Daca multi oameni si-au povestit viata transpunandu-se in persnaje cu nume fictive, eu voi incerca sa scriu aceste randuri relatand cam tot ce se poate relata intr-o viata din care am trait la maxim tot ce s-a putut intampla. Viata mea a fost un adevarat calvar, si voi sfar=i tot printr-un calvar. Uneori trebuie sa acceptam c[ un om care-si accept[ destinul e mai important decat destinul ]nsusi.
*******************************************************
26 IUNIE 1976: Fiecare om care se naste trebuie sa si moara. Dar s-a gandit cineva ca moartea este un fenomen natural, care se poate petrece in orice clipa? }n ziua 26, luna iunie, anul 1976 dupa Cristos, m-am n[scut. Stiu ca pentru mine viaa a inceput abia la 4 ani, iar toate celelalte raman sa le judecati dumneavoastra.
*******************************************************

***AVERTISMENT***
Stimate cititor, cred ca este de datoria mea ca la inceputul acestei carti autobiografice sa ofer cateva explicatii. Nu de putine ori mi s-a spus ca majoritatea persoanelor au crezut ca prietenia mea cu Mihai Lazar ar putea avea si alte intelesuri, adica intretinand relatii intime cu aceasta persoana. Tin sa va aduc la cunostinta ca sunt o persoana heterosexuala si nu am avut niciodata inclinatii spre relatii cu persoane de acelasi sex. Relatia mea de prietenie cu Mihai s-a format in urma cu ani si ani, si cred ca dupa 18 ani de prietenie nu se poate pune la indoiala acest lucru. Faptul ca amandoi am fost mai retrasi si mai singuratici, gasindu-ne prietenul unul in persoana celuilalt, este alta problema.

1) PRIMUL PRIETEN

15 SEPTEMBRIE 1983: Eram deja un viitor elev, care, sortit sa-si duca ]n spate calvarul singuratatii pornea intr-o cursa care expira abia peste 8 ani, si era nevoit sa-=i continue drumul. Eram abia in clasa intai, cand am realizat ca am nevoie de un prieten, si acela era Mihai Lazar, un coleg linistit, bland cu cei din jur, dar... cam era batjocorit de colegii neastamparai, care cu timpul au realizat ca Mihai este prea retras, si incepeau a face glume proaste pe seama lui. Eu nu puteam accepta acest lucru si i-am luat apararea la =coala ori de cate ori am putut. Chiar daca la acea vreme nu eram con=tienti c[ aceasta stransa legatura se numea prietenie, am realizat ca este mai bine sa fii prietenul cuiva decat sa-i fi dusman. Prietenia noastra din 1984 a prins contur abia in 1986, cand eram ]n clasa a treia. Mihai era un copil singur la parinti, care-si g[sise prietenul in persoana mea. Chiar daca in unele zile nu ne inelegeam, veneam a doua zi si ne salutam prietene=te ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Era o prietenie adevarata, bazata pe respect reciproc, pe comunuicare =i pe colegialitate. Prietenia noastra a devenit mai profunda in 1987, si Mihai dorea s[ mergem impreuna si la liceu. Eram in clasa a cincea si aveam colegi mai rai decat cei din clasele 1-4. Tin minte c[ intr-o zi de miercuri, cand ieseam de la ore cu Mihai, am avut surpriza de a-l vedea pe Mihai cum a fot impins pe scari de un individ care se credea smecher. Mihai "aterizase" in genunchi, iar blocul de desen era aruncat ]ntr-o parte, ochelarii ]n alta..
PRIMA RUPTURA: Lucrurile incepusera sa ia o turnura mai puin obisnuita, deoarece devenisem un bun juc[tor de fotbal si doream sa joc in fiecare zi. Ii spneam lui Mihai sa-mi scoata cartile si caietele din geanta pana cand merg eu la fotbal. Aveam un comportament ciudat, si ceea ce era mai alarmant era c[ devenisem din prieten un profitor. In 1990 Mihai Lazar se mutase in alta clasa, si era un soc pentru mine. Dupa vreo o luna de zile mi-am "revenit", sperand in continuare ca plecrea lui Mihai nu va insemna si ruperea prieteniei. Un singur om era bucuros ca Mihai plecase din clas[: dirigintele meu, Mircea Mitran, care in cei doi ani =i jumatate ne-a despartit de atatea ori, explicandu-mi ca eu cu Mihai nu putem fi prieteni, dar eu ascultam cu incapatanare de ceea ce-mi dicta constiinta, nu un om care in loc sa semene dragoste si buna intelegere, incerca sa ma invrsrjbeasca impotriva prietenului meu. Dupa ce Mihai a plecat,imi spunea ca am fost tradat, ca Mihai nu a fost un prieten adevarat, ca tot la vorbele lui (ale dirigintelui) am ajuns.
RESUDAREA: Nu a trecut mult timp, si eu cu Mihai ne intelegeam ca in prima zi. Dirigintele meu venea din nou si-mi atragea atentia ca eu cu Mihai nu putem fi prieteni, ca ce prieten este acela care a plecat, dar vorbele lui erau atat de profunde pentru mine ca si ecoul in de=ert. Spre sfarsitul lui 1991 si inceputul lui 1992 ne intalneam aproape saptamanal, si eram bucurosi ca scapasem de tirania dirigintelui.
PRIETEN BUN... Mihai a fost mereu un prieten demn de incredere si daca a fost sa ne certam, a fost doar asa, pentru cateva zile. Eram si suntem prieteni, si destinul ne va ajuta sa fim si in viitor buni "camarazi" (cum spunea Mihai) pentru ca prietenia noastra este una veche si adevarata. Cineva spunea ca "Blestemat sa fie omul care se increde in om". De ce? Pentru ca atunci cand simti nevoia decomunicare, sa dialoghezi cu tine insuti, atunci cand vrei sa alungi singuratatea este mai bine sa stai izolat, si sa cugeti "la nemurirea sufletului"? Daca acesta este pretul pentru care oamenii traiesc, nici nu ma mir ca homosexualitatea si lesbianismul iau proportii, nici nu ma mir ca numarul tinerilor care se sinucid este in crestere, nu-mi sta in putere sa critic acei tineri care fac acte necugetate... In orice caz, Mihai este un bun prieten, si fara el va fi greu sa traiesc. Atunci cand traiesti peste 5000 de zile cu un om, cand imparti cu el lacrimile si fericirea, succesul si esecurile, e normal sa simti o "ruptura" in sufletul tau, oricat de impietrita iti este inima, dar ce poti face atunci cand cel mai bun prieten te "tradeaza", spunand parintilor ca-l duc la fete? Si totusi, acest eveniment tragic a avut loc in noiembrie 1995, dar acum, cand scriu aceste randuri, totul a ramas in urma ca pe un accident nedorit, in care n-am avut decat de pierdut. Mihai era un prieten pe care-l credeam pierdut pentru totdeauna, dar faptul ca am fost prieteni timp de 12 ani, si-a spus cuvantul.
PAS CU PAS Dupa schimbarile sociale care au avut loc in decembrie 1989, piata muzicala din Romania a cunoscut o adevarata explozie: formatii occidentale care mai de care mai sofisticate, interpreti care datorita unor melodii vechi au ramas celebri. Asa se face ca de prin 1993, lui Mihai a inceput sa-i placa ROXETTE, iar mie imi placea BON JOVI. Era singurul subiect in care aveam divergente de opinii. Nu neg, si mie mi-a placut candva ROXETTE, dar am trecut in august 1993 la BON JOVI.
DUPA 4 ANI Dupa 4 ani in care Mihai isi sustinea sus si tare punctul de vedere, am ramas surprins cand am aflat ca Mihai si-a schimbat look-ul. Acum trecea si el la ceva "mai tare", adica imi ceruse sa-i dau o caseta cu BON JOVI. Tot in 1997, chiar spre sfarsit, Mihai avea deja caseta originala cu "DESTINATION ANYWHERE" al lui JON BON JOVI. Si asa, Mihai a devenit un fan al formatiei BON JOVI, ramanand deziluzionat de prestatia celor de la ROXETTE, care din 1996 nu au mai dat nici un semn de viata.
AM INVINS! Dupa cele intamplate in toamna anului 1995, relatiile noastre de prietenie s-au mai ameliorat abia prin aprilie 1996. Din aprilie 1996 si pana in prezent nu ne-am mai certat, iar Mihai este de acord ca prietenia noastra sa fie una vesnica. Chiar daca Mihai este un bun prieten, multi il privesc neincrezatori, spunandu-mi ca Mihai nu este genul meu de prieten. Ba tocmai ca este. Cine a zis asa ceva nu stie ce spune, sau nu poate sa judece. Cum isi explica atunci acele persoana ca am ramas prieteni timp de 15 ani?

2) "IN FATA "

Este normal ca atuci cand te simti spionat si crezi ca ti se pun bete in roate, sa vorbesti codificat. Mihai este in prezent un nou fan al formatiei BON JOVI, dupa ce ani de zile l-a atras formatia suedeza ROXETTE. Si, mai in gluma, mai in serios, cand ne dam intalnire in fata "la basist", este vorba de celebrul Mc DONALDS din incinta magazinului CRISUL, deoarece formatia BON JOVI are din 1995 un nou basist: HUGH Mc DONALD. Si noi, ne intalnim aproape saptamanal cu numele celebrului basist, in incinta Magazinului CRISUL...


