Avion, nu glumă!

Acum câtva timp aveam ceva de rezolvat la Sibiu. Ca să nu călătoresc singur m-am gândit să-l iau pe Jens cu mine. De câțiva ani mă bate la cap să-i arăt România. Așa mult a auzit de frumusețile de aici, că a venit timpul să le vadă. Nu știam că-i plac femeile. Este un bărbat foarte frumos. Dacă aș fi fată, cred că m-aș îndrăgostii de el. Ajunge să stai zece minute lângă el și cunoști deja toate femeile din discotecă. Le atrage ca, știți d-voastră...
Deci am pornit la drum cu avionul din Frankfurt spre Otopeni.
Era duminică. Nu am dormit nici o secundă, am făcut șase ore muzică în discotecă după aceea mi-am făcut bagajul și m-am dus la Frankfurt în aeroport. Jens mă aștepta deja în panică, că întârziem. Era foarte nervos. Eu obosit! Mi-a spus că este primul lui zbor. Mamă, dacă știam... Se uita foarte atent la avion. A auzit multe despre companiile din estul Europei. Încerc să-l liniștesc explicându-i că de zece ani zbor cu linia asta, cu avioanele astea și cunosc deja toate echipajele de pe ruta asta. Ca dovadă pup stewardesa și o strâng la pieptul meu sportiv. Totul este în ordine. S-a mai liniștit. Bine că nu a văzut palmele pe care le-am primit de la stewardesă și nu a înțeles ce mi-a spus pilotul. Toți sunt prietenii mei. Îi iubesc și mă simt sigur. Mă bucur că-i place Murfatlarul și țuica românească. Am dureri unde m-a lovit pumnul pilotului. Are ceva cu Stewardesa? Mai iau o palmă la ieșire. Ce oameni cumsecade! Am ajuns cu bine.
Fără probleme la graniță, am plătit vizele și am trecut punctul de frontieră. Ne lipsește un geamantan, cică a ajuns în Dubai. Dar ce face acolo? Noi îl așteptam aici. Noroc că-i al meu și nu a lui Jens. Doar este musafir. Am pierdut o oră în așteptarea bagajului. Sigur că Radu mă înjură. Săracul, asteapta de o oră. Ne grăbim afară. De Radu nici urmă, numai taximetriștii care vor 40 de dolari până la Băneasa. Da ce sunt nebun, cu banii ăștia ar putea să ne ducă până la Sibiu, că și așa am pierdut avionul de Sibiu. Deci trebuie să mergem mâine. Apare și Radu. Vine din studio. De unde, din Sovata? Ce bine îi merge! Probabil de asta a întârziat că-i drum lung de acolo. A muncit săracul atâta și totuși a venit să ne ia de la aeroport ! Ce prieten bun. Din păcate trebuie să se întoarcă, în studio. Ce iarăși înapoi la Sovata? Da ce-i nebun? În sfârșit am înțeles: a produs un hit – “La Sovata”!
Păi nu-i nimic mergem la culcare și așa suntem cam piliți din avion și ne este somn. E bun Murfatlar-ul ăsta! Ne culcăm la etajul 8 Hotel Dorobanți. Am uitat geamul deschis. A nins. Suntem sloi de gheață. E târziu, trebuie să ne grăbim la aeroport să nu pierdem avionul de Sibiu.
Oare biletele sunt valabile?
"Nu sunt", spune doamna de la ghișeu, "și să știți că nu mai avem locuri".
Da nu se poate. Îl trimit pe Jens la ghișeu, că-i mai frumos ca mine. Doamna îi zâmbește, dar nu-i dă bilete. Se pare că nu-i plac bărbații frumoși, asta e bine, mă duc si eu: "Să știți mai sunt două locuri, dar se pare că în același avion zboară și doamna M. aflată în vizită oficială la Bulibașa din Turnișor. Autoritățile nu ne dau voie să le vindem. Caz de siguranță!" Asta minte! Sunt sigur. Cum o să zboare soția președintelui francez cu un Antonov vechi de peste patruzeci de ani. Nu are destule avioane acasă? Da ce a ajuns Bulibașa, șef de stat? Cu ajutorul unei bucate de hârtie ne vinde biletele până la urmă, dar fără garanția că o să putem urca în avion. Suntem fericiți! Am ajuns până la scara avionului. Mamă ce avion! Jens e palid la față. Probabil din cauza Murfatlar-ului de ieri. Îmi arată cauciucurile, se vede pânza. Îl liniștesc, doar știu avioanele de 45 de ani și a căzut doar unul la Fraga din cauza ceții. Îmi aduc aminte de sunetul infernal care-l făceau când aterizau la Sibiu, doar am stat la câțiva kilometrii de aeroport. Trebuia să închidem ușile și geamurile și să strângem rufele de două ori pe zi, când plutea această pasăre uriașă spre aeroportul din Sibiu. Sunt fericit deoarece se trezesc amintiri frumoase din copilărie și mă bucur că zbor acasă. Mă trezește o stewardesa din visele mele: "Îmi pare rău nu mai avem locuri. Trebuie să zburați cu mașina de după masă".
Probabil că din cauza plânsului meu unul dintre piloți a ieșit afara din cabina lui și după ce i-am povestit viața mea, l-a apucat mila și ne-a dat drumul în avion:" Dar trebuie să stați în picioare, la bagaje și să fiți liniștiți ca să ne putem concentra".
Să stăm în picioare? În avion? Dacă povestesc asta acasă, nu mă crede nimeni. Nici Jens nu mă crede.
Da ce-i autobuz?
Da!
Băieții sunt de treabă. Lasă ușa deschisă și ne explică instrumentele. Cel din dreapta e șeful, cel din stânga ajutorul lui la manșă și la toate butoanele alea roșii. Dar ce o fi cu cel din mijloc? "Eu sunt frânarul". Cum? Da cei căruță? Traduc totul și văd cum Jens își schimbă culoarea feței. Alb ca zăpada, dar tot frumos. Apropo de zăpadă: ninge!" Nici o problemă, cunoaștem avionul de 45 de ani", ne spune frânarul plin de mândrie, "ăsta a zburat și în război". Mă uit la niturile din împrejur și așa cum se mișcau ele, îl cred pe cuvânt. Am impresia că băieții se distrează puțin pe seama noastră, dar asta e: aventură aproape pe gratis. În sfârșit vine și șefa și decolăm. Totul fără probleme. M-am lovit puțin, dar stewardesa îmi aduce hârtie igienică pentru sânge. Frânarul ia microfonul în mână și spune:

