Se intampla cateodata sa vrei cu incapatanare sa te lupti cu timpul. Se intampla cateodata, mai rar, chiar sa si reusesti. Se intampla cateodata, in vis sau in realitate, sa ... traiesti.

Da... Eram atat de emotionata cand am simtit cum trenul incepe sa incetineasca... De fapt nici nu stiu daca "emotionata" e cuvantul. Dar inima imi batea atat de tare incat ii simteam pulsul in tot corpul, iar obrajii imi erau rosi, si mainile-mi tremurau, si erau reci, nu stiu de ce... In mod normal, cine m-ar fi vazut asa ar fi crezut ca imi e rau sau ceva in genul asta. Dar nu, zambetul larg si sincer de pe fata mea i-a facut pe toti sa inteleaga...

Am auzit totusi, ca prin vis, o batranica zicandu-i nepoatei:

-I-o fi rau, maica.

-Nu-i e rau, mamaie, i-a raspuns tanara care nu depasea cu mai mult de cinci ani varsta mea, e doar fericita...

Cum?!, am gandit. Fericita? Nu, sunt fericita ca sunt in Romania, ca in sfarsit am ajuns acasa, dar acum am venit la Andrei, ce motiv de fericire am, cel putin deocamdata?! Nici nu-l cunosc...

Gandurile mele s-au pierdut cand am auzit acel suierat final al trenului, iar cand trenul s-a oprit de tot, in acea inghesuiala atotcuprinzatoare in care nimeni nu se mai uita la mine, am simtit ca o sa explodez. "Ce caut eu de fapt aici?" m-am auzit intrebandu-ma. Un mosulica s-a intors nedumerit spre mine. M-am inrosit si am lasat capul in pamant. Vai ce stupid! N-am mai lasat capul in pamant de o gramada de timp si-o fac acum doar pentru ca am indraznit sa gandesc cu voce tare?! M-au apucat dracii. Pe mine. Adevarul e ca trebuia sa imi directionez inspre ceva acea energie care exploda in mine.

Dar toti dracii si toata emotia, si toate bataile inimii, si tot restul, au disparut automat cand l-am vazut. Da, era acolo, si se uita usor speriat dupa mine. M-am uitat la mana lui stanga, parca as fi vrut sa gasesc acolo un trandafir... galben, dar nu era. Pana sa-i ajung in fata, m-a vazut si el. Eram, sunt sigura, rosie la fata, si zambeam, sar asta nu era o chestie controlata. Iar el ma privea, si avea ochii mari si curiosi si o privire intensa, parca vroia sa se asigure ca sunt eu si in acelasi timp parca nu-i venea sa creada, ca eu, fata compusa numai din biti, chiar exist in carne si oase, acolo, in acelasi decor cu el. Acum, ca povestesc, pelicula amintirii se desfasoara in mintea mea ca si cum totul s-ar fi petrecut cu incetinitorul, cel putin acele prime momente de inceput, dar de fapt nu era asa. De fapt totul, si timpul, si multimea din gara, si harmalaia din jur, totul se misca extrem de repede. Dar eu nu puteam intelege acea miscare atunci, ma intersa prea putin.

Vai, el chiar era timid, si vai cat de mult imi placea chestia asta!

Am ajuns la el, i-am cunoscut cativa dintre prieteni, , mi-am lasat ghiozdanul la el in camera... Da, camera lui era asa cum o stiam, asa cum o vazusem in atatea nopti inainte, o cunosteam, doar ca era o senzatie ciudata sa nu o mai vad din umbra unui calculator din cealalta parte a lumii si chiar sa fiu acolo... El inca se purta... ciudat. Ciudat,pentru ca alt cuvant mai bun nu gasesc. Era bucuros ca sunt acolo, dar era ceva care nu il lasa sa se poarte natural, desi il vedeam ca incearca.

