O femeie decorativa, in jacheta alba de serviciu, langa ficusul ce ii cerseste afectiunea. Nu isi aduce aminte sa-l fi udat in ultima saptamana. A fost o saptamana grea pentru amandoi. Se refugiaza in camera din spate, locul placerilor ilegale, insusite pe fuga. Tigara nu e mai mult decat o conversatie cu sine, cu organele in nuante diferite de rosu, pulsand a viata domestica, supuse de ritmul zilelor in nestiinta. Absoarbe fara interes, nelamurita cu adevarat de propriul aparat respirator, perfect alcatuit sub pieptul strans de lenjerie, pe care il doreste reversibil in tinerete si forma, mai lunecos decat este. Simte patrunderile de fum, le urmareste calic, precum un Print Maxentiu sanatos in trup, dar atins de nebunia obsesiilor( intotdeauna adorase pe Hortensia Papadat si dorise locul ei, sotia unui procuror fara faima , nelinistita de un cancer la fel de celebru precum romanele ei). Acum are o alta gaselnita, o femeie , un tipar nereproductibil, asta e adevaratul paradox, a carei viata nu ar mai fi la fel de spectaculoasa daca o scoti din epoca ei, cand imperecherea publica intre femei era intr-adevar extravaganta nebunilor sau a aristocratilor. Se vrea teribila, asa cum oricine isi dedubleaza prostia si impotenta in personaje clare, de literatura scenarizata, imbracate impecabil pentru scena de final, sinucidere sau doar alegerea unei statiuni de vacanta pentru luna de miere. Asta e ea. Se inclina inaintea altei femei, slaba, inalta, totala, arida, asa cum ar fi vrut insasi se sa afle dintotdeauna. Se inventeaza la nesfarsit impotriva plictiselii, neputintei, agoniei din care desigur ca detine puterea sa revina, spre incantarea tigarii ce ii face conturul buzei de sus. Vede filtrul pe jumatate ars, cu inscriptia aurie lights. Vanzatoarea de la boutique o avertizase ca schimbarea tigarilor, de la tari la usoare, si invers, in functie de dispozitie, ii va produce o tuse permanenta. O data a surprins-o plangand, in spatele rafturilor inghesuite cu produse, strergandu-si fata cu hartie igienica de 2500 sulul. Plansul femeii vanzatoare, poate isi plangea vre-un mort( nu e normal ca mortii sa fie plansi ?), nu are nimic din plansul ei, nu poate fi acelasi, o compozitie chimica identica. Ar fi revoltator pentru insasi acceptiunea suferintei, ca doua femei, necunoscute una alteia, ce se vad doar printr-un ochi de geam, tranzitand banalitati , sa planga la fel. Pot purta aceleasi haine, bea aceeasi marca de cafea contrafacuta, iubi cu aceleasi miscari imprumutate din ghidul Cosmopolitan pentru orgasme perfecte, insa niciodata plange la fel. Dincolo de compozitia chimica se gandeste c-ar exista o complicata asezare psihica, ce marcheaza lacrimile in nasterea lor, in drumul pe obrazul fardat, pana spre buze, intotdeauana ducandu-se acolo. Este un plans praeterintentionat. Ii va fi mereu frica de ceea ce urmeaza dupa plans. Poate fi o boala lunga, pornind din tamplele ei, rasfirata in par, prinzand miros de lavanda , o boala ce ii transforma mintea celula cu celula intr-o solutie cremoasa de fum, consistenta ca un capuccino bine facut, ii lichefiaza toate trairile, adunand din firisoarele nesfarsite ale epidermei si ultima amintire de atingere, de mana straina, de avalansa si implinire. O inlocuieste cu totul, o ineaca. Se zbate convulsiv imaginandu-si o senzatie anoxica , respiratia terminala, inlocuirea aerului cu un lichid tandru, pana la dilutia sangelui, a sinelui. Cade la fund , capul inainte, nici macar nu a luptat pentru a ajunge inapoi la suprafata, ramane in pozitia asta , putrezind, degenerand, cu plamanii grei, , ceva mai consistenti, infasurati in pete albastrui.
A tusit scurt, eliberand fumul pe nas. Se uita in urma lui, jinduieste, il petrece catre tavan, e inselator si cadanic in miscarile incete, aproape de slow-motion. O fractiune de secunda, cat si-a atins genele intre ele, a clipit reflexiv, fumul se imprastiase. Aproape ca ii parea rau de clipirea aceea, nu isi avea rostul atunci, cum ii pare rau pentru multe lucruri mici, deprinderi ce compun intreaga zi, fara ratiune, fara finalitate, fara propria viata. Ii paruse rau ca l-a sarutat, in incaperea asta departata de propriile inchipuiri ? Ii pare ? Se scutura ca de o vedenie, ce o substituie ilicit, brutal, fara sa anunte, o bantuie, conchistador. Statuse intreaga zi langa ficus. Nu mai trebuie sa depuna efortul propriului rol, acum e sigura ca poate merge intotdeaua asa, dezgolita, aproape goala, miscarile sa fie coerente, depline, nascute din ea. Deodata ii apare Kristin Scott Thomas, ridicandu-se din cada de baie, femeia fara sani, dar cu sani minunati, atat cat ar trebui sa fie pentru a-i iubi. O poate atinge, este insusi erotismul ei rasturnat, senzualitatea ce o cere, ideea de rol trait. Acum vrea miresmele de dimineata, toata relaxarea ce o lasa in asternuturi, printre maini cu manichiura frantuzeasca, momentul in care a desenat-o pe farfurioara cestii cu ciocolata calda, departarea lui si dependenta ei, o hipermnezie invadatoarea de patrunderi in sine, ascunzisul maladiv in care isi petrece orele, dorind mai mult decat este in stare sa iubeasca, apoi nuditatea , forma neterminata a pulpelor - inca un copil- , vrea soarele sa-i incalzeasca fruntea , sa uite ca jumatate din orele zilei locuieste langa un ficus ce nu trebuie udat( sau asa i se pare ei ), vrea sa traiasca!

Va urma.