3) O LIBERTATE CEVA MAI SPECIALA

PANA IN A NOUA... Pana in clasa a noua eram un copil care era lipsit de griji, invatam si stiam, aveam prieteni, eram prieten (dar nu asa de bun ca si cu Mihai) cu Dianu Ciprian, cu Costrut, cu Bercea, numai cu Ciocan Adrian nu ma puteam intelege deloc. Dar, ajuns in iadul liceului, am simtit o oarecare nevoie de a avea si alti prieteni, deoarece eram constient ca nu pot trai in trecut. Asa au inceput prieteniile mele cu Iuga Daniel, cu Cristi Moza, si mai tarziu, cu Salagean. Vroiam sa ma eliberez de trecut, vroiam sa fiu un om liber, sa merg in excursii, sa merg in tabere, dar parintii (inclusiv mama) imi facea lectii de morala, iar tata dadea tonul. Era un fel de joc de-a "Avocatul avocatului ia cuvantul", si n-am mai rezistat.Acele cuvinte ma impingeau si mai mult spre singuratate, iar eu de-veneam un om interiorizat, care incepea "sa ascunda" ceea ce gandeste. Eram dezorientat si nu puteam sa cred ca parintii imi vor face felul. De aici a inceput toate: am inceput sa mint, (minteam si pana atunci, dar nu in fiecare zi), am inceput sa fur (mai furam si pana atunci, dar nu atat de des) bani, pentru ca vedeam in fata ochilor un zid care se trasa intre mine si parinti in domeniul comunicariii. Am sperat ca parintii vor accepta faptul ca incepeam sa devin major, dar m-am inselat amarnic. In clasa a zecea as fi dorit sa merg si eu cu colegii in tabara la mare; dar "examenul" meu in fata parintilor n-a fost aprobat Imi amintesc cu tristete de "examenul ratat" din vara anului 1993. Raman cu un gust amar pe care n-am sa-l uit niciodata, deoarece parintii nu realizeaza ca eu nu mai sunt ca la 2 ani, cand am fost la mare pentru prima data (sper ca nu si ultima), iar in acea vara, Iuga Daniel unul din prieteni si-a gasit o prietena la mare, in anul urmator (adica in vara lui '94 a venit randul lui Cristi Salagean sa-si gaseasca o prietena in tabara la mare, si pentru a doua oara ratam un dreptul unei binemeritate tabere la mare. In acest timp, lucrurile au inceput sa se schimbe foarte mult, mai ales ca deja ajunsesem in clasa a 12-a, si parintii erau la fel de incapatanati ca inainte. Eram in pragul examenului de bacalaureat, iar mama trebuia sa plece la Chisindia, sa-si ajute parintii. Asa ca a trebuit sa accept aceasta propunere, desi nu doream. Viata mi-a demonstrat inca o data ca nici in parinti nu-ti poti pune increderea, si unica solutie e sa ai incredere DOAR IN TINE, orice ar spune cineva. Nici chiar atunci cand ajungi sa regreti ca ai facut ceva gresit, nu trebuie sa-ti pierzi increderea in tine.
CU FRICA-N SAN Nu intotdeauna putem sa spunem orice parintilor, deoarece sunt viziuni total diferite. Parintii sunt mereu acei oameni clasici, care nu accepta modernul, care resping ideile tinerei generatii, careia abia atunci i se cere sprijinul cand se organizeaza alegeri (locale si generale); e regretabil ca tinerii au ajuns un instrument politic, ca noi trebuie sa-i sprijinim pe parinti doar cand au nevoie de noi? Ce rost mai are existenta noastra, daca nu ne putem exprima liber, ce sens mai are activitatea noastra daca cei ce trebuie sa iasa la pensie tin de scaunul lor pana la moarte, ce sens mai are sa faci scoala, daca a fi somer este ceva absolut firesc si normal? Oare oamenii au ajuns chiar atat de dezumanizati, incat sa uite ca nu ar putea exista un dialog normal? Ce e si viata asta...Cand vrei sa faci ceva, esti santajat.. Din cauza cui fetele virgine o fac pe ascuns, din cauza cui baietii devin violenti, exteriorizandu-se in acest fel, deoarece in fata parintilor n-ai ce comenta, pentru ca daca indraznesti, esti etichetat ca fiind "obraznic", "impertinent", lipsit de bun-simt", "fara pic de respect", ca as fi nesimtit, etc. In viata de toate zilele avem multe dezamagiri, dar cele mai grele vin atunci cand parintii iti transforma viata intr-un cosmar. De aici au pornit toate cosmarurile, cum ca in anul 2000 voi avea 2 copii, cand intr-o noapte, in jurul orelor 2 bate la usa o fosta colega de clasa de care eram indragostit, Nadia. Asta a fost in ianuarie 1994, pentru ca in 14 noembie 1994, sa visez ca pe o vreme cand frunzele se vestejesc, voi face un stop cardiac si... ce sa mai comentam... Unele lucruri iau o intorsatura destul de curioasa... am slabit peste 7 kilograme din aprilie 1997 pana in august (tot 1997), nu mai aveam pofta de mancare, cei din jur ma priveau cu ignoranta, nici macar Mihai n-ar putea intelege ceea ce se intampla in interiorul meu, ca nu mai am curajul sa ma destainui nici parintilor. Abia ca pot "dialoga" cu acest computer, care este sin-gurul confident. Ce pot sa fac? Nu stiu nici eu...
UN PRIETEN ADEVARAT Dumnezeu a facut ca eu sa-mi traiesc viata intr-un apartament de pe Bulevardul Dacia Nr. 47, Bl. A1, Etaj 3, Ap. 12; iar 3 etaje mai sus sa locuiasca familia Molnar, care avea un baiat pe nnume Zsolt. Era un baiat linistit, care a fost mereu un om de treaba, si, dupa ce ne-am cunoscut in fata blocului, jucand fotbal, dar in clasa a noua se produce un eveniment care face ca prietenia noastra sa se schimbe in mod radical: eu si cu Zsolt eram la acelasi liceu, si asta a facut ca prietenia noastra din fata blocului sa ia o cu totul alta turnura. Profitam de ocazie si mergeam dimineata la scoala, uneori veneam impreuna de la cursuri, si asa am inceput sa ne cunoastem mai bine.Eram prieteni, si totul decurgea exact asa cum era stabilit: prietenul bun la nevoie se cunoaste. Pentru ca eram foarte bun prieten cu Zsolt, l-am auzit pe Istvan spunandu-i intr-o zi "Hei,Joe" si din 1993 pana astazi si pana la sfarsitul zilelor el va ramane un bun prieten, care de fiecre data si-a respectat cuvantul dat. Faptul ca am mers pe jos din Baile Felix pana la intrarea in Oradea intr-un timp record (38 de minute), parcurgand 5 kilometri, a fost iarasi un inceput. Un inceput al aventurilor noastre care aveau sa atinga punctul culminant in 4 iunie 1994, cand eram la Felix cu Joe, si neavand ce face, ne-am jucat de-a v-ati ascunselea, iar atunci Joe s-a urcat pe cotetul de gaini, iar de acolo s-a catatrat pe acoperisul de la camara de lemne care era din tabla, si, acoperisul n-a rezistat greutatii celui care se plimba, asa ca Joe a reusit ceva extraordinar, ceea ce nu au reusit mari actori ca Bud Spencer (Banana Joe) sau cele mai traznite comedii nu se pot compara cu "reusita" de exceptie a lui Zsolt... Cu el mi-am petrecut cele mai hazlii momente din viata, stia intotdeauna stia sa ironizeze situatiile critice prin expresii de genul "nu schema aici" sau "un sarma", care ma determinau sa rad... si chiar un sfert de ora!!! Daca a fost sa radem, am facut-o, daca a fost sa furam, am facut-o, daca a fost sa mintim, am facut-o. Uneori ai nevoie de asemenea situatii critice, mai ales dintre acelea cu happy-end, pentru a putea sa speri macar o clipa ca maine vei fi mai bun...
ACUM... Acum, prietenia noastra este cu adevarat una sincera si profunda, si chiar daca nu ne intalnim prea des, am ramas asa cum am fost la inceput: ironici si lipsiti de orice respect pentru mancare si distractie.

