Aseara, la o ora tarzie pe un bulevard bucurestean, am fost depasit (pe dreapta) de o masina. In fractiunea de secunda cand ni s-au intalnit privirile am revazut-o pe fosta mea iubita, marea mea dragoste.
M-a privit cald, comprimand in acea unitate minuscula de timp un intreg mesaj,curbura pleoapei, arcul sprancenelor, delicata plecare a buzelor catre zambet si in special lumina calma din priviri, toate mi-au aratatpe rand sau toate deodata ca e fericita, ca ii este bine si ca e incantata sa ma revada.Nu ne-am vazut de eternitati.
Mi-am continuat drumul insa imaginea acea de serenitate captata pe retina intre doua clipiri m-a facinat.
Cat de mult trebuie sa cunosti pe cineva ca sa recunosti in asa putin timp atat mult?
Cat de multa informatie zace in strafunduri de subconstient si in memoria sufletului? Cum se activeaza ea instantaneu facandu-te sa simti starea cuiva care ti-a fost atat de aproape chiar si dupa atata vreme?
M-am bucurat pentru zambet si pentru linistea ei si pentru o clipa m-am gandit cat de norocos e barbatul care statea pe scaunul din dreapta.
M-am intrebat daca sentimentele care m-au napadit erau ceva apropiat de invidie, gelozie sau regret. Nici una din ele. Doar o mare nostalgie pentru timpul petrecut impreuna, care desi trecut l-am trait conform motto-ului meu: intens.
A fost o poveste de dragoste care ne-a facut pe amandoi mai buni, mai profunzi si poate... mai intelepti.