"Bună ziua doamnelor și domnilor, sunt căpitanul aeronavei.
Ne bucurăm că ați avut încrederea să zburați cu compania noastră. În dreapta vedeți satul Balotești unde se mai lucrează și acum, iar în stânga râul Dâmbovița. Vreau să vă atrag atenția că în cazul unei prăbușiri puțin probabile în râul Dâmbovița sau în Lacul Bâlea, din păcate la bord nu avem veste de siguranță, deoarece sunt prea scumpe. Luați aripioarele de înot pentru copii, aflate în fața dumneavoastră, le umflați și le puneți unde vreți dumneavoastră. Cine poate să înoate este rugat să-și ajute vecinul. În cazul unei prăbușiri în munții Făgărași sunteți rugați să nu stingeți lumânările din interiorul avionului deoarece ele înlocuiesc lumina de avarie. Pasagerii care stau în picioare sunt rugați să înceteze cu țipatul, că produc panică. Pasagerii care au găsit loc sunt rugați să ridice mâna dreaptă, ca să ușureze lucrul echipajelor de salvare deoarece pot fi scoși mai ușor din ruina avionului. Dacă s-ar afla măști de oxigen la bord, v-am ruga să le puneți. Dar fiind prea scumpe vă rugăm să trageți aer de la geamul spart din rândurile 6,11 și 16. Vă rugăm să nu mai folosiți WC-urile că nu au fost golite de două luni, din lipsă de bani. În caz că veți murii, banii se vor restituii rudelor dumneavoastră. În cabină la noi veți găsi doi teroriști nemți morți, care nu s-au putut hotărî unde vor să zboare. Vă mulțumim că ați avut încrederea să zburați cu compania noastră și vă mai poftim la bord".

M-am trezit din leșin, simțind palmele lui Jens și ale stewardesei. Băieții din cabină aveau lacrimi în ochi. Da nu erau lacrimi din cauza plânsului ci râdeau cu lacrimi de mine. Frânarul și-a bătut joc de mine! Ce bine că nu am mai apucat să-i traduc lui Jens. Măcar mi-a făcut un nescafe și mi-a dat un pahar de apă. Totul pe gratis. Băieți veseli, ce mai. De abia m-am refăcut și nu mai sufeream de amețeală, am șters urmele borăturii de pe jos, am și trecut Făgărașii, și avionul a luat-o în picaj spre aeroport ca să aterizeze. Cu un zgomot și o lovitură extraordinară a atins solul și ne-am căzut plângând de bucurie în brațe. Mai trăiam. Frânarul devenise hectic. Cu mișcări violente trăgea de o manivelă care arăta ca o frână de mână. Nimic! Avionul nu încetinea de loc. Se apropia tot mai repede de o cisternă de benzină din aeroport. Am început să râd. Credeam că iarăși își bate joc de mine. Dar el nu mai râdea de loc. Era plin de sudoare pe tot corpul și cu ceva spumă albă la gură. Cei doi colegi îl încurajau cu voce tare: "Unu, doi trage!". A 12 oară în sfârșit a prins frâna, la doi metri de cisternă!
Am mai scăpat odată...
Totul în ordine. Totul normal.
"Sper că ați avut un zbor plăcut și vă mulțumim că ați zburat cu compania noastră".
Nu mai știu cum am ajuns la Rodica, dar știu că a trebuit să pun toate hainele la spălat. M-am simțit ca la a doua naștere, eram fericit că stau pe un scaun. Până m-a chemat Jens la televizor la știri. O arătau pe doamna M. care dădea un interviu și în spate se vedea scara avionului, pe care stăteau două persoane aplecate în jos și vomitau tot ce mâncaseră în ultimele trei luni....



„Si ce daca...”, aparut in 2002 la editura argument,
ISBN 973-99504-1-9,

Copyright, Wolfgang Klein