4) NEVOIA DE COMUNICARE

A INCEPUT RAZBOIUL Era normal ca la varsta adolescentei sa cauti pe cineva care sa-ti asculte necazurile, problemele, si de accea mai toti tinerii incep a comunica prieteneste, de la suflet la suflet. Numai ca aceasta nevoie de comunicare este inteleasa in mii si mii de cazuri. Unii simt nevoia sa dialogheze prin apeluri telefonice, altii-si cauta aceasta nevoie prin discoteci, prin baruri, altii merg in oras cu prietenii, altii-si cauta perechea, altii dialogheaza cu Dumnezeu, altii dores sa fie ascultati atunci cand au nevoie de asa ceva; dar cine ar fi crezut la inceput ca si comunicarea prin scrisori te poate salva uneori, desi distantele sunt mari? Si totusi, am incercat aceasta ultima varianta, si asa am inceput sa corespondez cu o fata din Constanta, care se numea Alina Gosa. A fost o corespondenta ca-n vis, ne scriam unul altuia la intervale foarte scurte, si in 4 luni ajunsesem sa ne spunem unul celuilalt chiar lucruri interna". Dar nu a mai durat, deoarece pe seama unei glume cam exagerate din partea mea, mama Alinei mi-a interzis sa-i mai scriu si asa am ramas fara corespondenta... Eram dezamagit, eram profund marcat de ceea ce facusem si mai ales de faptul ca asa se interpretase... Speram c-am sa fiu iertat, ca acea scrisoare de adio sa fie pentru Alina un semnal ca-mi recunosc vina. Dar n-a fost asa... Alina nu mi-a mai raspuns nici pana astazi (20 august 1997). Simteam ca totul e pierdut, ca nu mai pot avea si alti prieteni, o pierdusem pe Alina, mi se parea ca lumea este din ce in ce mai nedreapta, ca nici painea de masa nu mai poate fi paine, totul era atat de confuz, incat credeam ca totul este un complot, ca dupa ce am trecut deja prin atatea incercari, a mai primit o lovitura... Uneori nu e cum credem noi, ca odata ce am pierdut ceva, nu putem gasi altceva mai bun... Asa s-a intamplat si cu Alina.
NOROC SA AI! Intr-o zi, accidental, ma intalnisem cu Mihai Lazar, cu care, la acea vreme eram certat. Mihai avea in mana revista "SALUT" si mi-a spus ca este o tipa care vrea sa corespondeze cu fanii formatiei "BON JOVI". Am luat adresa si numarul de telefon, si am mers acasa, apoi i-am telefonat si asa incepea o noua corespondenta... Tin minte ca am intrebat-o ca ce ar vrea sa-i scriu in prima scrisoare, Crys mi-a cerut sa-i scriu despre un subiect care era un prilej excelent pentru mine de a demonstra cuiva ce stiu. Crys a ramas impresionata de acea scrisoare in care i-am scris despre prietenie, despre faptul ca a fi prieten nu inseamna sa fii numai langa acea persoana care are o situatie materiala buna, a fi prieten inseamna ca lacrima celui de langa tine sa se prelinga pe obrazul tau. Si asta a fost doar inceputul...
O ALTA FATA: CRYS Daca Alina a stiut sa-mi scrie in asa fel incat sa regret ruperea coresppondentei, Cristina Oprea, o fata din Buftea, era si ea in cautare de prieteni Numai ca diferenta este enorma. Crys (asa este alintata de prieteni si de mine) este o fata cu un suflet mare, care mi-a scris intotdeauna a dat dovada de intelegere si respect reciproc, a reusit sa ma incurajeze in multe situatii, a contribuit nu de putine ori la schimbarea in bine a starii mele psihice si mentale, iar eu drept multumire am rupt orice relatie de corespondenta cu Crys din martie 1996 pana in octombrie 1996, cand am realizat ca n-am fost corect fata de ea, si i-am scris din nou. Crys mi-a raspuns la fel de prompt ca-n prima zi, si cand credeam ca nimic nu mai poate fi schimbat, exact in ziua de 17 ianuarie 1997, adica la un an de cand am inceput corespondenta, vine o veste care ma da peste cap, pentu moment. Eram disperat si nu vroiam sa o pierd si pe Crys deoarece o schimbare radicala s-a produs in viata ei, iar eu am incercat sa-i spun ca orice ar face, oriunde ar fi, ea va ramane pentru mine aceeasi fata, aceeasi corespondenta, aceeasi Crys... Si am reusit sa o conving, ca, desi are alte conceptii, pentru mine nu are importanta. Atunci Crys si-a dat "examenul" si mi-a scris si in continuare. Asa ca deja ne cunoastem destul de bine, corespondam de peste doi ani, si asta inseamna ceva... Crys a stiut de fiecare data sa-mi scrie in asa fel incat sa nu ma simt inferior ei, desi in multe cazuri acest lucru este incontestabil. Cred ca numai Crys este capabila sa inteleaga ceea ce traiesc eu, chiar daca ea are 18 ani (acum in 1998) Daca ar trebui sa consult un psiholog, prima persoana la care as apela ar fi Crys. Din cate am scris, veti crede ca m-am indragostit de fata aceasta, dar uneori sentimentul de prietenie este confundat cu alte probleme care nu au nici o tangenta cu alte lucruri. Mai prin scrisori, mai prin telefoane, am reusit sa ne ajutam reciproc, sa discutam ceea ce este neclar, sa punem in fata lucrurile care au prioritate, si uneori trebuie sa acceptam ca unele subiecte ne depasesc, si daca nu le putem discuta nu inseamna sa renunti, ci sa lupti, sa lupti mereu. Viata este singurul joc in care n-ai voie sa pierzi.
RUPTURA NEDORITA Eram destul de ocupat prin februarie, iar dupa ce cea de-a treia scrisoare sosise, am fost surprins de faptul ca nu a primit scrisoarea mea. Ma gandeam ca, poate nu mai are nevoie de corespondenta mea, mai ales ca fani BON JOVI sunt in tara cu sutele. Asa ca, m-am gandit ca e imposibil ca dupa nici trei saptamani scrisoarea sa nu fi ajuns. Era normal, eram foarte bulversat, mai ales pentru ca nu prea ma intelegeam cu colegii de clasa prea bine. Am vrut sa-i scriu in vara, dar gandeam cam tot la fel: "la ce bun?" Oricum, Crys nu-mi va mai scrie niciodata, mai ales ca am interpretat gresit lucrurile. Oare chiar totul s-a dus? Eram pe punctul de a exploda. Intr-un fel eram nevoit sa reinnodez corespondenta cu Crys, deoarece simteam ca nu voi mai coresponda cu nici o fata. Si mi-am jucat ultima carte: am sunat-o si i-am spus ca vreau sa continui corespondenta cu ea. Spre surprinderea mea, Crys a acceptat. Ma asteptam sa-mi tranteasca telefonul in nas, sau sa-mi spuna sa-mi caut pe altcineva.
CRYS IN DIFICULTATE I-am promis ca ori de cate ori va avea nevoie de ceva, sa-mi spuna, sau sa-mi scrie. Era o fata cam interiorizata, cu multe probleme pe cap. Mama ei adevarata murise, iar tatal avea probleme cu sanatatea si el. Am inteles situatia disperata a lui Crys, stiind ca numai increderea in fortele proprii poate duce omul spre succes. Chiar daca nu am ajutat-o destul, stiu ca am incercat sa ma apropii de varsta ei, de felul ei de a fi. Uneori reuseam, si eram satisfacut. Nu prea mi-a cerut sfaturi sau ajutorul, dar cand o facea ma simteam un alt om, asa cum ar fi trebuit sa fiu dintotdeauna. Dupa o pauza de 6 luni in care nu am corespondat, am inceput sa-i scriu din nou, gandindu-ma ca poate intr-o zi voi fi si eu de folos cuiva, am inceput sa-i spun ce ma doare si lucrurile incepeau sa ia o turnura foarte curioasa: eu ma plangeam lui Crys ca am patit asta si asta, in loc s-o ajut, s-o incurajez, sa-i arat ca cum ar trebui sa fiu, sa fiu un exemplu pentru ea, eram un plangacios si un scandalagiu.Ce puteai face? Nimic. Dar, in toamna anului 1997 ceva se intampla: Crys are nevoie de mine, are nevoie de cursuri pentru limba romana, comentarii, caiete de chimie. Eram fericit ca o pot ajuta, si i-am trimis chiar a doua zi un pachet. Totul e OK, numai ca, intr-o zi, am aflat de la Crys o veste care m-a cam bulversat: ea nu era in clasa a douasprazecea, ci a unsprazecea! "Si atunci de ce-i mai trebuie caiete si carti de comentarii?" ma intrebam eu indignat si oarecum surprins de ceea ce se intamplase. Am realizat in scurt timp ca gandisem ca un egoist, iar Crys nu merita asta. M-am gandit cum ar fi daca rorurile ar fi inverse, oare mai puteam gandi in acest fel eu? Ce sa fac? Nu aveam de ales, trebuia sa o ajut, doar i-am promis! Si apoi, dupa acea rupere a corspondntei, alta fata nu mi-ar mai fi scris niciodata, sau cel mult o scrisoare de adio. Dar Crys n-a procedat asa, iar in cele 6 luni de rupere a corespondentei, nu am avut decat de pierdut. Numai eu aveam, ca intotdeauna. I-am spus si lui Attila despre Crys, dar el a ajuns la concluzia ca m-as fi indragostit de ea. Oare? Nu cred, dar un lucru ramane in picioare: nu vroiam si nu vreau sa o pierd pe Crys. Si atunci la ce concluzii s-ar ajunge? Nici eu nu stiu. Si atunci iar ar spune Attila ca sunt indragostit de ea?!? Nu-i just. Nu e, dar asta asa e. Cred ca am ajuns intr-o situatie foarte delicata: Crys a ajuns (incet dar sigur, psihologul meu, eu pacientul, iar Attila este cel care cantareste gravitatea faptelor noastre. Interesant lucru. Dar, in mai putin de un an eu si cu Attila nu vom mai fi impreuna, dar peste un an sunt sigur ca voi mai coresponda cu Crys. Unde-s acele vremuri cand discutam probleme mult mai serioase? Dar nu-mi pare rau ca am cunoscut-o. Stiu ca este intr-o situatie dificila, stiu ca tatal ei va avea multe probleme de rezolvat, stiu ca va trebui sa termine liceul si sa-si termine liceul cu bine. Cred ca abia acum am inteles adevaratele probleme ale acestei fete. As fi dorit sa vina la Oradea, dar tatal ei nu a fost de acord, iar ea nu se putea impotrivi vointei tatalui ei. In orice caz, stiu un lucru: o voi ajuta mereu. Sper sa-i fiu de folos si in continuare...
SE RUPE! In noiembrie 1997, Crys a facut un pas mare si decisiv, acuzandu-ma ca as privi-o ca pe o pustioaica. Acum imi dau seama ca marea mea greseala a fost atunci cand am ales-o pe Crys pentru a cincea oara ca si corespondenta. Puteam sa fiu egoist, sa o las sa se descurce singura, iar ea mi-a scris lucruri care
erau menite sa lrupa corespondenta. Asa ca, fara a mai astepta alte explicatii din partea ei, am incercat sa-i spun, mai pe ocolite, mai direct, ca deja corespondenta noastra s-a invechit, si ca eu unul accept aceasta ruptura. Este alegerea ei.