Si i-am studiat cu inca mai multa atentie camera, si toata casa de altfel. Aveam in mine o sete de cunoastere, de a il cunoaste, care cuprindea toate capitolele posibile, inclusiv mediul in care traieste si deci casa lui, o pornire de a il cunoaste pe care nu i-o puteam exprima. Am zambit, dar nu m-a vazut. Si nu era un zambet de victorie sau ceva in genul asta, dar era un zambet fericit, simplu. Da, si imi amintesc ca ma auzeam vorbind, si ca atunci de fapt mi-am dat seama ca eram mai emotionata decat as fi vrut sa recunosc, chiar si in fata mea. Da. Nu stiu cum am ajuns sa vorbim despre cele doua cai de cunostere: cea subiectiva si cea obiectiva, si diferentele dintre ele. Era o transformare interesanta a discutiilor anterioare despre umanism si realism, si trebuia sa fie asa, caci nici unul dintre noi nu avea inca tupeul la discutii atat de directe ca pe net, acum, ca eram fata in fata.

Imi amintesc, ce ciudat, argumentele fiecaruia, pro si contra subiectivitate sau obiectivitate. Am inceput de la o discutie prea departata de noi, cu argumente de genul "omul este o personalitate dinamica, mai mult sau mai putin flexibila, dar inainte de toate este o personalitate. Si o personalitate personalizeaza. Asta ii e menirea. Dar, cu toate astea, incearca sa vada lumea mai clar, mai limpede, de-aia cauta tot timpul calea spre adevar, si asta se face prin obiectivism, printr-o intelegere a lucrurilor in esenta lor" sau "exista o notiune in dreptul roman care spune ca daca pentru ceva exist aun singur martor, atunci el nu exista. De la acest concept s-a ajuns la marea generalizare ca ceea ce spun "martori peste martori" ajunge sa defineasca pana la urma obiectivitatea. Si la ce se ajunge?la generalizari multumitoare care rezolva de fapt un cumul de orgolii ranite. Tindem sa fim obiectivi pentru a nu ne fi contestate opiniile si asa intram intr-un sablon cultural. Da, e bine sa fim obiectivi, poate, dar asa nu facem decat sa eliminam dintr-o judecata acelel elemente care ne tradeaza felul de a fi"...

In jurul nostru, flori si verdeata. Le vedeam doar cu coada de ochi, ca si tot ce ma inconjura in acel peisaj minunat, in acel oras pe care de atata timp vroiam sa il vizitez dar niciodata nu apucasem, si asta pentru ca, totusi, nu aveam ochi decat pentru el. Ne-am oprit pe o banca. Acum, ca m-am uitat, aproape ca am exclamat, cu uimire "vai, ce frumos e totul". [iar in vocabularul meu uzual cuvantul "vai" nu exista:)]

Ne-am sarutat. Deodata. Nu pot sa spun ca nu ma asteptam la asta, dar ideea ca asta chiar se intampla m-a ametit. Eu de obicei nu am probleme in a ma folosi de cuvinte pentru o exprimare cat mai exacta, dar de data asta, cand ma gandesc la acest sarut, imi e greu sa il descriu.


Ne-am intors acasa. Nu stiu el, dar deja eu ma simteam extrem de apropiata de el, si intr-adevar simteam ca il cunosc de jumatate de an, si ca jumatatea asta de an inseamna mult de vreme ce ne-am "vazut" aproape in fiecare zi, fie pe chat, fie prin mailuri, fie doar prin ganduri... Da, ma simteam bine cu el. Extrem de bine. Eram in largul meu, si eram bucuroasa sa fiu acolo, fericita sa fiu cu el...

Am fost bucuroasa sa vad ca nu se poarta diferit cu mine cand suntem numai noi doi decat cand mai sunt si altii in jur, mai ales daca acesti altii sunt prieteni ai lui.

S-a facut seara, si eu nu am vrut sa ma uit la televizor. Era un film pe PROtv care altfel mi s-ar fi parut interesant, dar in seara aceea nimic nu mai conta, nimic in lume, decat Andrei si cu mine. Asa ca am plecat la el in camera. Eu am inchis usa. Eu. Nu stiu de ce am facut asta, si am fost singura surprinsa de gestul meu. Dar, oricum, am facut-o.

