„Spartacus”. Tăvălugul. „Salariul groazei” și vara pierdută

Toamnă și frig, cu vânt și norii coborâți până la tâmpla ce sta să eplodeze sub o presiune stranie. Anxietate și grabă, atunci când încerc să reglez aparatul foto, în mijlocul vârtejului de frunze ruginii și scorțoase, sub privirile ciudate ale muncitorilor de pe șantierul improvizat în apropiere. Știu, mă aflu pe o propritate privată, deși nu încă legal adjudecată, iar eu fac poze de zor, lumea știe că lucrez la ziar și la „teveu”, dar ochiul rămâne bănuitor și se întoarce iarăși spre mine. În mijlocul turbionului, imortalizez ultimele imagini ale cinematografului mort. Grădina de vară de la „Textila” mă impresionează și acum, așa devastată cum e, cu scheletele ruginite ale scaunelor, multiplicate parcă la nesfârșit, în forma cifrei „4” răsturnate. Revăd clișeele și-mi amintesc că, la Clubul ITL, la grădină, erau 1.200 de locuri, pline ochi în zilele bune. Lipesc pleoapele și, din difuza lumină sângerie, nasc și renasc imaginile puternice ale marelui ecran.
Detașat de toate, îmi aduc mai aproape vara pierdută, cu serile acelea calde, ninse de fulgii pomilor și luminate, așa din joacă, de sute de licurici. Lumea se aduna, iarăși, în tăcere, parcă recunoscătoare pentru privilegiul de a păși în acel spațiu magic.
Rula „Spartacus”, pe pânză defilau bărbați solizi și asudați, iar Kirk Douglas avea o bărbie impresionantă... „nu puteau alege un Spartacus mai bun” – spunea mama, atât de frumoasă în rochia ei albă, cu flori mari, roșii și coafura în stilul anilor ’70.
După șirul unor victorii amăgitoare, gladiatorii celți și cei traci erau pe punctul de a rupe alianța. Priveam țintuit în scaun, cu un nod în gât și cu două bomboane lipite în palmă, cum Spartacus își pregătea ultima bătălie, cea dinainte pierdută, aruncându-le legiunilor lui Crassus tăvăluguri aprinse, ca ultimă sfidare a utopiei, adusă morții.
Războiul sclavilor s-a terminat, lăsându-mă cu credința că tăvălugul de foc zvârlit Imperiului continuă să se rostogolească mereu, fără putință de împotrivire, pe undeva prin lume.
Noi rămăseserăm însă, cu toții, crucificați, pe drumul de la Capua la Roma, pe drumul dintre libertate și dorință.
Exact ca în „Salariul groazei”, pe care-l văzusem pe undeva pe la Olănești, în aceeași vară pierdută, de-am desenat apoi vreo două luni la rând camioane grele, butucănoase, pe care șoferii, „echipați” cu niște maiouri murdare, le împingeau prin noroiul până la brâu. Era ceva cu un transport periculos și un salariu fabulos, de care se vor bucura doar cei ce vor duce misiunea la bun sfârșit. Atunci am învățat că TNT înseamnă „trinitrotoluen”, cuvânt pe care l-am așezat repde în vitrina cu ciudățenii, alăuri de numele tovarășului Jumjaaghin Þedenbal (ăsta mă distra la culme) și de cel mai lung cuvânt de pe planetă pe care îl știam: „Landwirtschaftlicheproductionsgnossenschaft”, adică CAP - Cooperativă Agricolă de Producție (formă de nefericire colectivă rurală, prost mascată și cu greu reprimată), expersia fiind nemțească, mai exact în limba re-de-gistă.
Iluzia salariului fabulos se spulbera într-un final pe care doar eu, naivul, nu-l anticipasem.
Salariul groazei, ca și libertatea sclavilor din „Spartacus”, rămăseseră simple himere.

Lanțul de hârtie colorată

Anii treceau fățarnici și încâlciți, de Crăciunul fără nume ne vizita Moș Gerilă, ce nume inspirat, era bine și-așa, căci frigul din case păstra mai bine bradul, iar în Noptea Învierii, prezența la biserică era strict monitorizată. A doua zi ne gratulam reciproc cu „Cristos a-nviat!/Am fost informat!”, îmi amintesc că nu ne dădeau liber, ne adunau înadins la liceu, iar noi spuneam bancuri cu Bulă și ciocneam ouă roșii. Liber aveam de „Paștele comuniștilor”, bine că nu de-al cailor, mai târziu aveam să aflu că era de fapt al americanilor, 1 Mai, când toată lumea se înghesuia cu cățel, cu purcel, la iarbă verde, pe Insula cu plopi. Atunci ne exercitam dreptul nostru la mici și bere, dreptul de a umfla baloane și dreptul de a pocni artificii chinezești (erau unele mici și simpatice, înfipte în fundul unor mașinuțe de carton, care demarau ca din pușcă, alea îmi plăceau cel mai mult).
Þin minte că, odată, de 1 Mai, am fost așa fericit, încât am închis ochii și mi-am propus să-mi amintesc ziua aceea, minut cu minut, pentru totdeauna. Am rămas cu imaginea norilor de vată, pe fondul unui cer ireal de albastru și cu cartea lui Dwight Eisenhover, „Cruciadă în Europa”, abia cumpărată, pe care am așezat-o alături de „Un pod prea îndepărtat” a lui Cornelius Ryan, gândindu-mă serios că a venit timpul să-mi încropesc propria mea bibliotecă. Făcusem și un lanț lung, cu zale din hârtie colorată, cu care am vrut să împodobesc toată casa. Stăteam în fața oglinzii și mă fâțâiam cu el încolăcit în jurul meu, abia mai târziu mi-am dat seama că tot un lanț era, că se asorta perfect cu acei ani ce curgeau... precum un lanț de hârtie colorată.