5) "DROGURI"

ASA A FOST LA INCEPUT... Era in iarna anului 1991, cand un elev din Liceul "Emanuil Gojdu" a fost exmatriculat pe motiv ca scrisese in "revista sa" articole care aduceau cu ele jigniri la adresa profesorilor, care erau facuti "boi", "vaci", "magari", etc. La inceput am crezut ca tipul are dreptate, doar e democratie, nu? Abia in istorica zi de 10 iunie 1992 mi-am dat seama ca tinerii au nevoie de o revista a lor, dar nu asa cum era conceputa de Laurian Colomet. Mi-am dat seama ca nici chiar elevii nu erau de acord cu el, asa ca ramase izolat. Chiar daca la inceput "foaia volanta" pe care o scriam era tiparita la masina de scris, am inceput si eu a aluneca pe acea panta periculoasa care ma punea in fata unui fapt ciudat, fiind la un pas de a ajunge sa fie continuarea revistei "ZOOMANIA", dar in 1993 am reusit sa scot cateva numere pe calculator, si asta a insemnat foarte mult pentru mine si pentru viitorul revistei.
APOI A VENIT EXPLOZIA Eram in vara anului 1993, cand am reusit, cu ajutorul unui baiat pe nume Geczi Emilian sa scot doua numere foarte importante, unul din ele reusind sa bulverseze toata presa locala, cand am avut curajul sa spunem ce gandim. Sincer, mi-a fost frica sa fac asa ceva, dar vazand cu ochii ca si politistii cumpara mai ales ca eram chiar la inceput. Dar nu asta conteaza, pentru ca, sinceri sa fim; succesul meu cu revista putea veni peste 2-3 ani, nu dupa un an de activitate si dupa trei luni de la primul numar editat pe computer. Dar asa a fost din 1993 (10 iunie) pana in 1997 (29 septembrie) am fost atras de aceasta incercare, si trebuie sa recunosc ca nu regret absolut nimic. Au urmat cateva numere "de tranzitie", Cu doar doua pagini, pentru ca in 1994 sa trec de pragul psihologic al celor 4 pagini clasice, ajungand la 6.
MODIFICARI De-a lungul (si de-a latul) existentei sale, revista pe care o conduc si-a schimbat titlul de 3 ori: din 10 iunie 1992- 27 decvembrie 1992 s-a numit "LICEENII SI LICEUL", din 28 decembrie 1992 pana in 14 decembrie 1997 s-a numit "O.K. BOY", iar din 15 decembrie 1997, revista se numeste "YOUTH PAGES".
UN ALT DROG :FOTBALUL Aveam doar 13 ani, cand am inceput sa joc fotbal in selectionata clasei. Incepusem sa ma afirm ca un bun fundas in primul meci pe care l-am sustinut si colegii erau satisfacuti de prestatia mea. In meciurile urmatoare, am reusit sa demonstrez adversarilor ca nu numai marii jucatori de fotbal salveaza goluri gata facute. Portarul clasei noastre s-a accidentat. Nimeni nu vroia sa intre in poarta, si atunci mi-am asumat eu aceasta responsabilitate. A fost ca un examen pentru mine acel meci, in care am salvat goluri gata facute din pozitii clare, invingand cu 9-6 si eram pe drumul unui mare succes. In acel an scolar 19891990 am devenit a doua echipa de fotbal din scoala, dupa cei din a 7-a "A", cand am pierdut finala. Eram cel mai trist, dar colegii-mi spuneau ca anul viitor voi fi mai priceput, ca trebuie sa mai stii si sa pierzi. Si in clasa a opta am fost cei mai buni din scoala. Eram un impatimit al fotbalului, crezand cu ardoare ca nu voi putea renunta niciodata la acest drog incurabil. Si, stpefactie: Din clasa a zecea am inlocuit fotbalul cu un nou "drog":
TENISUL DE CAMP Era sportul meu preferat din clasa a zecea, si eram atat de sigur ca nu voi renunta la acest sport, deoarece jucam tenis cu Joe si seara, in jurul orelor 20-21, cand afara se lasa intunericul.Toate mergeau ca pe roate, mai ales ca eram sigur ca nimic nu ma va putea opri sa joc tenis. Dar, intr-o zi de septembrie din 1996, m-am accidenta la umarul stang, ceea ce m-a determinat sa cred ca nu voi mai putea juca tenis niciodata.
BON JOVI In noiembrie 1992 am fost cu colegii la Busteni in excursie, si acolo am ascultat muzica "buna" ca Michael Jackson, Dr. Alban, si alte formatii. In scurt timp a inceput sa-mi placa o formatie suedeza, care era in plin succes la acea vreme: ROXETTE. Erau melodii destul de bune, iar in vara anului 1993 am ajuns sa vad si eu un videoclip al formatiei BON JOVI, intitulat "I'LL SLEEP WHEN I'M DEAD". Videoclipul era frumusel, si asa a inceput sa-mi placa mie BON JOVI. In acel an aveam 3 albume cu cei de la Bon Jovi: "BON JOVI", "NEW JERSEY", si "KEEP THE FAITH". Eram in culmea fericirii, uneori cand ascultam "LAY YOUR HANDS ON ME" sau "BORN TO BE MY BABY", doream sa stiu daca erau sau nu videoclipuri. In vara lui 1994 aveam toate albumele, si asa, rand pe rand, am inceput sa am si casete video cu BON JOVI.

6) "NOROCOSUL"

FUGA DE SINGURATATE Este ceva normal ca in timpul vietii, omul sa se dezvolte din toate punctele de vedere, si la fel de normal este ca fiecare dintre noi sa se indragosteasca de cineva. Pentru ca eram destul de mic, in clasa a treia, doamna invatatoare ne-a pus sa scriem o compunere in clasa si sa spunem pe cine iubim mai mult. Eu am fost cel mai transant: "Eu o iubesc pe Anca" Toata clasa a inceput sa rada de mine, inclusiv invatatoarea. Asta a fost acum 11 ani, si parca nu pot sa cred ca am avut asa tupeu sa spun intregii clase ca eu o iubesc pe Anca. Era ceva, nu? Si asta era abia inceputul, deoarece in anii urmatori am avut serioase probleme cu parintii unor fete, care-mi spuneau ca sa le las in pace, ca de nu, va fi vai de mine... Habar n-aveam de toate aceste cuvinte ale parintilor,eram atat de sigur ca ceea ce-mi pun in cap voi reusi sa si duc la bun sfarsit. Dar nu intotdeauna se potrivesc lucrurile, iar in dragoste- cu atat mai mult.
BLESTEMUL DRAGOSTEI Anii au zburat ca prin vant, si eu ma trezisem in clasa a zecea fara prietena. Ce era sa fac? Am mers la agatat... Si nu degeaba.Am "prins" o tipa care avea 21 de ani (eu aveam 17 ani si 10 luni) si am intrebat-o mai pe ocolite:" Imi spui te rog cat e ceasul?" iar ea mi-a raspuns. Apoi am intrebat-o daca nu vrea sa fim prieteni, iar ea a acceptat. Eram fericit. Apoi am inteles ca nu e bine ce fac, dar era prea tarziu. I-am spus ca nu mai putem continua, iar ea a zis ca trebuie sa continuam, ca orice ar fi ea va fi langa mine, mi-a spus ca va renunta la fumat, dar era deja prea tarziu. M-am gandit ca n-a fost just sa profit de pe urma inocentei sale, mai ales ca niciunul dintre noi nu avusese o relatie sexuala, asa ca "ne-am aprins", si la sfarsit a iesit cu "scantei". Dar asta a fost. De ce? Nici astazi nu pot sa dau un raspuns clar. De atunci, din 30 aprilie 1994, nu am mai intalnit o fata careia sa-i placa de mine, nu sa iubeasca hainele si banii mei. A mai fost in martie 1995 o fata Laura, dar diferenta era prea mare, eu aveam aproape 19 ani, iar ea avea doar 15. Era prima fata care-mi spunea "Richie". Acum, cand scriu aceste randuri, imi vine in minte ceea ce-mi spunea de fiecare data: "Richie baiatule, lasa prostiile si invata"...
SA MORI DE FRICA! Dupa zile,saptamani, luni intregi in care mi-am dat numarul la RADIO SONVEST ORADEA, am fost sunat de doua fete, Luminita si Adriana. Am vorbit cu ele trei ore la telefon, in septembrie 1997. Si chiar ne-am si intalnit.Prima data m-am intalnit cu Luminita, iar peste o saptamana m-am intalnit si cu Adriana. Deoarece unii prieteni erau informati despre viata mea personala, le-am propus fetelor sa avem o parola, dupacare sa ma recunoasca pe mine, pentru a nu se intalni cu alti "Cosmini". Parola era si inca mai este "HELLO". O parola atat de nevinovata l-a suparat pe un prieten de-al meu incat un alt prieten de-la lui m-a amenintat ca ma va omori, ca are creionul rosu in buletin, etc. Numai ca tipul a ramas doar cu amenintarile, deoarece amenintarea fara putere este desarta. Trebuie sa recunosc ca acel individ a jucat "tare", cu intrebari de genul "ai inteles?", "ai auzit?", etc. Eu, foarte calm, raspundeam: "NU". Asta l-a enervat la culme, dar ceea ce l-a adus in pragul disperarii era vocea mea calma si linistita, care nu a ridicat tonul la el.
DUPA JUMATATE DE AN Dupa o pauza de vreo sase luni, in care nu m-am interesat de Luminita sau Adriana, am inceput sa reiau legatura cu Luminita. Sincer, am asteptat atata timp pentru ca doream sa fiu sigur ca nu va mai interveni cineva. Intr-o seara, cand era RADIODISCOTECA SONVEST, am sunat-o pe Luminita, si am inceput sa-i spun c-o iubesc, ca imi place de ea, si alte cele. Bineinteles ca Luminita nu a crezut ce i-am spus, dar nici eu nu credeam. Eu nu credeam deoarece stiam ca Luminita va reactiona asa, dar trebuia sa conving si eu pe cineva. Asa se face ca in ziua de 26 aprilie 1998, am facut un pact cu Luminita. Luminita va implini in 1998 16 ani. A infuriat-o deciziile mele, si asa am ajuns la o intelegere: daca eu nu ma voi casatori cu altcineva pana cand ea va termina si Facultatea, se va marita cu mine. Asta ar insemna ca eu sa ma casatoresc cu ea cand voi avea vreo 30-31 de ani, iar ea cand va avea 22-23.