A dat idiotenia in mine! Altceva mai inteligent nu am gasit sa-l intreb decat despre Tzitzi. Si asta acum, cand chiar nu vroiam sa aflu. Andrei s-a uitat lung la mine, si a intins o mana spunandu-mi: "Vino-ncoace". In mod normal cuvintele astea au in ele orice ai vrea, numai romantism nu. Dar atunci au sunat atat de frumos, nu stiu de ce... M-a luat in brate, si ne-am sarutat. Era asa o liniste frumoasa... Dar care trebuia oprita cu ceva, pentru ca... mi-e greu sa explic cum sau de ce, dar trebuia. Andrei a pus o caseta cu CARGO. Da, Cargo este formatia mea preferata, si el stie asta, si acum si lui ii place, si asta ma bucura, caci intr-adevar are ce sa-i placa!

M-a rugat sa-l astept putin si... a plecat. Eu am ramas cu ochii pironiti be geam, si ma simteam atat de bine acolo, la el in camera. M-am uitat lung la Gigel, cel care a facut posibile intalnirile noastre (alaturi de Radoi, dar el era acum departe). Da, si prin mine Radoi l-a iubit pe Gigel... [uite ca exista si calculatoare gay:)] Daca tot nu aveam ce face am profitat de ocazie si mi-am schimbat tricoul, cu un hanorac negru fara maneci, pastrandu-mi pe mine blugii cei albastri.

Toata ziua vremea fusese frumoasa, de ce acum mi se parea ca urmeaza sa ploua? Na, poate ca e doar o senzatie, ce ciudat... M-am asezat pe pat, si nu m-am simtit deloc stinghera, dar imi parea rau ca locul in care urma sa dorm avea un nume pe care eu orice-as fi facut nu i-l puteam schimba: "gaura de pat a lui tzitzi".

A intrat Andrei. I-am auzit vocea dinainte de a intra si m-am bucurat ca vine.
-Te asteptai sa fiu altfel? l-am intrebat de cand a intrat.

-Nu.

Raspunsul lui m-a facut sa sar de pe pat. Mi-a trebuit o putere mare de autocontrol ca sa nu sar pe el, de-a dreptul. L-am rugat sa imi arate cum si unde isi pastreaza documentele din cartea lui, si ce a scris despre mine. Nu a vrut sa-mi arate. Ma asteptam la asta. Dar ma asteptam sa imi spuna sec ca nimeni nu are voie sa citeasca nimic mai mult decat este pe net. In schimb, mi-a spus ca capitolul "Oana" nu este unul terminat, ci unul abia inceput in viata lui si deci si in carte, si ca ce a scris pana acum este neimportant in raport cu ce simte ca va scrie de acum inainte. Cu ce simte ca va scrie de acum inainte. Cu ce simte ca va scrie de acum inainte. Cu ce simte ca va scrie. Cu ce simte... de acum inainte. Cu ce simte. Simte. Simte. Simte. Asa a batut ecoul spuselor lui in fiinta mea.

Dar Andrei nu ma iubeste pe mine. Si nici eu nu il iubesc pe el, daca l-as iubi de-adevaratelea sentimentele mele ar fi atat de frumoase, atat de puternice, atat de sincere, atat de pure si atat de emotionante incat ar fi imposibil ca el sa nu ma iubeasca la randu-i.

Cand se intorsese, inainte, adusese o sticla de vin. Rosu. Dulce. Asa cum imi place mie. Credeam ca va uita, chiar credeam ca pana la urma va uita. Dar nu a facut-o, si mi-a placut asta.

-Eu nu vreau sa sex cu tine, pentru ca pentru mine sexul este sinonim cu dragostea. Dragostea..., i-am spus deodata.

-Stiu, mi-a raspuns. Vocea nu l-a tradat, dar am vazut in ochii lui tristetea.

-Vreau sa te sarut, am soptit.