„Vagabondul”. Plânsul organizat și Olimpiada de la Moscova

Era bine și frumos, căci totul se făcea ordonat. Era „safe” și anesteziant. Aveam dreptul la vot, dar și la plânsul organizat. Cum nu apăruseră încă telenovelele, femeile hohoteau de li se scutura cămașa la filme indiene, gen „Vagabondul”, „O floare și doi grădinari” sau „Vandana”, lucru nu lipsit de urmări, căci majoritatea fetițelor născute în acea atmosferă lacrimogenă vor fi însemnate pe viață cu numele Vandana. Am fost și eu la „Vagabondul”, la Cinema „Victoria”. Afară ploua în stil musonic, tavanul sălii era mucegăit de-a binelea, mulți bruneți în sală, iar eu mă simțeam ca-n India. Pe ecran, un tip cu mustață subțire și sacou boțit se dădea de ceasul morții, alături de o jună grăsuță, machiată excesiv și cu alunițe false pictate pe chip. Cei doi formau un cuplu hilar, mai ales când se strângeau cu disperare în brațe, cântând pătimaș și cu glas pițigăiat; toată agitația asta mi se părea cel puțin deplasată, dar lumea o lua de bună, plângând în hohote și asta chiar că mă făcea să râd. Strângeam din dinți ca să nu izbucnesc, citisem „Rinocerii” lui Ionesco și știam că nu e bine să te pui contra curentului.
„Tovarășu’ ghid, ce tot spune tipul ăsta în uniformă?” întrebam nedumerit, în vara lui 1980, pivind la individul patibular, cu nas gros și „look” asiatic, postat la intrarea în muzeul „Panorama bătăliei de la Borodino”. După un scurt dialog, destul de nervos, purtat în limba rusă, ghidul s-a întors spre mine oarecum jenat: „spune că nu puteți intra, sunteți în pantaloni scurți și nu este o ținută potrivită”. Eram la Moscova, în zilele Olimpiadei boicotate de Occident, iar climatul continental al Rusiei făcea ravagii. Toată lumea știe de iernile grele, care-i apropie pe ruși mai duios de samovar și de paharul cu votcă, dar puțini cunosc că aici și verile sunt pe măsură, termometrul sărind adesea peste 40 de grade. „Și ce-ați vrea să fac, să mă întorc la hotel?” – întrebam gândindu-mă la umorul negru al sovieticilor, care amenajaseră pentru oaspeții din lagărul socialist hoteluri destul de confortabile, chiar în localul unor foste cazărmi militare. Până la urmă conflictul „diplomatic” a fost aplanat, am intrat și am văzut panorama bătăliei de la Bordino. Napolean se lupta cu Kutuzov, Occident contra Răsărit, iar vechea poveste se repeta inevitabilă, încrâncenată și implacabilă, lăsându-ne pe noi, românii, mereu între cele două tabere, la limes, cochetând cu toți și priviți ca „rățușca cea urâtă”. Scriu aceste rânduri și, privind distrat pe ferastră, mă întreb: bine-bine, dar care e treaba cu India, de ce am amestecat India în toată povestea asta?
A, acum e clar. Știți, românii tot români, își vindeau biletele la competiții, ca să mai facă rost de bani și să bișnițeze câte ceva. Noi le vindeam rușilor pijamale sârbești (care apoi se lăbărțau), pe post de tricouri, cu etichete în limba engleză, ca să se dea mai bine, și cumpăram în schimb cântare cu cârlig, aparate de radio produse la Riga, motoare „Kama” de scos apa din fântână și „drujbe” de tăiat lemne. Era un fel de troc ca în CAER (*), dădeam două mâțe moarte pe un câine mort, dar unora le plăcea și puneau mult suflet în activitatea asta. În RSS Moldovenească, bișnițarii basarabeni le-au ușurat treaba, căci exista un client care cumpăra en-gros totul... era chiar nevasta șefului Miliției din Bender. Plăcută tranzacție, ai noștri descopereau ce bine vorbesc româna frații de peste Prut, iar ei descopereau cu satisfacție ce morman de blugi adusesem cu noi, pe căi ocolite, de pe la Belgrad...
La Olimpiada de la Moscova, era o minoritate ciudată de români, care cumpăra bilete de la conaționali, pe ruble evident, ca să mai vadă ceva box, gimastică sau fotbal. Unul din acești naivi eram chiar eu, care am cumpărat bilete la hochei pe iarbă, crezând că sunt la fotbal. Odată fraierit, tata m-a liniștit scurt: „lasă, măi băiete, hai să mergem, oricum n-ai mai văzut așa ceva”.
În singurul meci de hochei pe iarbă la care am asisitat vreodată, India făcea legea pe un teren artificial, ca un fel de mochetă. Mingea grea se lovea de placajul din spatele porții – poc, poc, golurile cădeau unul după altul, de fiecare dată marcatorul avea numele Singh, dar cu alt prenume, căci așa se numea jumătate din echpă. În spatele lor, câteva chivuțe îmbrăcate în treninguri albastre strigau de zor: „Come on, India!”.
„Ce tot zâmbești acolo?”, se nedumerea tăticul – iar eu i-am răspuns: „Vezi, domn’e, cine spunea că la Olimpiada de la Moscova nu se vorbește limba engleză!?”