7) RELATIILE CU PARINTII

UN OM SINGUR Chiar daca nu de la inceput, dar cam la vreo 15 ani, am ajuns la o concluzie inspaimantatoare: aceea ca un prieten (oricat de apropiat ar fi el) nu poate inlocui un frate. Nimic nu poate inlocui dragostea si intelegerea unui frate cu cel al unui prieten. Am realizat ca parintii sunt prea batrani sa mai imi daruiasca un frate, iar eu ma vedeam aruncat din nou in imensa prapastie a singuratatii. Era nedrept, dar era si prea tarziu. Eram disperat, si cu toate acestea aveam destule probleme cu parintii, care nu m-au lasat sa merg in vreo excursie pana in clasa a zecea, si atunci a venit mama cu mine la Busteni. Singur, mereu singur, cautand in aceasta lume lipsita de orice sentiment, un loc unde sa-mi alin durerile, cautam un loc cat ma retras, astfel ca parintii mei sa nu ma tina acasa in vacanta mare din clasa a zecea, cand intram in a unsprazecea, cand s-a organizat o tabara la mare. Am insistat zi de zi, dar parintii mei aveau inima de piatra. Voi incerca sa le cer si mai multa libertate, dar am fost nevoit sa stau cu parintii. A fost o grea lovitura pentru mine, credeam ca nimeni nu mai este langa mine, si din nou ma vedeam arunat in marea prapastie. Ce puteam face?
DIN NOU... A trecut un an, si terminasem si clasa a unsprazecea, si, domnul diriginte "lanseaza" o noua tabara la mare. Eram gata sa fac orice, numai sa merg. Dar, m-am lovit de o realitate cat se poate de crunta: parintii jucau acelasi rol ca si anul trecut! Erau impietriti la rugamintile mele, desi incercam sa le explic ca a trecut vremea cand eram doar de doi ani. DEGEABA! Nici Dumnezeu n-ar fi putut sa-i ajute sa priveasca altfel lucrurile. In acest caz, cine sunt negativistii, cine sunt acele persoane care raman la fel de imuni cand e vorba de vreo tabara, parintii vorbeau (si vorbesc si astazi) pe de-ascuns despre ceea ce trebuie sa se intample si despre ceea ce nu trebuie sa se intample. Ma doare in adancul sufletului ca am ajuns sa fiu din nou "legat" si sa stau acasa inca un an.Cu ar fi sa fie in locul meu? Cine ar fi vrut sa ma ajute? Nimeni. De ce? Pentru ca neavand posibiliatea de a iesi din oras (in excursii sau tabere) nu am cum sa-mi fac prieteni. Daca stai acasa, cum sa stii ce se intampla afara?
A TREIA OARA! Au trecut doi ani, si era in vara anului 1996, si eram hotarat sa merg, dar n-am facut-o. Am tacut din gura, apoi mama mi-a promis ( cata indulgenta!!!!!) ca in vara anului 1997 voi merge la mare cu ea pentru cateva zile. Dar vai! Nici in vara anului 1997 nu am putut merge, mama invocand lipsa bailor. Dupa cate s-au intamplat, sa mai cred in cuvantul parintilor? Nici vorba! Mi-as pierde mintile daca as face asa ceva. De fiecare data am fost respins, iar acum realizez ca e prea tarziu sa merg undeva, intr-o tabara, intr-o excursie. Cu cine? Caci nu mai sunt acei colegi ca in 1993 si 1994, nu mai am parte de acea varsta la care alti colegi mergeau in tabara si se distrau, povestind tot felul de lucruri. Eu singur sunt la parinti, singur voi trai toata viata. Asa au vrut parintii Acum e prea tarziu pentru excursii si tabere, varul meu Lucian a fost la 18 ani, iar eu nici la 17, nici la 18, nici la 21, si poate nici la 90 de ani. Si asta datorita "bunei" intelegeri cu parintii. Ei traiesc inca dupa slogan comunist, ei nu pot intelege sensul acestui cuvant si din alte puncte de vedere. Si la urma urmei, cine pierde, stimate cititor? Judecati si cutremurati-va! Am trait 13 ani din viata sub controlul parintilor in proportie de 100%. Abia in clasa a saptea, am inceput sa ma detasez de ai mei, daca se poate spune asa. ce a fost atunci? In clasa a saptea am participat la orade educatie fizica, desi eram scutit. Tata s-a cam enervat, incercand sa-mi demonstreze ca am gresit. Nici dupa doi ani, nicidupa sapte , nici dupa zece ani nu voi regreta ca am inceput sa joc fotbal cu colegii de clasa. sa fi trecut oare acei ani fara amintiri, fara ceva care sa ramana in sufletul omului? Era prea de tot. Asta a fost inceputul, ce a urmat apoi, ati citit cu siguranta; iar daca inca nu ati citit, veti citi.
MAMA Uneori este impulsiva, alteori este calma. Mereu este ocupata cu tot felul de cifre, lucrand in contabilitate. Uneori are timp sa se mai gandesca si la mine, alteori uita . Asa e mama. Cu multi nervi. Asa e ea. De multe ori se supara fara motiv. Daca mama se supara fara motiv,atunci tata cum se supara? Mama a fost aceea care a reusit sa aiba doar un copil, ca de eram doi sau trei, nu mancam eu atata jar...
TATA Este prin excelenta un om izolat de lume. Nu face altceva decat sa mearga la serviciu, vine acasa, se uita la televizor, doarme, mananca, iar sambata mai merge la Felix. Nu prea dialoghez cu tatal meu. Este distant cu mine, este un om care nu stie sa ma incurajeze, intotdeauna a avut sa-mi reproseze ceva. Cand eram mic imi parea bine ca mergea la concen-trare, iar azi am acelasi sentiment de bucurie cand pleaca de acasa. Oare mai pot spera la ceva bun? Mai pot spera ca va fi altfel? Nu stiu... Ce sa ma fac? Habar n-am.Poate ca voi reusi sa ies si din aceasta situatie delicata. Tata nu cunoaste decat extremele: ori tace si nu ma intreaba nimic, ori urla la mine. Cand se cearta cu mine, tata se transforma intr-un veritabil actor: face niste gesturi care daca ar fi filmate ar ajunge sa ia Oscarul din prima filmare. Dar eu stiu ceva, anume ca amenintarea fara putere este desarta. Asa ca nu-l cred. Sa zica ce vrea, ca pana la a face din ceea ce spune mai este cale lunga.