Si-a intors capul spre mine, iar expresia lui imi spunea "si ce te opreste, Oana?" M-am indreptat spre el cu o aparenta incredere in mine de care nu cerdeam sa pot da dovada. Mi-am incolacit bratele in jurul gatului lui, si l-am privit adanc in ochi. Zic "adanc" pentru ca am vazut multe atunci in ochii lui. Ne-am sarutat. Mainile mele au alunecat pe spatele lui, mainile lui imi mangaiau parul desfacut. Am stat acolo, sarutandu-ne, o eternitate. Imi amintesc si amintirea nu ma lasa sa imi continui povestea, pastrandu-ma in amintirea acelui sarut. Se purta cu mine de parca eram o floare delicata de care el trebuie sa aiba grija. Si il iubeam pentru asta. Dar, vezi tu, sa-i fi spus "I love you" suna fals intr-o lume in care manusile limbii engleze nu isi aveau locul, sa-i fi spus "te iubesc" ar fi fost inca si mai greu, de vreme ce nici in ruptul capului nu mi-as lasa inima sa il iubeasca daca el nu m-ar iubi din toata puterea sufletului lui. La un moment dat am scancit, simtind nevoia sa ii spun ceva, dar nu stiam ce sau cum.

A tresarit. Eu... m-am eliberat din bratele lui si m-am dus la geam, mi-am lipit mainile de sticla aceea pe care as fi vrut sa o gasesc rece. M-a urmat, si s-a oprit in spatele meu, aproape lipit de mine. Mi-a luat mainile in mainile lui si le-a ridicat sus, deasupra capului. Apoi mi-a lasat mainile acolo, iar pe-ale lui a inceput sa le plimbe, incet, foarte incet, in jos, conturandu-mi cu ele intreg corpul. Mainile lui s-au oprit pe-aproape de genunchi. Era... nici nu stiu daca ma atingea sau toate senzatiile veneau din interiorul meu iar el doar imi contura umbra. Ii simteam respiratia in parul meu, il simteam atat de aproape incat eram extrem de constienta ca respiram acelasi aer. Si nu stiu in ce masura gestul lui fusese sexual si in ce masura fusese de cunoastere. Vroiam sa il sarut. Extrem de mult vroiam asta, si totusi nu am avut puterea de a ma intoarce. Nu cred ca imi era frica, cred ca ma simteam prea minunat ca sa risc sa pierd acel sentiment. Da, un pic imi era frica, dar el nu a stiut-o. Imi era frica sa ma intorc si sa vad in ochii lui dorinta de sex, nu un sentiment cald si pasionat de barbat indragostit.

Nici nu stiu daca am apucat sa imi constientizez atunci toate gandurile astea, caci eram putin prea constienta de apropierea lui...


Nu vroiam sa fac dragoste in noaptea aia, sau nu vroiam sa sex, cum zice el. M-a purtat ca pe o floare pana in pat. Oricat m-as gandi, nu pot descrie altfel decat cum am facut-o: "ca pe o floare". Eram... parca purtata printr-un vis. Da, un vis. In mintea lui nu era sex, daca ar fi fost exact in acelasi moment l-as fi oprit. Nu. In mintea lui vorbea inima. Nu ca ma iubea, nu, asta nu era nici posibil si nici macar preferabil. Dar avea ceva dulce in gesturile lui, ceva cutremurator, ceva pornit dinauntru, din locul acela cald si atat de sensibil numit inima. Parca ar fi vrut sa-mi sopteasca ceva cand mainile lui mi-au atins pentru intaia oara sanii, si cand s-a oprit putin sa-mi simta bataile inimii, dar cuvintele i s-au oprit in gat. M-a intristat asta, dar in acelasi timp mi-a adus un vag zamet pe fata.

-De ce zambesti?, mi-a soptit sarutandu-ma.

-Pentru ca nu-mi spui.

-Te vreau!

