Am tras ușa de la taxi - ceva, o mașină, dacie, ceva străin, oricum nu prea nou, nu mai știu. Șoferul era un tip neras de vreo 35 de ani, slab și nervos, ca un adevărat taximetrist, aplecat pe volan și cu o scobitoare în dinți privind înainte cu o febră de cruciat, fruntea transpirată, rece, ca după o noapte lungă și o izbăvire blondă în cearceafuri străvezii, trezit, cofeinizat, binecuvântat și blestemat, trimis la luptă, cu sufletul un strigăt. Mașina pornește dupa ce trântesc eu ușa și prea rapid ajunge la o vitează care-l face pe taximetrist să-și arate dinții și pe mine să încerc să mă adaptez căutând să mă bucur de sentimentul de săgeată. Ieșim rapid de pe străzi și, mimând la 2-3 metri în aer conturul unui deal verde, plin de tufișuri, arbuști, râpe, în câteva secunde ajungem la o vale mai mare urmată de malul ei bătut într-o lumină gălbuie închisă, deși nu știu daca e zi sau noapte afară. Deschid gura inundat de o emoție puternică, mă uit pe iarba reflectorizată și zic patetic :
- Am avut o familie aici, era oraș cândva.
- Era.
El trage de volan și eu revin în timpul lui alert însă ne prăbușim cumva, ne oprim mai bine zis la începutul unui drum de ciment transversal la mijlocul unui deal împădurit cu salcâmi nici mari nici mici, și îngrădit de un parvan de beton înalt de peste 2 metri, la stânga, în partea de jos. El începe să-și lovească o roată cu picioarele însă e mort, dă pe alături, nici nu știe exact cum dar își manifestă furia după cum îl prinde bine. Lipsa lui de gravitație narativă îmi dă drumul la ochi în pădure însă nu pentru mult căci un țipăt răbegit mă întoarce spre el, el cu fața portocalie luminescentă, ca și cum ar fi transparent și ar avea o blândă sursă de lumină în fălci, cu perii cărunți și clar evidențiați, ridicați toți la 90 de grade, atent să se fi speriat. Îmi aduc amine cine-i acum, e dintr-un joc, de asta mi se părea simpatic. Ma uit la vale și văd o dubă albă jos între copaci, lângă un pârâu.
- Hai la ea, să o luam.
El refuză pe motiv că nu vrea să-și piardă dacia.
- Hai, că nu ne ia nimeni dacia.
Îl iau cu mine și ne ducem la vale în salturi, opriți în drum de moarte. Apare de după dubă, o perdea cu floricele cu tot întinsă pe o statuie invizibila care plutește fără franjuri. Deși mică și jos, face impresia de mare și sus, exercitând o presiune directă asupra genunchilor. Ca într-un film american, el zice energic-fără speranță-disperat-uman :
- Haide, haidem în sus, în dacie. Hai !
Ma opresc însa și mă gândesc că șansa mea la nemurire mă poftește să o iau, nu pot rata așa ceva. Fug puțin în sus, într-o parte, caut un băț mai mare, moartea dă să-mi taie calea însă ajung la ghioagă înainte să ajungă ea la mine. Știu parcă, deși nu știu de unde, că nu trebuie să mă atingă, vreau duba și vreau să o omor, să nu mai am probleme cu ea vreodată. O împung cu bățul o perioadă încercând să cobor spre pârâu, cu ape cenușii și cozi de pisici mângâind pe cine ar sta jos lângă el, scăpând puf de somn, o împung, vreau să agăț perdeaua și să o dau jos însă mă gândesc că poate nu ar muri și apoi ar fi și invizibilă așa că o lovesc prin perdea, încerc să o dau la vale, să o împing departe de dubă, însă dihania plutește și mă flanchează și duba devine prea departe. Fug sus și mă sui pe parapet, ca să am o poziție bună și o perioada nu o văd. Apare plutind, spre mașină care nu pornește în ciuda cheii taximetristului, personaj chior care nu face nimic decât când mă uit eu la el. Fug în paralel cu ea, o împung și ajung la mașină mai repede decât afurisita de perdea, care nu pare să poată accelera prea mult.
- Hai, hai, în sus, la deal.
Mașina pornește și începem să urcăm un deal, evitând salcâmii tineri și rari, înfruptându-ne dintr-o pantă care într-o secundă devine verticală. Doi pădurari ne arată cu degetul, împungând aerul repetat, la dreapta, unde vedem un drum drept și pornim pe el, pentru a dispărea într-un leșin.
Mă trezesc, nu știu cât mai târziu, fiind exponat arheologic tocmai dezgropat de o echipă de arheologi de pe vremea comuniștilor, căci își spun cu tovarășe și seful lor e un fel de secretar de ceva cu pălărie din aia veche, și toți îl iau cu tovarășe, ce facem. Stau, trist și țeapăn, ca o statuie de ceramică, în timp ce un tânăr creț mă demarchează cu o mistrie și mă curață de solul roșiatic. Bucurie mare când mă scot afară, îmi strâng mâna, îmi spun că sunt cea mai importantă descoperire a lor, scena devine hollywood-iană, sunt așezat pe un scăunel, mi se pune un prosop pe umăr, mâini apar în fața mea cu ceaiuri, cafele, sandwitch-uri, și una cu un celular. Îl iau și il pun la ureche. Câteva secunde nu se aude nimic.
-Hahaha, ahahha, hhhhhs,hahahshss
Un șuier mă îngheață și mă trimite în leșinul trezirii, cu gândul că nu am scăpat de ea și lupta continuă și ce noroc am avut că nu m-a prins cât eram exponat de muzeu înca negăsit.