8) EU IN RAPORT CU ALTII

EU SI COLEGII Din clasa intai vedeam in fiecare coleg un posibil prieten, si asta insemna foarte mult pentru mine. Daca Mihai n-ar fi acceptat sa fim prieteni, poate ca as fi ramas singur, deoarece marea majoritate a colegilor radeau de mine si de Mihai pentru ca eram mai linistiti si mai buni la suflet. Altii doreau sa se impuna, sa fie ei primii. Dar asta nu a fost decat o perioada, deoarece prin clasa a treia eram prieten si cu Cosmin Costrut, fiul invatatoarei noastre. Tin minte cum zicea Cretu catre Mihai: "Bai Mihai, hai sa mergem la Militie. Te dau la Militie". Mihai era speriat, si incepea sa planga. De multe ori ma bagam eu pentru Mihai, ca toti radeau de prietenia noastra. Dar cine rade la urma rade mai bine, pentru ca acum Cretu este o persoana stearsa din memoria multor colegi, dar cine l-a uitat oare pe Blaga Tudorel,un baiat linistit, care a stiut inca de mic ce vrea, cine nu-si aduce aminte de Ilies Mihai, baiatul blond care era un obraznic si jumatate, cine nu-si aminteste de Kinga Fazkas, fata care in clasa a treia a dat timbre colegilor? Toate s-au dus. Azi au ramas doar imaginile. Dupa sase ani de cand am terminat scoala generala, doamna profesoara de chimie, Ileana Ghergheles isi aduce aminte cu drag de mine si de Mihai, spunand ca noi am ramas in sufletul ei ca doi baieti simpatici si draguti, care au pus suflet in tot ceea ce faceau. Si asta asa era. Eu si Mihai eram unii dintre acei elevi care-si vedeau de-ale lor, fara a da prea multa importanta celor din jur. Nenorocirea a fost ca domnul diriginte Mircea Mitran ma punea in banca cu Mihai Ilies, care scria cu stanga, si adeseori ne "accidentam" in timp ce scriam. Intr-o zi, cand eram in clasa a sasea, dirigintele a intrebat: "Ceva probleme sunt?" , iar eu m-am ridicat si i-am spus:"Tovarasu' diriginte, eu nu mai vreau sa stau cu Ilies, dirigintele a replicat:"Dar cu cine vrei sa stai, Drugas? Cu Lazar oricum nu vei sta." Stiam ca este un om care era greu de invins, si am actionat ca atare. I-am spus:"Nu, nu vreau cu Lazar. Vreau sa stau cu Adi Antal", la care dirigintele fiind sigur ca Adi va zice "NU", a intrebat: Vrei sa stai cu Drugas in banca?", fiind sigur ca Adi va spune "NU". Adi s-a ridicat in picioare si a zis: "Da, mie-mi face placere sa stau cu Drugas. E un baiat bun." De atunci si pana in februarie 1990 am stat cu Adi in banca Era un tip de treaba, mereu ma incuraja, spunandu-mi: "Sus capul Cosmine" De multe ori el ma ajuta enorm, iar pentru asta nu stiu cum voi reusi sa-i multumesc vreodata. Ce vremuri erau atunci... Acum Adi este la facultate, Dianu "DIDI" este un jucator de baza la echipa "VIITORUL ORADEA". Erau zile cand Didi era satisfacut de evolutia mea, alteori cand era furios pentru ca noi eram "STEAUA", si vroiam sa-i batem pe cei de la "DINAMO" (noi eram "STEAUA").
EU IN RELATIE CU MINE Deoarece sunt singur la parinti, este normal sa cauti prieteni prin jur, dar cand vezi ca nu corespunzi cerintelor actualei societati, te retragi in camera ta si incepi sa porti un dialog cu tine, intrebandu-te de multe ori "de ce trebuie sa mi se intample chiar mie?" Ridici din umeri si te intrebi daca lumea in are traim este catusi de putin normala.Apoi iti dai seama ca un singur om nu poate schimba lumea, nu poate sa arate orbilor si sa vorbeasca surzilor ca ca sa vada mai bine. Dar daca in aceste zile te confrunti cu asa ceva, nu mai incerca sa infrunti demonii care stapanesc deja lumea, ci incearca sa fii tare, sa fii doar tu acela care ia decizii, sa te numeri printre aceia care au opus acelora care sunt dornici de putere si de succes. Caci nu succesul prin crima il face maret pe om, ci succesul care l-a cucerit prin dragoste fata de cei din jur, prin intelegere si blandete.Caci nu vorba urata il spurca pe om, ci ideile, acel cuvant, felul sau de se pune in relatie cu cei din jur. Poti sa fii milionar si sa ai un suflet hain si crud, iar oamenii din jurul tau vor privi spre tine ca spre un monstru; poti fi milionar si sa ai respect fata de cei saraci, sa oferi dragostea ta celor abandonati, sa redai increderea omului ratacit pe strada si disperat ca nu mai poate face absolut nimic, ca este un ratat. Tu acorda-i o sansa. Chiar daca uneori stau destul de mult in camera mea, stiu ca felul meu de a fi este mai special in raport cu alte persoane. Eu ma interiorizez destul de repede, sunt o fire care abia la 21 de ani realizeaza anumite lucruri pe care altii le realizau la 18 ani. Nu sunt retardat, dar faptul ca zi de zi imi acord o importanta excesiva, asta a facut ca eu sa raman cam in urma cu "stirile". Dar asta sa fie cel mai mare bai. Eu stiu ca de fiecare data cand sunt singur ma consolez cu ideea camaine poate fi mai rau; desi in multe cazuri ar trebui sa iau "taurul de coarne", numai ca mie mi-e frica s-o fac. Cand ajung in situatii limita devin un om disperat, totul este negru in fata ochi-lor, nu mai stiu ce sa fac, nu ma mai arunc cu cate ceva prin casa, sperand ca o descarcare nervoasa este binevenita pentru consumul de energie acumulat din cauza tensiunii, de frica unui esec. Si cand nu reusesc, ma gandesc ca poate acel lucru era prea mare pentru mine, ca riscul este ceva prea mare, si de aceea rareori mai incerc sa fac acel experiment. Sunt in stare sa urlu, sa tip, sa plang de fericire atunci cand ceva-mi reuseste, nu ma pot stapani din punct de vedere emotional. Zile intregi traiesc intr-o buimaceala de nedescris, si abia dupa o saptamana sau chiar mai mult,stau in aceasta stare de "explozie" care dureaza la mine un timp atat de lung se datoreaza faptului ca sunt prea adeseori macinat de probleme care ma intristeaza, iar eu nu pot fi ca altii, cu inima de piatra, eu nu pot sa rad cand altul plange. Am fost in serioase conflicte cu mama, atunci cand am fost bucuros ca elevii care protestasera impotriva examenului de bacalaureat invinsesedra. Guvenul condus la acea vreme de Victor Ciorbea. Eram bucuros ca tinerii au reusit sa ingenuncheze un Guvern ipocrit care dupa 11 luni de activitate se vedea nevoit sa cedeze in fata presiunii tinerilor. Mama zicea ca ce castig eu din acest lucru, ca mi-am dat bacalaureatul, ca si matusa mea a dat bac din 7 materii si ca nu a crapat. Invidia, ura, gelozia, dorinta de razbunare, toate aceste lucruri au repercursiuni asupra tinerei generatii. Este o dorinta de revansa ca daca parintii nostri au dat bacalauratul si n-au crapat, ce-ar fi daca bacalaureatul din 7 materii sa-l dea si copiii lor, pentru a avea prilejul de a le demonstra incapacitatea. In loc sa apreciem ca generatia tanara a mers in decembrie 1989, noi uitam acest lucru. Oare cine a promis in fata natiunii ca "NU VOR MAI EXISTA GENERATII DE SACRIFICIU"? Nu cumva domnul Constantinescu, cel care a devenit prin votul sutelor de mii de tineri romani si maghiari? In acest domeniu, nu poate zice nimeni ca nu am dreptate. Multi colegi si prieteni ma invidiaza si-mi spun ca e mai bine asa, singur la parinti. Nu stiu cum sunt altii care se afla in situatia mea, dar stiu ca mie nu-mi place.Stau uneori ore intregi si as vrea sa cred ca e un vis ceea ce traiesc, ca atunci cand ma voi trezi din acest cosmar,cineva ma va tine de mana si va fi langa mine. Parintii nu pot astepta zile sau luni intregi, dar un frate poate, pentru ca el stie ca daca ar ramane singur vina ar cadea in mare proportie asupra lui. Dar viata este o lupta, o lupta in care insa nu ai voie sa pierzi. Numai ca eu stiu ca am pierdut multe, iar uneori chiar as dori sa mor, sa termin cu acest infern in care traiesc. As vrea sa pot sa ma intorc inapoi, la varsta cea mailipsita de griji, sa pot sa am acei colegi de clasa, cat de mult mi-as dori sa retraiesc acele halucinante ore de Educatie Fizica, dar astazi trecutul s-a scris deja, nu mai poate deveni niciodata prezent. Altfel erau si parintii mei, altfel eram si eu. Acum, totul s-a schimbat. Zi de zi incepeam sa realizez ca nimeni nu ma mai iubeste, ca toata lumea nu vrea sa mai stie de mine. Stiu ca e greu sa imi recapat increderea in mine, stiu ca e greu sa lupti cu toti ceidin jur. Dar nu voi renunta la ideea ca un tanar trebuie sa se manifeste liber, sa aiba puterea de a lua decizii, sa se autocunoasca prin felul in care se raporteaza la ceilalti. Am incercat sa fac si eu asa, dar m-am lovit de o bariera prea puternica. Acum e tarziu, degeaba-mi reproseaza mie parintii ca "traiesc pe alta planeta", daca atunci cand eu trebuia sa actionez, ati actionat voi in locul meu, atunci ce pot sa mai zic? Si chiar daca as fi un om caruia sa-i fi placut la nebunie singuratatea, tot aveam probleme. Pentru ca am fost prieten cu cei din jur si am incercat sa-i ajut, astazi sunt la fel de aspru judecat. Nu voi da nici nume, nu voi spune nici imprejurarile, dar ceea ce pot sa spun, e ca de multe ori am fost descurajat de cei din jur, inclusiv de parinti.

