În minusculul aeroport din Kajuraho, am întâlnit un tumult tipic indian. Era greu de imaginat care sunt călătorii și cum se deosebesc ei de cei care au venit doar ca însoțitori. Așteptam avionul spre Agra, fosta capitală a imperiului Mughal. Un zbor scurt, de mai puțin de o oră. Cu fiecare minut, simțeam crescând în mine o emoție așa cum pățeam în adolescență la prima întâlnire cu o fată. Amestec de dorințe, temeri și speranțe.
M-am împrietenit cu Greg, un californian simpatic. Citise și el despre Taj Mahal și voia neapărat să-l vadă.
După peregrinări de câteva săptămâni prin nordul Indiei, în care n-am avut prea mult timp să reflectez la dragoste, iată-mă în drum către Taj Mahal. Despre acest mausoleu, unii afirmă că ar fi cea mai desăvârșită creație închinată iubirii romantice ridicată pe planetă.

Eram în clasa a doua când am văzut-o prima oară într-un documentar, și am ascultat povestea de dragoste, simplificată de tatăl meu pentru mintea unui puști de 8 ani. Am purtat cu mine acest memento de pasiune prin anii adolescenței, când am putut vedea, în fotografii și descrieri, puritatea culorii, echilibrul impecabil al formei și legenda țesută în jurul ei. Atunci mi-am promis solemn că voi face tot ce îmi va sta în putință s-o vizitez odată.
Când am ajuns, în sfârșit, la destinație, eram atât de curios și nerăbdător de a-mi realiza visul întâlnirii cu această „lacrimă pe obrazul timpului”, cum a spus Rabindranath Tagore, încât am urcat pe acoperișul hotelului s-o admir din depărtare, chiar dacă imaginea ei era poluată de nenumărate antene de satelit și rufărie pusă la uscat.

„Ca să înțelegi Taj Mahal-ul, trebuie să încerci să înțelegi dragostea dintre Kurram, fiul împăratului Jahangir, și Arjumand”, mi-a spus Raj, managerul hotelului unde locuiam. O poveste adevărată, cu prinți și prințese. El avea 15 ani și ea 14 ani, când s-au cunoscut, însă au trecut cinci ani până la nuntă. Astrologii au ales anul 1612 ca fiind un an de bun augur pentru o astfel de nuntă împărătească. Am încercat s-o văd cu ochii minții pe frumoasa Arjumand, care „un trandafir în văi părea”. Ascultându-l pe Raj, vedeam „Nunta Zamfirei” în variantă indiană. „Și soarele mirat sta-n loc/ …Să vadă el atâta joc /pe-acest pământ”.
După moartea împăratului Jahangir, prințul Kurram a devenit Shah Jahan, iar „Zamfira” a devenit Mumtaz Mahal.
Și s-au iubit... , iar dragostea lor a zămislit, în cei 19 ani de căsnicie, 14 copii.
Mumtaz, se pare, a fost o femeie cu totul deosebită, dacă e să luăm scrierile timpului drept adevăruri istorice. Generoasă, plină de compasiune, modestă în atitudine, Mumtaz a luptat pentru drepturile văduvelor, orfanilor și a celor năpăstuiți de soartă. A fost, practic, inseparabilă de Shah Jahan, urmându-l în toate războaiele și rămânându-i sfetnic apropiat până la moartea ei, care s-a produs la scurt timp după nașterea celui de-al 14-lea copil. Jahan a suferit enorm. A rămas închis în camera lui timp de o săptămână și, când a ieșit de acolo, părul și barba, spune legenda, deveniseră albe. Avea doar 39 de ani.
Legenda mai spune că, înainte de moarte, Mumtaz i-ar fi cerut Shah-ului să-i împlinească 4 dorințe: să construiască un monument care să simbolizeze dragostea lor, să se recăsătorească, să rămână un tată bun copiilor și să-i viziteze mormântul cel puțin la comemorarea morții ei.

