A oprit automobilul lângă drum, în iarba uscată de la marginea polygonului. Portiera deschisă în grabă a izbit cu putere întunericul, scoțând un plescăit puternic. Și-a scuturat hainele de rugină și a privit în jur. Toneta cu slănină, înclinată sub apăsarea înserării, era la câțiva pași mai încolo. La capătul autostrăzii pustii, luminile îngălbenite ale orașului rodeau orizontul. A privit în sus. Stelele s-au prăbușit printre monedele din palma lui și au zornăit înfundat, izolate de aburii negri care țâșneau din luna căscată ca un cor strălucitor. A ales câțiva bănuți, i-a frecat cu multă răceală între degetele calde, în timp ce pe ceilalți i-a spart între dinți. A băgat una după alta monedele în automatul cu slănină; s-au auzit niște zgomote de abator, iar el a cules pachetul de hârtie maro din compartimentul distribuitor. Înainte să intre în mașină și să aprindă farurile, a așezat slănina în iarba țepoasă. A așteptat puțin și a stins farurile. După care le-a aprins din nou: pachetul dispăruse. A surâs și a învârtit cheia în contact. O jumătate de oră mai târziu, intra în oraș. După încă o jumătate de ceas, se băga în pat, cu spatele la acvariul drapat cu cearșafuri de kersatin.
A adormit înainte să înceapă furtuna.

Polygonul a rămas pustiu până aproape de dimineață. Pe la cinci, când în spatele vijeliei zdrențuite luna a crăpat ca un ou, un trăsnet translucid s-a înfipt în pămîntul gras, saponificîndu-l pe o rază de cinci mile terestre. Trena de tunet a fulgerului a doborât arborele gigantic ascuns în pădurea de salivă și, astfel, trunchiul său prăbușit de evadat a început să populeze polygonul până atunci pustiu. Arborele a bubuit și s-a despicat. O dată, de două ori, și așa mai departe, până ce totul s-a acoperit cu un covor afânat de rumeguș. Pădurea sclipitoare de salivă s-a retras, resorbindu-se în picăturile de ploaie. La rândul ei, ploaia s-a oprit și, o vreme, s-a mai auzit doar plescăitul metalic. Practic, aerul viespuia de ecouri clorofile. Polygonul se modifica și devenea cu repeziciune un model de întâlnire. După asta, s-a făcut liniște.
Pe autostrada care duce în oraș și care taie polygonul în felii subțiri, suprapuse, circulă uneori traficanții de gelatină. Bicicletele lor galbene sunt pline pe dinăuntru cu pachețele tremurătoare în care nu rareori găsești urme de oxizi feerici. Pe la șase, imediat după răsăritul de dimineață, un asemenea traficant a trecut în goană pe lângă polygon, pedalând frenetic, grăbindu-se să ajungă la întâlnirea cu patronul său. Cauciucurile bicicletei au lăsat în rumeguș trei urme reciproc perpendiculare ce nu se întâlneau nicăieri.

S-a trezit în acvariu, sub apă. Cearceafurile de pe margini, mișcate de la locul lor, erau ude. Patul, nicăieri. A coborît cu mare greutate de pe soclu și s-a îndreptat clătinîndu-se către sala de baie. Tușea, se îneca și avea frisoane. Pe drum, s-a răzgândit. S-a băgat înapoi în acvariu și a tras după el cearșafurile, strângându-le la piept. Sub apă, le-a făcut ghemotoc și și-a umplut cât a putut de mult gura căscată. Multă vreme după ce a adormit, suprafața apei a tremurat, înfiorată de vibrațiile fălcilor care luminau încăperea cu zgomotul de cocă spartă.

S-a trezit în pat, deasupra apei. Cearșafurile erau ude. Acvariul, nicăieri. A coborât cu mare greutate din pat, clătinându-se la fiecare pas. Aerul înecăcios îi irita limba și-așa destul de umflată. A încercat-o cu dinții - dinții au scârțâit, alunecând pe suprafața uscată. Pentru un moment, din senzațiile astea s-a sintetizat altceva, un sentiment covârșitor de iubire. Cu una din palme lipită de perete, a încercat să se lămurească. Nu s-a întâmplat nimic, așa că a recurs la altă soluție.
Altarul de gelatină era intact și prezent. Și-a înfipt mâinile până la coate în el și s-a rugat vreme de o jumătate de om. Când și le-a scos, îi clănțăneau dinții de groază, dar altminteri se simțea mai bine. Altarul se topise și mirosea a slănină. În loc să se bage în pat, a intrat în mașină.