Imi era ciuda, de-adevaratelea ciuda. Stiam ce vrea sa-mi zica, sau macar credeam ca stiu, si el... imi spunea ca ma vrea. Am vrut sa-l intreb daca vrea sa se culce cu mine. Dar nu am vrut sa sune ca o invitatie, ca nu de-aia intrebam, plus ca fiind acolo, la el in pat, cercetandu-ne si dezmierdandu-ne unul pe celalalt, ar fi fost destul de dificil sa-mi raspunda "nu".

Toata supararea din mine s-a risipit insa, pe masura ce ma topeam in mangaierile lui. Si topita am fost:). Bine, nu am facut dragoste atunci, si asta pentru ca ii spusesem mai devreme ca nu vreau asta, iar el mi-a respectat dorinta. Dar am adormit la el in brate, si m-a facut sa ma simt asa cum inteleg eu fericirea, m-a ridicat pana la cer si m-a invelit in stele. Imi amintesc cand, obositi fiind si intinsi in pat, imi mangaia parul si fata cu o tandrete care m-a facut sa tresar. L-am privit adanc in ochi, si poate ca m-am inselat, dar am vazut acolo, in spatele ochilor lui, atatea cuvinte si sentimente nescrise, nespuse... Nu era dragoste, ar fi fost prea frumos sa il iubesc si sa ma iubeasca, dar ochii lui imi sopteau... "as vrea sa zbor ca sa te imbratisez cand iti desfaci aripile, as vrea ca asa cum stai acuma in fata mea sa imi ramana imaginea ta in inima, as vrea sa fiu intotdeauna langa tine ca sa te pot sprijini cand norii care iti sprijina fericirea nu vor mai fi in stare sa te tina, as vrea sa adorm numai pentru ca stiu ca te pot visa, si as vrea sa ma trezesc apoi gandindu-ma la tine, as vrea sa fiu vant ca sa iti port gandul departe, as vrea sa stiu ce p**** masii se intampla si de ce am senzatia ca simt ceva pentru tine si de ce nu stiu ce fel de sentiment e asta si ce nume are"...

Si daca toate astea mi s-au parut, au avut loc doar in imaginatia mea, vreau ca niciodata sa nu aflu neadevarul lor, caci inima mea si intreaga-mi fiinta vrea cu atatea ardoare sa le creada. Let me put it this way, parafrazand niste vorbe memorabile de-ale lui Costin: asta este adevarul meu.


Ce m-a trezit a doua zi dimineata au fost cateva acorduri din Vama Veche. Am deschis ochii lenesa in miscari, si am vazut ca nu mai era langa mine. M-am intins alene, fara sa ma grabesc, si cand mi-am deschis din nou ochii l-am vazut privindu-ma si zambindu-mi. "‘Mneata", i-am spus, cascand inca.

In ziua aia vroiam sa vad Timisoara, sa vad cat mai multe din oras, pentru ca adevarul este ca nu mai fusesem niciodata acolo si nici nu stiam cat de curand urma sau nu sa ma intorc. Iar Irina si tata si Cecilia si Adriana si Eddy si Dan si Radu imi povestisera lucruri foarte frumoase despre oras, vroiam sa vad, sa stiu, sa simt. Eram atat de fericita incat as fi putut sa urlu sau sa dau lectii de zbor chiar si ingerilor, sa transform o ruina intr-o lume, sau sa urc pana la norii cei aprigi sa le cer ploaie pentru a imi astampara setea de infinit...

Da, curand am plecat de-acasa, si trebuie sa fi aratat foarte fericiti sau ceva orcium trebuia sa fie special cu noi, caci erau atat de multe capete care se intorceau dupa noi pe strada, zambindu-ne cu bunavointa si parca cu nostalgia unei frumoase tinereti, la care majoritatea se gandeau la timpul trecut... Stii, mereu am considerat ca timpul poate sa treaca pe langa noi, dar viata nu are voie. Traiam acea... sa-i zic "experienta", numita Timisoara, cu o fericire molipsitoare. Ma simteam ca fiind intr-un azur fara pata, totul era armonie.

