gură. Vă aud scâncetul sufletelor torturate în lumea asta împuțită și nedrepată. Vă pot strange în palmă furia, revolta, pofta de viață.
Din punct de vedere biologic între voi doi nu există diferențe. Suntem doar de două ori mai complexi decât viermii, nu Sky? Iar social vorbind diferențele sunt de asemeni infime. Oprobiul public, voma și ura colectivă se varsă deopotrivă în capul tău și-al lui. Geniul iscoditor și recalcitrant pare în ochii poporului la fel de nociv ca inamicul public. Vă aflați la o extremă respectiv cealaltă a lumii. Dar amândoi faceți același lucru. Interpretați niște roluri, printre care și cel al personajului negativ. Încercați amândoi să demolați niște prejudecăți. Faptul că el e obscen și tu academic are o importanță mult prea mică. Știi foarte bine că geniul nu te face nici mai bun nici mai fericit, Sky! Asta e și motivul pentru care eu sunt unica pizdă avocat care s-ar opune cu toată convingerea să fiți împușcați într-o piață publică. Iubirea mea e singura care poate vedea în voi și altceva decât urzeala conflictelor cabotine. Care vă poate auzi și altceva decât replicile sarcastice! Iar dacă ar fi să vă omorâți între voi m-aș pune la mijloc ca să vă treacă săbiile prin mine. Probabil va rămâne neelucidat care dintre voi doi e adevăratul Vlad Þepeș. Âsta ar fi un motiv foarte temeinic să vă transforme în gladiatori. Și într-un astfel de caz, iubirea mea ar deveni terenul vostru de luptă. Dar ca să preîntâmpinăm acest dezastru, ego, p**** avocat ce vă pledează sincer fiecăruia cauza și ține sincer cu amândoi, vă recomand o soluție de compromis, Sky! Ce-ar fi să vă împărțiți în două rolul lui Vlad Þepes?! Să-l lași pe G. să se ocupe de mișei și să dea foc la pușcărie și să dai tu foc casei de nebuni!
În definitiv eu nici măcar nu exist, n-am nici un rost pe lume, sunt o curvă ca toate altele. O curvă gravidă de sufletele voastre zbuciumate și gemene. Muțumesc, Sky că mi-ai atras atenția. Sentimentul autoimportanței nu e decât o piedică în calea creației. Prințesa din mine nu există. E un bluff, o șaradă. În realitate sunt doar terenul de luptă dinte conștiința voastră și reversul ei monstruos, din oglindă. Știi de ce ți-am spus că mi-e groază să fac copii? Pentru c-aș avea doi băieți. Tu și G.! Care s-ar ucide între ei așa cum Cain l-a ucis pe Abel sau invers, nu mai țin minte….Tu nu mă disprețuiești pe mine, Sky! Detești doar iubirea mea pentru G! Neputința mea de-a sacrifica pe unul dintre voi. Þii minte filmul ala cu mama deportată la Aushwitz care a trebuit să aleagă între unul dintre copiii ei? Þii minte?! L-a ales pe cel mai slab. Mai inadaptat și mai prăpădit. Pentru că de el îi era mai milă. Ei bine eu probabil l-aș alege pe G. Pentru că egoismul meu de femeie și voința mea de viață percep în el un protector posibil….Sunt la fel de “murdară” ca toți ceilați, dar puritatea mea constă în faptul că-mi recunosc murdăria. Nu cred în smerenie. Orgoliul e pricipiul cinetic al existenței psihice. Fără orgoliul asta, blestemat, visătorii n-ar mai fi proiectat mașini zburătoare. Nu viața e partadoxală. Paradoxal e ceea ce gândim în contul ei în încercarea hilară și tâmpă de-a simula convingător semerenia.

Deși sper, în prostia mea ontologică de femeie să mă uimiți cu ceva, să mă ridicați voi la cer și să-mi arătați stelele…. nu găsesc în voi decât vanitate și autocompasiune. Spaimă de dragoste și de viață. Spaimă și strigăte de luptă.
“Come on, shut me, mother fuckers!” Scuipați-mă în ochi, violați-mă, terfeliți-mă, descărcați-vă armele în mine, calcați-mă în picioare, pișați-vă pe mine, dar mai ales faceți cât puteți de multă bășcălie de iubirea pe care v-o port! Iubirea asta vă reflectă chipul. Dacă borâți pe ea nu faceți altceva decât să dovediți cât de mult vă luați în serios! Fiți mândri de farsele voastre. De inocența mea nătângă. De imaginația mea bolnavă! Băgați-vă pulile în sufletul meu nenorocit, dezvirginat de viață! Chiar credeți că vreau să vă vindec? Să vă salvez cu dragostea mea? Să vă-mblânzesc?
Crezi, Sky, că te-am dorit vreodată înfipt bărbătește în mine? Că fac nopți albe răsucindu-mă-m așternut cu gândul la fantoma ta? Dorm ca un prunc, de asta poți fii sigur. N-am nici un interes să te aduc pe calea cea bună. Pentru că erai pe calea cea bună cu mult înaintea mea. Îți acceptasei singuratatea și zădărnicia.
Nu vreau nimic de la tine. Vreo urmă de tandrețe sau compasiune. Nu mă poți dresa pentru că nu visez să mi se întâmple nimic spectaculos în contul existentei tale. Nici măcar din instinct matern, din dorința pură de-a te înfia sau din impulsul de-a-ți dezmierda sufletul rătăcit în paradigmele rațiunii. Te iubesc pur și simplu pentru puterea de-a fi singur împotriva tuturor. M-am îndrăgostit de forța care există în tine. Forță născută din dezamăgire. Din disperare și denădejde. Sunt fascinată de simțul negației pe care ți-l culivi cu bună știință. Nu te-ar mai putea corupe nimic spre iluzie, nici un Diavol și nici un Înger. Tu știi, Sky, la fel de bine ca mine că visul e singura realitate posibilă. Suntem ceea ce visam că suntem, iubim ceea ce am apucat să visăm că vrem să iubim. Există însă și un strop de imprevizibil care se poate produce în toată sala asta pustie a mirajelor.
Cineva, necunoscut, anonim, îți poate vedea într-o bună zi chipul… reflectat în oglinzile multiple ale singurătății și se poate recunoaște în tine.
Iar ăsta deja e un început de speranță…..

