Cineva incearcă să mă trezească. Nu vreau. Nu pot...Încerc să deschid ochii să văd cine e, dar pleoapele mi se împotrivesc. Vreau să-i spun să mă lase in pace, însă buzele mele scot un sunet mut pe care, probabil, numai eu îl aud. Într-o încercare disperată de a mă smulge din mâinile care mă zguduie îmi dau seama că nu mă pot mișca. Vocea, antrenată de mâinile puternice, se transformă în țipăt, un urlet de jale, un urlet lung și plin de durere. Oare ce s-a întâmplat? Cine plânge? De ce plânge? Niște fragmente fără sens îmi reapar în memorie: o cutie de pastile...goală, un cutter murdar...roșu, imaginea băii care se răstoarnă...ba nu...eu cad. Am luat pastilele, apoi mi-am tăiat venele. Încântător! Dar cine plânge? Vreau să mă trezesc să văd cine e. Încerc din nou să spun ceva dar îmi dau seama că nu pot trage aer în piept. Ce stupid! Simt că mă scufund în gresia rece de pe jos. Cu mari eforturi reușesc să deschid ochii. Mă văd întinsă, dar nu e nimeni lânga mine. Cine plângea? O să aflu vreodată? Nu văd culori...totul e alb și negru...apoi se innegrește complet. Ce adânc e...Oare mai am ochii deschiși? Vreau să-mi bag degetele în ochi să mă conving, dar nu îmi găsesc mâinile. În încercarea oarbă de a-mi atinge ochii, îmi amintesc gestul pe care îl făceam acum câteva minute, zeci de minute, ore, zile...ani. Ridic usor mâna inexistentă spre cap și încerc să îl ating, dar nici pe el nu-l găsesc. Apoi îmi amintesc: în călătoria meade data trecută am închis ochii și am văzut...Încerc și de data asta dar nu reușesc. Nimic nu se schimbă, iar eu continui să plutesc în acest negru intens. Am murit? Am murit. Nu sunt speriată, nu sunt fericită. E...banal. Văd tavanul camerei mele, sub plapuma mea, în patul meu, în camera mea, în trupul meu. A fost doar un vis...păcat! Mă ridic și mă duc în baie. Un tub de pastile stă gol pe jos, un cutter mânjit de sânge doarme lânga el, un trup străin stă inert pe gresia rece. Pare că se afundă...O voce plină de durere răsuna din spatele oglinzii; mă apropii și mă uit curioasă. Nu văd reflexia mea...nu văd nici o reflexie! Sunt imaterială? Încerc să ating oglinda crezând că e ca în filme: poate oglinda mă va absorbi și voi trece pe partea cealaltă. Să vedem: mi-am găsit mâna, o apropii de suprafața lucioasă a oglinzii și...și mă trezesc...