La construirea Taj Mahal-ului au lucrat 20.000 de oameni, timp de 22 de ani. Cei mai buni meșteri ai imperiului, precum și mulți străini, au imprimat o parte din ființa lor în marmura strălucitoare. Perfecțiunea Taj Mahal-ului transcende limita credibilității. Munca unui cioplitor în piatră, combinată cu finețea unui bijutier, îl face să aibă același impact asupra sufletului de la un kilometru sau de la 30 de centimetri distanță. Degetele mele mângâiau petale de flori, eliberate din încleștarea albă a marmurei de mâinile iscusite ale unor pietrari necunoscuți. Narcise, trandafiri și lalele, înlănțuite între ele, îmbrățișează de sute de ani pereții, încercând parcă să protejeze pe cea care se odihnește înăuntru. Pietre semiprețioase transfigurate în sepale, stamine și pistile erau atât de perfect integrate în carnea albă a substanței de bază, încât ochiul obosea în căutarea liniilor separatoare. Totul șerpuia pe sute de metri pătrați de pereți. În zadar căutam o eroare umană, o piatră pusă superficial, o scăpare profesională în acest „calvar” calitativ. Nici o greșeală.
Mausoleul e diamantul din inel, iar complexul din care face parte mai încorporează o moschee și câteva palate, așezate toate într-un parc plin de arabescuri vegetale. Parcul, la rândul lui, este înconjurat de un zid protector, totul fiind străjuit de patru turnuri sumbre.
Construit pe o platformă pătrată cu colțurile retezate, așezată chiar pe malul râului Jamuna și precedat de verdeața parcului, monumentul respiră prin diversele elemente separate, însă integrate perfect într-o structură unică. Geometria e simplă, repetitivă și simetrică. Parcul e bisectat de o oglindă de apă îngustă și dreptunghiulară, în care imaginea răsturnată a Taj Mahal-ului e încrețită uneori de vânt. Marmura albă iradiază liniște, puritate, compasiune și dragoste. Piatră vie, îndrăgostită de un vis. Dacă iubirea absolută s-ar putea materializa, în curgerea ei prin clepsidra inimii, una dintre stările ei de agregare ar putea fi Taj Mahal. Este o capodoperă chiar dacă n-ar fi fost simbol, dar simbolul îi conferă incredibila aură și o definește.

Am stat o noapte și două zile în preajma Taj Mahalului, și am încercat să-i simt spiritul, senzualitatea și temperamentul de femeie, la diferite momente orare.
…Noapte înstelată. O felie de Lună părea nehotărâtă în mișcarea-i descendentă către un orizont pierdut undeva, în spatele cupolei lăptoase. Minaretele, niște delicate lumânări de piatră, din care n-a cântat vreodată un muezin, înțepau bolta întunecată, încercând parcă să-i oprească mișcarea.
Împreună cu alți călători, savuram un ceai și respiram liniștea. O reuniune spirituală care părea a transcende culturi, religii sau națiuni. Se vorbea puțin. Fiecare își căuta în suflet sentimentele care să reflecte această unică stare emoțională.
La răsăritul soarelui, speram să pot rămâne puțin singur cu acest simbol copleșitor. Slabă speranță. Călători însetați de senzații așteptau în curtea interioară clipa deschiderii. Era unul dintre rarele momente ale dimineții când puteai trăi frumusețea Taj Mahal-ului, nemaculată de umbre umane. Cupola iradia un roz pal, care se evapora cu fiece clipă.
Un indian cu pielea nocturnă, care contrasta violent cu turbanul alb, manevra coarnele unei mașini primitive de tuns iarba, care era trasă molcom de doi boi albi. Film fără sonor. Unul dintre boi și-a deșertat din mers conținutul intestinal, și balega proaspătă era gata să cadă. Indianul a lăsat fulgerător coarnele plugului și a palmat-o cu mare dexteritate, ca pe o minge de baschet dezumflată, ducând-o apoi la marginea peluzei.
...Soarele în amurg, ca un vultur fierbinte și neobosit, smulgea albeața marmurei, înroșind cupola, ca în fiecare zi senină din ultimele trei secole și jumătate. Dar Taj Mahal, precum ficatul lui Prometeu, își regenerează, în lumina stelelor, albul originar.

Povestea de dragoste se termină trist. Shan Jahan, care ar fi dorit să construiască un mausoleu identic, din marmură neagră, pe partea opusă a râului, n-a apucat să-și vadă visul împlinit. A fost detronat, chiar de către unul dintre copiii lui, și constrâns să nu părăsească palatul. Ani în șir a privit de la fereastra camerei fiecare apus, însoțind cu privirea jocul umbrelor ce invadau monumentul abandonat de ultimele raze de soare. Acolo unde marea lui dragoste își dormea somnul etern.
Mumtaz l-a așteptat credincioasă și s-au regăsit în moarte, în 1666.