9) ANII DE LICEU

LA INCEPUT A FOST DAN... Este cat se poate de normal sa-ti cauti prieteni, dar dupa ce terminasem clasele generale realizasem ca am ramas fara fostii mei colegi, far Mihai Lazar, fara acei prieteni din clasele generale. Asa ca, mai in gluma, mai in serios, am fost acel om care a reusit sa aiba un nou prieten: Daniel Iuga. Eram prieteni, ne distram bine, totul era OK. Mai tarziu, m-am imprietenit cu un alt coleg de clasa, care deja era prieten cu Dan:
CRISTIAN MOZA Era un baiat asezat, un tip care stia cum sa abordeze oamenii. M-a surprins la el faptul ca nu incerca niciodata sa se evidentieze, desi era un baiat destul de bun la invatatura.
ULTIMUL VENIT: DAN SALAGEAN In aprilie sau mai 1992, spre sfarsitul clasei a noua, venise un coleg de la o alta scoala, pe nume Dan Salagean. El s-a integrat destul de repede in clasa, reusind astfel sa intre in trio-ul nostru si astfel, din clasa a zecea pana in clasa a douasprazecea a existat in clasa un grup de prieteni care se autointitula "CEI 4 CARE AU SPREIAT VESTUL" Eram noi patru, dar inca nici astazi nu stim care Vest s-a speriat de noi.
TRUPA DE SOC Eram destul de neastamparati, mai ales ca prin a zecea Cristi Salagean era cel care dadea tonul ca ceilalti doi sa vina la mine acasa. Era o teroare pentru vecinul meu de jos, domnul Pantea, deoarece odata sositi la mine acasa, incepea "distractia": Dan Salagean dansa dupa muzica lui Michael Jackson, Cristi Moza se uita in oglinda in timp ce dansa, iar eu cu Dan ne tavaleam pe jos, facand din camera mare o veritabila sala de lupte "la podea". De multe ori, primul lucru care-l faceau era sa deschida frigiderul si sa se autoserveasca. Pana and veneau parintii de la serviciu, frigiderul trebuia umplut din nou, deoarece cei trei colegi mancau pe saturate. Tin minte ca-ntr-o zi, Cristi Moza a mancat tot checul de pe bufet. Cand a ajuns mama acasa, m-a tras la raspundere. A doua zi, l-am intrebat pe Cristi: "Cristi, tu ai mancat checul?", la care Cristi da un raspuns care ma lasa fara grai:"Ce-i ala chec?"
DUPA CINCI ANI Au trecut cinci ani de cand am terminat liceul, iar despre colegi nu stiu prea multe. Totusi, pot spune ca cele mai stranse relatii au ramas cu acel trio de vis din perioada liceului; cu Dan Iuga, Cristi Moza si Dan Salagean. Este evident si cat se poate de clar, ca in ciuda tuturor controverselor privind prietenia noastra, noi am ramas aceiasi, chiar daca din august 1995 Dan Salagean s-a pocait. Dupa cum am aflat, suntem o clasa foarte precoce: Felicia Bondor s-a maritat, Florica Stelmacov a facut acelasi lucru, Angela Dinculescu maritandu-se si ea abia spre sfarsitul anului 1997, cand era insarcinata. Dintre baieti, Dan Iuga este pus pe fapte mari: s-a casatorit in 1998 si acum are un baiat, Cristi Moza e casatorit si are o fetita, Cristi Salagean s-a casatorit in iulie 1999, Adi Popoviciu in octombrie 1999, Leda s-a maritat cam prin 1997, numai eu nu am planuri de viitor. Pana cand? Habar nu am, dar nici nu ma mai intereseaza aceasta problema. Nu de putine ori m-am gandit ca ar fi mai bine sa traiesc singur, fara sa sufar, pentru ca a iubi inseamna a suferi, a astepta, a oferi, dar si a cere. Mai bine renunt si stiu ca macar nu-mi voi imparti nici casa, nici masa, nici patul, nici banii cu o fata. Si pentru ce? Pentru ca sa-ti faca de mancare si sa strige la tine? Mai bine nu. De fapt, eu sunt un specialist in retete, asa ca nu am nevoie de sfatul nimanui. In final, trag linie si va spun opinia mea: casatoria este cea mai mare prostie care a existat si care exista dintre toate lucrurile. Stii ca esti liber, ca sotia nu te va lua la intrebari de ce ai venit la ora aceea, de ce n-ai sunat-o, si alte intrebari fara sens. Caci numai oamenii orbi nu realizeaza pericolul care vine dupa ce un om se ca satoreste. N-ar mai fi atatea rude, n-ar mai fi atata jale cand un om moare... Lumea ar fi altfel, asa numitii parinti nu vor mai avea dreptul sa-si exercite autoritatea asupra copiilor.
O EXCURSIE CU PERIPETII In data de 14 noiembrie 1992, mergeam in excursie la Busteni cu o parte din colegi, iar dirigintele a pus o conditie: ca macar un parinte sa vina in excursie cu noi. Si, cum din 30 de parinti nu s-a oferit nimeni, mama a acceptat sa vina ea. Asa ca nici macar in aceasta excursie nu-mi puteam face de cap. Urcati in tren, a inceput scandalul: eu vroiam sa fiu cu ceilalti colegi, iar mama nu. Totusi, a cedat. Atunci, vazand ca a acceptat, nu m-am gandit ca mama din cand in cand se va uita dupa mine. Pe coridoarele trenului se auzea mai tot timpul strigate ale soldatilor care mergeau la Bucuresti sa vada meciul de fotbal Romania- Cehoslovacia. Si, asa, luat de val, incepusem si eu sa-mi dau aere. Eram langa o colega pe coridor, si, incepusem sa fumez. Stateam linistit si pufaiam din tigara, cand, dintr-o data, mama-mi zice: "Ce faci, Cosmin?" Nu stiam ce sa fac. Am lasat tigara jos, dar era prea tarziu. Mama m-a certat asa de tare, ca m-a zgariat pe maini . Si tot nu m-am potolit, dar mama nu si-a mai mancat nervii cu mine.
WANTED DEAD OR ALIVE Chiar daca acest subtitlu duce cu gandul la celebra balada a celor de la BON JOVI, ceea ce veti citi veti observa ca a fost chiar mai mult decat atat. Dar, lasand gluma la o parte, am ajuns dimineata, in jurul orelor 6 in Gara. Colegii s-au impartit pe din doua: un grup somnoros, obosit, iar altul vioi, gata de "atac". In jurul orelor 12, o parte din colegi i-au zis dirigintelui ca merg sa urce Caraimanul. Dirigintele le-a dat frau liber, dar mama n-a fost de acord, asa ca am ramas jos, cu inca vreo 13-14 colegi. Dar, stupefactie! Colegul de clasa Calin Ghemis avea cheia de la intrarea in camera a doua, iar colegii din camera a doua au trebuit sa mearga in camera celorlalti.Totul a decurs normal, pana in jurul orei 19, cand domnul diriginte era speriat ca cei care plecasera nu se mai intorc. Atunci i-a zis mamei mele: "Doamna, de ce nu mi-ati spus sa-i opresc?" Dar era prea tarziu pentru regrete si intrebari. Era deja seara,iar colegii se uitau la meci. Nu mai voiau sa mearga la cantina sa manance, asa ca, am mers eu si cu Joky, in jurul orelor 20:30. Dar ce drum!
A INCEPUT RAZBOIUL? Ajunseseram la cantina, si, interesati de meci, am zabovit vreo o jumatate de ora. Cand am plecat, Joky mi-a pus in brate 4 paini, iar el ducea (voinicul) o oala mare cu mici. Dar, cand eram in dreptul garii, s-au auzit niste focuri de arma. I-am zis colegului meu doar atat: "Jos, Jeane!" Zis si facut. Numai ca eram prea jos. Eu scapasem painile din maini, iar micii zaceau prin zapada inghetata si nisipul de langa gara. Si, incet, am inceput sa culegem micii de pejos. Cand am terminat, (parca era intr-un film) a venit in dreptul nostru o masina alba (Dacia) si a oprit in dreptul nostru; dupa care, nici mai mult, nici mai putin, soferul se intoarce si pleaca de unde venise. Cand am vazut, am vrut sa fugim, dar pe mine ma apuca rasul, si in plus de asta nu mai aveam control asupra celor 4 paini, mereu scapam una pe jos.
POFTA BUNA! Ajunsesem la cabana, si ne-am grabit sa-i servim pe colegii nostri cu micii de prin nisip si zapada si cu cele 4 paini care "suferisera" atat de mult... Colegii incepeau sa manance, zicand: "Vai, ce mici buni!", dar pe noi doi (pe Jean si pe mine) ne umfla rasul, cand stiam prin ce "bucatarie" mai trecusera micii... Speriati inca de acel eveniment din dreptul garii, am luat o sticla de plastic si am inceput sa jucam fotbal cu ea. Ne apuca un ras de nedescris. Dar, vai! Domnul diriginte se rasti la noi: "Ce-aveti ma? Ati innebunit?". Jean nu zise nimic, dar nici eu. Ne tineam cu palma de gura ca nu mai puteam de ras, cand stiam ce "delicateturi" mananca respectabilii nostri colegi. Colegii ne intrebau: Chiar nu vreti sa gustati?" Stiam noi de ce nu vrem sa gustam...
AU AJUNS! In jurul orelor 22:30, Calin Ghemis anunta ca au ajuns cu bine, sus, pe varf, dupa o escala de 7 ore si jumatate! Totusi, a fost ceva si asta...
JEAN- SINGUR INTRE FETE Seara trebuia sa ne culcam, si cum usa era incuiata, eu si cu Dan Iuga (care si el a urcat Caraimanul, dar a revenit in jurul orelor 15) ne-am dus in cea de-a treia camera, unde inghetam de frig. Eu si cu Dan ne-am acoperit cu un cearceaf si am adormit. Dar, spre surprinderea mea si a lui Dan, am aflat ca Jean dormise intre fete...
HOTUL Eram inca sub atmosfera incinsa a reintalnirii, cand, dintr-o data, dirigintele vine la noi si ne ia la rost ca i-am fi furat mancarea. Normal, oamenii erau infometati, doar nu degeaba au urcat Caraimanul. Sa urci 2145 de metri in 7 ore si jumatate!!!!!!!!!! Toate evenimentele "fierbinti" s-au stins, dar acea excursie la Busteni va ramane mult timp intiparita in mintea colegilor mei.
AM AJUNS! Ajunsesem la Oradea seara, in jurul orelor 20, iar domnul diriginte ne-a invoit de la scoala pentru ziua de luni. Dar, si ceilalti colegi nu au venit la scoala, asa ca luni nu se facuse scoala.
UN PRIETEN PENTRU TOT RESTUL VIETII Dupa toate cele petrecute la Busteni, am ajuns la concluzia ca mi-am gasit un nou prieten: BRUDER JEAN CLAUDIU (JOKY) Nu de putine ori ne sfiim sa ne aducem aminte de acele clipe "de foc", si chiar si astazi daca ne-am intalni, pe buzele noastre ar aparea din nou acel subiect legat de istorica excursie de la Busteni.
TENSIUNEA INCA N-A SCAZUT Cand ma gandesc bine la aceasta excursie, cand realizez prin ce-am trecut, cum am ajuns al cabana cu Jean, gandul ma infioara, deoarece uneori sunt capabil sa cred ca s-ar mai putea repeta acele intamplari. Uneori chiar ma intreb daca nu cumva a fost ceva ireversibil; desi sunt constient de acest lucru. Cu toata placerea as merge inca o data la Busteni, doar eu cu Cristi Moza, Dan Iuga si cu Jean Bruder. Oare s-ar mai repeta istoria? Oare se va mai trage dupa mine si Jean? Oare voi mai dormi in aceeasi camera cu Dan? Oare as mai suporta sa-l vad pe Cristi Moza cum coboara din teleferic si ne imbratisam, de parca ar fi trecut un secol, nu 20 de ore?

