Inspectorul Maigret și cana Regelui Carol I

Oricum, îmi plăceau mistificările. Îl ascultam pe tata mare, zis nea Mircea, pentru a mia oară, vorbind despre țiganul care își făcuse rost de o pălărie mare și se dădea drept mexican la Festivalul Mondial al Tineretului ce avusese loc în 1953 la București, ca primă și firavă tentativă de deschidere a regimului stalinist (care practica, pe de altă parte, cu voluptate, arestările în lanț în perioada 1949-1958).
Acțiunea se petrecea tot la Poiana, iar eu și Monica nu rezistam fără cinematograf. Rula „Inspectorul Maigret”, o peliculă cenușie, cu Jean Gabin, din care nu mai rețin decât că toți umblau posomorâți, în niște fulgarine lungi și la un moment dat cineva trăgea cu pistolul în două manechine așezate într-o „broscuță” Volkswagen, crezând că l-au nimerit pe celebrul inspector și pe însoțitorul său. „Dac-ar fi fost în evul mediu, s-ar fi spus că trozneau din sânețe, dar nu i-au aflat acolo”, îi spuneam lui Moni, ca să mă dau mare. „Taci din gură, mă boule, sau du-te acasă”, suna o voce din spate și, paradoxal, avea dreptate.
Mai interesant decât filmul era drumul spre casă, care traversa parcul devastat din centrul comunei, odată foarte arătos și îngrijit. În fundal se lungea, enigmatică și umbrită de platanii înalți, clădirea dispensarului unde Regele nostru Carol I își stabilise cartierul general în timpul Războiului de Independență de la 1877. Aici s-a plănuit mișcarea trupelor de dorobanți spre Vidin, pe podul de pontoane, peste Dunărea vegheată de tunurile adăpostite de colinele Calafatului.
Nu m-aș fi așteptat ca toată istoria asta cu muzeul să fie demonetizată chiar de bunicul, rămas fidel toată viața simpatiilor sale țărăniste: „ei, mare lucru, niște hărți, o cană și două pistoale!”
(...)

„El Pero” – dictatorul sud-american a murit la Piatra Neamț, la minus 27 de grade

„Băi, știi ce am găsit la biblioteca unității? O carte tare de tot, ceva cu decadența Occidentului, are și niște poze mișto, zice că acolo sunt cluburi cu gagici care se caftesc în noroi, în pielea goală. Ce n-aș da să văd o chestie ca asta”...
Făceam frigul în orașul moldav Piatra și în răstimpuri conversam cu „tipul de la Zoo”. Eram acolo ca militari T.R., cu termen redus, adică după nouă luni ziceau că ne naștem din nou, dar nu sub forma unor cârpe de spălat vase, ci ca niște tipi duri, adevărați. Până să se verifice povestea asta cu reîncarnarea, dacă „armata l-a făcut pe om” sau viceversa, viitorii studenți de la Fizică – București, porecliți sec „fizică”, cei de la Zootehnie – Cluj, ziși „băieții de la Zoo” și cei de la Politehnica din Timișoara, supranumiți „gugu”, luptau fiecare cu frigul după cum îi țineau puterile și flanelele trimise de acasă, adesea transformte în cârpe de șters podelele, grație unui comandant zelos cunoscut drept „El Pero” („Câinele”), după titlul unui film sud-american adus cam imprudent în unitate. Consideram prostească porecla de „gugu”, erau prea puțini gugulani printe viitorii colegi de la „Poli”, dar astfel de subtilități bănățenești păleau repede sub gerul moldav. Rânjeam cu gândul aiurea, barometrul de la corpul de gardă arăta minus șase grade, era oarecum bine, mă simțeam mai în largul meu în mantaua aspră de uniformă. Azi noapte, la foișorul din parcul auto, înghețasem la minus 27 de grade, cu căciula trasă neregulamentar pe urechi, șuba scorțoșată de ger, ca o coajă de copac și pâslari în picioare.
Priveam siderat afișul bătut în cuie pe lambriul fals de la intrare. „Fii vigilent, dușmanul ascultă” – de parcă textul nu era suficient, imaginea arăta o ureche mare ca o varză, care n-avea nici un motiv să fie așa distorsionată, așa „mutantă”, de vreme ce sovieticii nu ne blagosoviseră încă cu radiațiile de la Cernobâl.
„Tipul de la Zoo” râdea prosește, cu un fel de isterie abia mascată, ne înnebuniseră cu gărzile alea, numai TR-ul rămăsese în unitate, băieții de la „trupă” erau la munci, în Insula Mare a Brăilei, de unde unii se vor întorce cu o frumusețe de dizenterie... Peste câteva zile tipul avea să o dea în bară rău de tot. Adormit cum era și tâmpit ca noi toți de programul care alterna trei ore de gardă, trei ore de somn cu trei ore de așa-zisă „veghe” cu ochii împăienjeniți și mintea aiurea, s-a împiedicat de scaunul unui coleg, vărsându-i după gât micul dejun al acelei zile, ce consta într-o farfurie cu fasole fierbinte. Răcnetul victimei ne-a trezit pe toți de-a binelea, inclusiv pe locotenentul Jora, un dur local, care l-a trimis fără ezitare pe „tipul de la Zoo” la carceră... În fine, eram niște intelectuali incipienți, ne-am permis să remarcăm că este o formă inutilă de izolare, dar regulamentul se aplica cu indulgențele de rigoare, „eroul” nostru fiind eliberat înainte de termen, cu o scatoalcă amicală la ceafă, chiar în locul cu pricina, spre amintire.
Oricum, toate astea au devenit istorie în mod prematur, căci, dacă noi încercam să evităm necazurile, ele veneau spre noi, nechemate și insistente...
(...)

