Deși la prima vedere părea o persoană foarte puternică, pe parcursul discuției ne-a lăsat să vedem că aparențele sunt înșelătoare. Doamna M., în vârstă de 38 ani, o femeie frumoasă, a dat dovadă de o sensibilitate evidentă, ușor de „privit“. Fiecare cuvânt era urmat de o pauză scurtă în care privea în neant, ca și când acolo ar fi fost tipărite rândurile ei de suflet. Apoi, își continua firul gândurilor, încercând de nenumărate ori să-și ascundă ochii triști. De ce atâta tistețete în ochii unei femei cu o poziție socială remarcabilă și a cărei frumusețe aproape angelică sare în ochi? I-am adresat această întrebare, însă răspunsul a venit tot după câteva secunde bune, urmate de of-uri prelungi: „Câți dintre oameni nu par fericiți, lipsiți de griji, dar adevărul este dincolo de zâmbetul de pe față? Așa și eu. Sunteți singura mea speranță! Îmi doresc ca soțul meu să citească aceste rânduri și măcar acum să raționeze, să dea dovadă că are suflet“, adaugă aceasta. Pe parcursul discuției am înțeles de unde atâta suferință pe chipul doameni. L-a cunoscut pe Dorin exact într-o perioadă în care viața ei părea că „se răsturnase la vale“, că nimeni și nimic nu o mai puteau face fericită, să-i redea zâmbetul pe buze: avea 26 de ani, iar într-o seară geroasă de februarie, pe la ora 20,00, a primit un telefon care o înștiința că părinții ei au decedat într-un accident de circulație. A suferit mult, era slăbită, nu mai putea mânca și nici nu mai avea chef de viață. Îi era indiferent dacă trăiește sau moare, atât de mult își iubise părinții. Era singură, nu mai avea frați, iar puținele rude nu-i erau pe plac, făceau parte din categoria de unchi și mătuși de veche generație, ce bârfeau pe la colțuri ori erau dorinici de curiozități. Într-o zi, l-a întâlnit pe el, privirea lui senină i-a inundat sufletul, nu mai văzuse așa ochi pătrunzători, albaștri precum cerul în diminețile de primăvară. A fost pentru ea o revelație, ceva divin, o poveste de dragoste cum rar întâlnești. Nimeni nu era ca el, cel mai bun bărbat din lume, tandru și respectuos. Numai că poveștile nu țin foarte mult, au un final, fericit sau trist. Povestea ei de dragoste face parte din cea de-a doua categorie, fiind una tristă. După un an de la căsătorie, lucrurile au căpătat o întorsătură neașteptată. Soțul ei, pe zi ce trecea, era din ce în ce mai introvertit, nu comunica niciodată cu ea, iar dacă îndrăznea să-l întrebe când se întorcea de serviciu, îi răspundea în doi peri că nu are chef de vorbă și să-l lase să-și privească emisiunea prefereată la televizor. Ar fi trecut peste aceste aspecte, numai că ele nu s-au limitat la lipsa de comunicare. Zi de zi era acuzată că se întâlnește cu altcineva și de nenumărate ori îi spunea că nu are încredere în ea. Aceste discuții degenerau, unul se ducea într-o cameră, iar celălalt în alta; dormeau supărați și se trezeau la fel. Dimineața, când se pregătea să meargă la serviciu, stătea lângă ea precum un câine credincios…, însă pus pe harță: „De ce te gătești atât de mult? De ce te machiezi și te parfumezi? Unde te duci, ai întâlnire?“. O dureau toate aceste vorbe, vorbe ce mai târziu au devenit acuze foarte grave. Era urmărită pas cu pas, nu avea nici un pic de intimitate. Nu de puține ori s-a întâmplat să dea nas în nas cu el pe holurile liceului unde preda ea. Venea s-o ia de la serviciu, numai că niciodată nu o anunța. Relația lor devenise una apăsătoare, lipsită de cel mai important „ingredient“ al unei căsnicii, respectul. Îi vorbea urât, foarte urât. Nu vedea în ea decât femeia din casă, pregătită oricând să-i facă de mâncare, curat și alte treburi gospodărești. Pe parcursul anilor, s-au despărțit de nenumărate ori, însă de fiecare dată venea la ea și-i cerea iertare în genunchi, promițând în fața lui Dumnezeu că va ști s-o aprecieze. Motiva că starea lui se datorează geloziei, din cauza geloziei găsea tot timpul nod în papură. „Cât am mai suferit alături de el, nopți în șir mă întrebam de ce stau lângă un om ce nu știe a face diferența între o ființă umană și o marionetă. El, după părerea mea, nu are suflet ori este sadic, vrea să provoace suferință. Acum mi-a ajuns «cuțitul la os», mi-am pierdut orice speranță că se va trezi din agonie. M-am mutat de la el. Îl rog din suflet să nu mă mai caute, să ma lase să-mi văd de viața mea. Viața merge înainte. O să găsească pe cineva care să-l poată accepta așa cum este, eu nu pot. Sunt prea sensibilă, nu pot trece nepăsătoare pe lângă grosolăniile lui“ - și-a încheiat povestea doamna M.