10) ALTE VREMURI, ALTI COLEGI

In 1996 eram student anul intai la Colegiul "SANSA", si deja gasisem un prieten de incredere: BRUGOS ATTILA. Ne intelegeam bine, intr-o sambata chiar am mers la discoteca, si am ramas prieteni buni. Eram repartiati pe grupe, una la Spitalul Judetean, alta la Policlinica Nr.1, si cea de-a treia (din care faceam si eu parte), la Stationarul 2. Rand pe rand am inceput sa ne cunoastem, sa vorbim, sa intram intr-o adevarata relatie de colegialitate. Cel mai bine ma intelegeam (dintre fete) cu Iuhas Diana, in timp ce noua colega de grupa Sete Helga ma enerva la culme. Nu vroiam sa-l pierd pe Attila, care deja cazuse in plasa blondei. Era bucuros ca a gasit o tipa blonda si maghiara, si era normal sa "atace". Stiu ca a fost foarte greu pentru mine sa accept ca Attila s-a indragostit de Helga, dar niciodata nu voi putea uita acea zi in care m-au trimis la plimbare ca ei doi sa ramana in Camera Obscura. Oare asta meritam eu? Nici astazi nu pot sti. Ceea ce eu stiu cu siguranta ca e, dar Helga neaga si astazi, e fapul ca prietena lui Attila mi-a furat caseta cu BON JOVI- THESE DAYS-ul.Ma intreb: de ce mi-a furat caseta? De ce am fost furat? Intre timp, o alta colega de grupa, Breje Viorica, era certata cu prietenul ei. Ajunsesem in noiembrie psihologul ei, dar nu stiam daca se va desparti sau nu de prietenul ei. Oricum, eu incepusem sa ma gandesc la viitor: ce voi face daca Viorica va ramane fara prieten? Va veni la mine si-mi va reprosa ca asta am urmarit? Habar n-am. Relatiile mele de colegialitate cu Viorica au inceput sa ajunga la celalalt pol, deoarece nu eram de acord sa fiu servitorul ei. De cate ori ma trimitea sa-i cumpar ceva, intotdeauna era nemultumita. Dar nu penru faptul ca mergeam sa cumpar un corn ma consideram servitorul ei, ci pentru ca stia sa ma faca de doi bani. N-am mai suportat situatia, si tare-mi doream sa merg la Policlinica 1, sperand ca toate lucrurile se vor normaliza. Dar cum sa plec din acea grupa? Ce-ar fi zis parintii la aflarea vestii? De ce nu i-am informat? Se simteau frustrati si cine stie ce scandal monstruos ar fi iesit. Lucrurile au inceput sa degenereze in cel mai bestial mod: Viorica mi-a cerut sa-i cumpar o minge de apa, iar eu i-am zis sa-i cumpere prietenul ei. N-am fost de acord. Atunci mi-a cerut sa-i dau aparatul de fotografiat. Nu am fost de acord, nici eu, nici parintii mei. Atunci a inceput scandalul. Viorica a inceput sa-mi reproseze zilnic cate ceva. Apoi a inceput sa se lege si de alte subiecte, printre care, pe Viorica o deranjeaza... mutra mea de posomorat si ca ar fi bine sa ma mai uit in oglinda. Oare de ce lumea te judeca in acest fel, de ce Viorica este atat de interesata de mutra mea, cand eu ar trebui sa fiu primul care sa ma interesez de ea?
DESTRAMAREA UNEI GRUPE DESTRAMATE Interesanta ideea domnului Ardelean de a face trageri la sorti. Asadar, mai in gluma, mai in serios, domnul Ardelean ne-a despartit. Din grupa care a functionat timp de un an de zile si doua luni, din 10, am ramas doar 3. Cel mai mult regret despartirea de bunul meu prieten Brugos Atilla, pe care l-am privit mereu ca pe un om de incredere. Imi pare rau si dupa Iuhas Diana, singura fosta colega de grupa care n-a ras de mine, nu mi-a ras in nas, asa cum a facut Marcela. Diana a fost singura fosta colega de grupa care stia sa coopereze. In rest, nici o colega nu era capabila de asa ceva. Din fosta grupa am ramas doar cu doua colege, care mai bine ar fi ajuns altundeva. Am ramas in grupa cu Marcela, din motive foarte clare, deoarece mama ei lucreaza la Stationar 2, iar domnul Ardelean nu a putut s-o lase pe Marcela sa-si toceasca tocurile pana sus la Spitalul Judetean. Am mai ramas in grupa cu Breje Viorica, acea colega care a facut atata scandal pentru ca nu i-am dat in vara anului 1997 aparatul foto. Una peste alta, am ajuns sa cred ca acesta a fost un adevarat complot. Oricum, timpul va demonstra daca am avut sau nu dreptate.

11) SANTAJAT

Incepusem sa ma obisnuiesc cu ideea ca in timpul fiecarei sesiuni am nevoie de cineva care sa ma incurajeze, sa-mi spuna daca e bine sau nu, exact ca unui copil. Numai ca, spre deosebire de celelalte sesiuni, acum trebuia sa invat singur. Si, iata ca ziua examenului se apropie. In 2 februarie 1998, in jurul orelor 12:30, am mers la Spitalul de Copii, pentru a da examen. Numai ca ce examen! Domnul director-adjunct, Gh. Ardelean, a anuntat ca examenul se amana cu o zi. Si a inceput apoi cuvantarea domnului Ardelean, care ne spunea ca trebuie sa fim ce-am fost in anul 1, ca trebuie sa strangem bani pentru banchet si protocolul pentru profesorii din comisia de Stat, si sa intelegem ca chestia asta cu protocolul e o treaba "impamantenita", etc.
A doua zi, incepe examenul. Dupa ce am asteptat aproape doua ore dupa rezultat, in sfarsit au inceput sa se afle notele. Doamna Crihana a zis scurt: "Lucrarile sunt foarte-foarte bune" Sunt numai doi colegi care intra la oral. Erau doua fete, Gut Ana si Groza Mihaela. Attila s-a bucurat pentru mine, crezand ca am luat peste 8. Numai ca, domnul Ardelean a fost de alta parere: "Cosmin, lucrarea se suspenda". Am ramas speriat, iar la sfarsit, domnul Ardelean mi-a spus ca aceasta lucrare va trebui discutata in consiliul profesoral care are 318 profesori! De unde sa aiba Colegiul Sansa atatia profesori? Nici macar Liceu M. Eminescu nu avea mai mult de 200. Asa ca, am ramas fara nota. Domnul Ardelean asteapta sa-i dau mita, dar asta se va intampla doar atunci cand voi avea un repertofon in buzunar si-l voi inregistra. Pana atunci, nici nu ma gandesc. Mi-am dat imediat seama ca as face o mare greseala, asa ca m-am gandit sa-i dau foc masinii domnului Ardelean, in sen de razbunare. Eram satul de ironiile lui si de felul sau de a fi. Vroiam sa ma razbun, iar astazi ma gandesc daca nu cumva aceasta solutie ar fi fost cea mai justa; chiar daca as risca sa fac puscarie.

12) BOMBA FINALA

Erau ultimele zile cand mai eram impreuna. Acesti doi ani trecusera atat de repede, fara sa ne dam seama. Eram i febra pregatirilor pentru examenul cu Statul, si trebuiau predate lucrarile de diploma pana prin 3-4 iulie... Intr-o seara, m-a sunat o colega de clasa, Tasadan Adriana si m-a rugat sa o ajut sa-si editeze lucrarea de diploma pe computer. I-am spus ca ecranul meu este stricat, dar se poate rezolva cu putin noroc si cam 100.000 de lei. Am pornit cu Adriana spre Mouse House, un club de computere care a reusit sa se impuna i Oradea fara reclama la Tv sau prin ziare. Ajunsi la Mouse Hose, am reusit sa ne apucam de scris si, dupa toate cele petrecute, Adriana si-a ter minat lucrarea de diploma in 24 de ore cu scanari, texte editate si paginatie. Am avut un serios conflict cu mama pe aceasta tema, dar eu sustineam ca a fost un gest colegial si ca nu-mi pare rau ca am ajutat-o. Dupa nici o luna de zile, regret amarnic ceea ce am facut, nu pentru ca am ajutat un coleg de clasa, ci pentru ca poate am asteptat si eu macar un gest de reciprocitate din partea Adrianei. Cand am realizat