Am vorbit atatea ca nu mi-ar ajunge un caiet sa le povestesc pe toate. Cel putin eu asa le-am simtit. Am deschis eu o discutie la un moment dat, imi amintesc, despre niste cuvinte ale lui Camil Petrescu, si am fost putin surprinsa de modul lui de a intelege acel citat, atat de apropiat cu viziunea mea referitoare la aceleasi vorbe din "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Da, si m-am bucurat sa fiu surprinsa atunci.

Da, ne-am plimbat aproape toata ziua, cu un stop intr-un bar la o bere, altul la umbra unui copac stufos inconjurat de niste flori micute si multicolore... Lumea mea era el, iar lumea lui eram eu, si asta parea chiar firesc, si totul in jurul nostru stralucea si plesnea de viata, stralucire, fericire, si, de ce nu, dragoste. In primele ore ale amiezii, cerul s-a intunecat deodata. Si a pornit sa cada o ploaie calda si puternica, ploaie de vara. Nu am incercat sa ne ascundem de ploaie, vai cat de mult mi-a placut ca nici el nu a zis sau facut ceva ca sa ne ascundem de ploaie. Hainele, parul, fata, in mai putin de doua minute toate erau impovarate de apa. Iar noi, de mana, mergand in continuare, si daca imi amintesc bine chiar am incetinit pasul.

In jurul nostru, umbrele, mai mari, mai mici, oameni grabiti sa se ascunda de teroarea lichida, altii, la adapost deja, ne priveau inmarmuriti de sub cateva stresini, din masini sau autobuze, din scari de bloc, din baruri si cofetarii... Ploaia ne ingreuna genele si ne facea aproape sa nu mai vedem, iar urechile ne erau asurzite de necrutatorul zgomot al picaturilor biciuind asfaltul.

-Eu vreau in parc, ti-am zis.

Mi-ai zambit, si ai cotit pe prima strada, indreptandu-te spre locul rugamintii mele. Intr-o ploaie de vara, verdele copacilor devine mai verde; pletele lacului devin mai vii si mai zbuciumate, aleile parcului devin mai goale, dar mai romantice, mai visatoare, mai proaspete, mai frumoase. Ploua cu putere, o dragoste neimplinita putea fi sub acei stropi dusa pana la nebunie, biciuita, atacata, iar inima ei, singura, putea fi sparta in milioane de bucati.

Imi amintesc ca am trecut pe langa o biserica. Ploaia ii dadea asa un aer gri, vechi, misterios, ca intr-o poveste de dragoste medievala.

La un moment dat te-am oprit. Decorul era absolut ca luat dintr-o alta bucata de lume, dintr-un alt timp, iar noi... purtati in vis fara de veste. Ploaia ne spala cioburile si pacatele si ne mangia in timp ce sarutul nostru ar fi facut orice persoana care ne-ar fi vazut sa lacrimeze de intensitatea scenei. Nu ne era frica de ploaie, ca tuturor oamenilor obisnuiti, pentru ca noi eram doi si ea singura, pentru ca ploaia ii ataca numai pe nefericiti, pentru ca ploaia ingenunchia in fata noastra. Cei care au curajul sa infrunte ploaia, de obicei isi cauta cu disperare picatura; noi... noi nu. Nu aveam motiv. Picaturile noastre cotropisera deja lumea.


Plini de apa, dar si de buna dispozitie, ne-am intors acasa. Nici nu mai stiu cat era ceasul.. Sa fi fost 4? Sa fi fost 5? Nu mai conta... Ne-am schimbat in niste haine uscate, si ne-am asezat la televizor la nu stiu ce comedie. Nu stiu daca chiar era atat de bine facuta comedia raspectiva sau daca numai mie mi s-a parut asa, dar am ras cu toata inima la ea:).