A doua zi am primit o scrisoare de la Sky în care-mi ridica problema violenței. Îmi spunea că există în mine o agresivitate latentă pe care o propulsam în exterior furibund. Exista în tot ceea ce scriam, simțeam și chiar visam. Avea dreptate. Conștiința mea masculină n-ar fi putut să mă cruțe. Trebuia să reușesc să-mi înving cumva demonul violenței, această ultimă himeră. Mi se părea hilar că-l urâsem, că nu îl crezusem atunci când îmi spusese că mă insultă pentru că mă iubește, pentru că vrea să mă ajute. Și pentru prima oară îmi încolțise idéea că era poesibil ca Sky să fi fost chiar eu. Că-mi trimiteam scrisori pe internet dintr-un viitor inaccesibil.
I-am cerut a doua zi să ne întâlnim. Mi-a răspuns: îmi pare rău, dar nu pot. Dacă aș fi locuit în București te-aș fi căutat până acum.
Acest “dacă” lăsa loc liber oricărei interpretări. Putea trăi în alt oraș, pe alt continent sau în altă dimensiune temporală. Dacă cumva corespondentul meu anonim eram chiar EU? Și mă ajutam să evoluez? Unica ipoteză pe care o formulasem vreodată în legătură cu evoluția lumii consta în faptul că timpul era ciclic, iar omenirea viitorului își trimitea mesagerii în trecut ca să-și ajute strămoșii să devină ceea ce urmau să fie cândva. Ce interes ar fi avut Sky să mă inițieze tocmai pe mine în tainele armoniei contrariilor? Să mă determine să-mi înfrunt toți demonii iluzorii cu care mă luptam în sala oglinzilor? Să mă convingă de faptul că tot ceea ce percepeam eu difernețiat în ierarhii și contradicții nu era decât o simplă ficțiune intelectuală? Un univers ireal suspendat între pânzele de păianjen ale auto-sugestiei. Dacă îmi acceptam până la capăt singurătatea, nimeni și nimic nu m-ar mai fi putut învinge. Nu mi-aș mai fi legat fericirea și respectiv frustrările de existența celorlalți. Faptul că așteptam să-mi aducă cineva fericirea pe tavă, mă făcea să sufăr. Faptul că încercam s-o găsesc în orgoliul laș de-a mă știi iubită! În loc s-o descopăr în propia mea iubire. N-aș fi putut fi niciodată liberă, cât timp încă așteptam ceva de la ceilalți. Recunoaștere, dragoste, compasiune, admirație. Orice. Trebuia să pretind și să aștept totul doar de la mine. Să dăruiesc totul și să nu sper să primesc ceva în schimb. În felul ăsta violența mea latentă, născută din frustrare, s-ar fi evaporat complet.
I-am scris tulburată de descoperire. Din acel moment nu mi-a mai răspuns la scrisori.
Am încercat în fel și chip să-l vânez din nou pe site convinsă că-mi va răspunde la provocări. Jucam din nou pe două sau mai multe voci, dar nu mai era aceeași partidă. Conflictul se stinsese. Singurul lucru misterios care se întâmpla era că ne scriam în paralel același lucruri. Intuise convingerea mea că se inspira din Magicianul lui Fawles. O intuise sau o anticipase. Așa cum eu anticipasem că va încerca să mă deruteze insinuând c-ar suferi de dublă personalitate. Idee inspirată din filmul meu preferat: “ Fight Club”. Un film în care bright-sideul unei persone se luptă cu dark-sideul său fictiv. În mod fatidic, dacă Sky exista cu adevărat în acceași lume cu mine era egalul meu absolut. Bărbatul acela pe care nu l-aș fi putut întâlni decât printr-o șansă de unu la un milion. Zic unu la un million pentru că din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei, 4 miliarde erau habotnici, iar dintre cei atei sau agnostici 100 de milioane erau cretini, alte 100 de milioane erau femei, mai urmau obsedații sexual, bisexualii, homosexualii care trebuiau excluși. Până la urmă mai rămânea un milion de ființe omenești, care trebuiau explorate. “Deja gândesc ca el”, m-am mirat. Încercam să evaluez sfera posibilului în comunicare prin calcule probabilistice. Reușisem să-mi neg toate certitudinile dobândite pe căi oculte. În sfârșit mă îndoiam de tot și de toate…
Maestrul meu mă transformase, din ucenic, în egalul lui. Însă în duelul nostru, care va continua probabil pănă vom crăpa de oboseală, bătânețe sau inimă rea, miza nu va mai fi titlul de învingător sau învins. Ci alta, neexplorată încă.

Unica concluzie certă pe care am reușit s-o trag împreună cu colaboratorul și aghiotantul meu, Rem, în legătură cu persoana reală a maestrului a fost următoarea:
“Speculând ideea lui Jorge Luis Borges - "dacă paradisul ar exista, atunci el ar fi o bibliotecă", am putea admite încă o excepție de la regulă, valabilă de data aceasta în perimetrul unei lumi posibile - fericirea ca stare psihică a celor "exilați" acolo. Deși mă gândesc că totuși, chiar și în paradis, bibliotecarul ar fi un om trist. …….REMUS CERNEA.