Automobilul era plin de capete ruginite, bucăți de sârmă desprinse din gardul ce împrejumuiește polygonul. Prezența lor nu era fără rost: în timp ce rotea volanul spre dreapta, rugina îi pătrundea în sânge; spre stînga, rugina părăsea circulația și zgândărea digestia. Adică, împreună, formau ceea ce poartă numele de pulxație. Era neplăcut, însă ăsta era singurul lucru care îl ajuta de fiecare dată să găsească polygonul. Într-adevăr, după nici trei sute de pulxații, acesta răsări înaintea mașinii.
A oprit tot lângă toneta cu slănină. Văzuse încă de departe arborele prăbușit, însă nu-și bătea capul cu asta. A refuzat plescăitul portierei și s-a dus direct la tonetă, fără să mai iasă din mașină. Pe una din laturile automatului, cineva desenase o structură relativ complexă, nimic altceva decât însăși formula vitaminei C. Nu era amuzant. A băgat moneda în aparat și, în așteptarea zgomotelor de abator, a privit în dreapta, peste îngrăditură. Rumegușul părea veritabil. S-a simțit puțin descumpănit și, de ce nu, alarmat. Și încă nici nu devenise conștient de pădurea de salivă care începuse iarăși să sclipească, pe undeva pe-aproape. . .
Horcăieli, kaiser, satâr. A băgat mâna în compartimentul distribuitor și a scos punga maro de hârtie. Era goală.
Știa că o să vină și vremea asta. Slănina se încheiase. Nu era nimic de făcut - cu o excepția unui lucru. N-a ezitat prea mult. A pus un genunchi în pămînt, a scos limba și, lovind scurt cu bărbia în genunchiul îndoit, și-a retezat-o. A închis repede gura și a cules limba de pe jos. A băgat-o în punga maro și a îmapachetat ce era de împachetat. Un firicel de sînge i se scurgea prin colțul gurii, jetul de sânge îi gâdila cerul gurii, gura i se umplea. . . Uneori mai și înghițea, ce să facă.
Abia acum a ieșit de-a binelea din mașină. N-ar fi făcut-o, dar trebuia să lase punga jos, în iarbă, altfel nu se putea. A intrat la loc, omițând totuși să mai deschidă portiera. Era preocupat de soarta pungii maro de hârtie și, implicit, de soarta mamei mă-sii de treabă.
A urmat procedura obișnuită: a deschis, a închis, apoi a aprins din nou farurile. Pachetul nici măcar nu s-a clintit.
A mai înghițit o gură de sânge, s-a gândit puțin și, în cele din urmă, trăgând cu coada ochiului la rumeguș, a strigat:
”S o y l e n t - p o y l o n g, P o l y g o n!”
Cuvintele răsunau clare, în ciuda faptului că se folosea de jetul de sânge ca să palatizeze consoanele.
Abia atunci a văzut pădurea de salivă. Levita deasupra automobilului, mai bine spus cobora încet, sticloasă; pe suprafața zdrențuită pluteau și se legănau bulgări mai mici sau mai mari de rumeguș, printre valuri sclipitoare de salivvv. . . Rumegușul! A privit împrejur.

Polygonul, nicăieri. Patul, nicăieri. Acvariul, nici atât. Peste tot, numai salivă, nesfârșită salivă, ca un cearceaf imens îmbibat cu sudoare. S-a zvârcolit în splendoarea aia contradictorie, printre enzime sparte și spasme laringinene, cu mâinile strivite de stânci de gelatină, cu ficatul ciugulit de bicicliști vii, cu limba de sânge închegat violându-i gura, ca o bilă înflorită de biliard. . .

Îngropat într-unul din cocoloașele de rumeguș, Epilepxylon s-a trezit. Mă rog, e un fel de-a spune; cert este că dacă pînă acum nu se mișcase, de aici înainte lucrurile arătau ceva mai promițător. În orice caz, Epilepxylon s-a scuturat de rumeguș, și-a lins gelatina topită de pe umeri și a privit în jur. Nu știa încă ce e polygonul, dar se găsea chiar în centrul acestuia. A căzut în fund, s-a ridicat, și iar a căzut. Succesiunea avea un aer familiar. Dedesubt a foșnit ceva. Plin de curiozitate, a scos punga de hârtie maro de sub fund și a deschis-o încet. Întreaga fire, în special pădurea de salivă, a răsuflat ușurată.

Primele raze ale dimineții l-au găsit molfăind gânditor restul de limba ucidă.