Si, la un moment dat, m-am ridicat si i-am intins o mana, sa vina cu mine. "Pai ce-i? Unde mergem?", m-a intrebat. "Vino" a fost tot ce i-am spus. Ne-am dus la el in camera, iarasi eu am inchis usa in spatele nostru. I-am dat drumul la mana, si a ramas nedumerit in mijlocul camerei. M-am asezat pe pat, si acum eu am fost cea care a zis: "Vino-ncoace". As fi vrut sa spun altceva, nu stiu ce, dar numai de asta am fost in stare. A venit, s-a asezat incet langa mine, m-a privit in ochi, mi-a dat parul la o parte de pe fata, si m-a asteptat. Sunt convinsa ca stia ce vreau, dar trebuia sa aiba o confirmare.

Atunci am facut dragoste. God! cum imi amintesc! A fost superb, cu toate ca eram putin inhibata de faptul ca eram atat de neexperimentata, cu toate ca ma temeam ca n-am sa ma ridic la nivelul asteptarilor lui... M-am lasat condusa de el, condusa de sentimente, condusa de instinct, si de dorinta mea, si... Acum e doar o amintire, caci tine de trecut. Dar ma infior amintindu-mi acea dupa-amiaza, acea seara, acel amurg, acea noapte... Am stat mult de vorba in noaptea aceea, a fost si multa dragoste atunci insa, a fost... Singurul meu regret este ca trebuie sa spun "a fost", ca acum nu mai exista decat la timpul ideal al amintirii.


Dimineata urmatoare, insa, totul parea trist in jur, iar in mine se concentra tristetea tuturor oamenilor, obiectelor si peisajelor din jur. Trebuia sa plec astazi. Primele ore ale zilei au trecut pline de fericire si implinire, cel putin pentru mine, dar si de constientizarea iminentei plecari. Drumul spre gara a fost cel mai aiurea moment al intregii excursii numite Timisoara. Mult mai aiurea decat, cum s-ar fi asteptat Andrei, drumul de la gara pana acasa, atunci, la inceput, un inceput care acum parea atat de departe de vreme ce simteam ca intreaga mea fiinta este si va ramane in Timisoara... Nici eu nici el nu prea stiam ce sa zicem. Culmea e ca ne-am mai revenit dupa ce am ajuns in gara, asteptand trenul, dar drumul spre gara a fost intr-adevar cu un nod in gat pentru amandoi.

In gara, imi amintesc, stateam imbratisati si tristi, bucurosi totusi, de parca am fi fost impreuna de ani de zile, nu de parca ne-am fi cunoscut in urma cu doua zile. Saruturile de-atunci pareau rupte din romanele de dragoste, din scenele despartirilor dramatice cand dragostea este atat de puternica, dar imposibil de consumat in realitate...


Cand am auzit vocea acea de femeie sinistra si rece dand semnalul trenului cu care urma sa plec in cateva minute, am inteles ca suferinta este, totusi, in orice viata, inevitabila. Daca n-ar fi, am inventa noi una. Holul trenului era aglomerat, compartimentele de asemenea, si nu stiu cum ochii mi s-au opintit exact intr-un fel de pancarta, scrisa stramb si evident cu destul timp in urma, de niste calatori cu mintile si inimile la fel de tinere ca si ale noastre: "Nu trebuie sa convingi pe cineva ca iubesti facand ceva. Ci trebuie doar sa iubesti." Mi-au dat lacrimile citind asta, dar mi-am intors capul si nu m-a vazut. "Persoanele care au condus pe calatori la tren sunt rugate sa coboare din vagoane". Fraza asta mi-a zgariat urechile si mi-a electrocutat inima. Mie, caci el parea putin nerabdator sa plec, caci asteptarea fusese prea lunga si, de ce sa nu recunosc, putin cam tensionata. Ultimul sarut a fost fugar, dar a fost urmat de o soapta a lui, chiar inainte de a cobori din tren: "Asta nu e sfarsitul pentru noi, Oana."


Trenul a plecat, acum e mult de cand acel accelerat a pornit in lungul drum spre Bucuresti. Si, da, Andrei a avut dreptate atunci: "Asta nu e sfarsitul pentru noi, Oana."