Peisaj cu cabană, lac și bărcuțe

Întins pe spate, în camera cufundată în întuneric, rememoram scenele zilei. O silă, o sleială, o oboseală îmi încetinea gândurile și părea că zeul Confuziei își făcea de cap, împiedicându-mă să fixez vreun reper din ultimele 24 de ore, de altfel deloc memorabile. Ajutorul a venit, ca de obicei, în mod neconvențional și aleatoriu. Ciulind urechea la zgomotul motorului ambalat al unei mașini, am urmărit creșterea uruitului până la punctul de declic, care a deferecat, în sfârșit, lacătul memoriei.
Femeia căzuse pe spate, ca o jucărie stricată. Stătea așa, blocată într-o poziție total nefirească, aidoma unei păpuși, cu brațele țepene ridicate în sus. În hala sordidă, „oamenii muncii” s-au strâns roată ca s-o privească cum zăcea așa, neajutorată, în halatul acela murdar și cu pătura încă învelită în jurul șalelor. Chipul ei, de un galben buhăit, se contracta ciudat, încercând să trimită un mesaj celor din jur. „N-o mișcați, are o tijă metalică la coloana vertebrală”, s-a auzit o voce din spate. Nu era cui să-i treacă prin cap s-o miște, întreaga scenă se desfășura cu încetinitorul și doar „vraciului” i s-a făcut loc până la femeie, se înțelegea că doar el putea s-o atingă. El, omul cu alifiile, cel care era în stare să pună oricând la loc un umăr dizlocat, să-i vâre lemnul între dinți epilepticului aflat în criză sau să tămăduiască oboseala, prin binecuvântata atingere a palmelor. „Nu trebuie s-o mișcăm” – decretă el și toată lumea fu imediat de acord, nimeni nu-i contesta autoritatea. Până la urmă au dus-o la spital, la Timișoara și abia atunci mi-am amintit cât de amărâtă era, cum lucra ea la șirul acela de prese monstruoase, într-un curent inimaginabil, făcând mereu și mereu aceleași operații pentru aceleași repere tipizate, de mii de ori pe zi, nici nu știu cum de nu o luase razna. Și toate astea pentru o mizerie de 800 de lei pe lună, salariul „cuvenit” categoriei de bază.
M-am răsucit în pat, rânjind aiurea, pe măsură ce derulam timpul înapoi. E drept, o singură dată, numai atât, o văzusem fericită. Aveam în fabrică un artist improvizat, un pișicher talentat care a jucat teatru ani buni la Lugoj, înainte de a pleca în Germania; omul încropea tablouri la comandă, din acelea cu cabana, muntele și cerbul, sau cu cabana, poteca și vânătorul, orice ar fi fost, din nici un peisaj nu lipsea cabana ca element cheie, loc al unui refugiu tainic și jinduit de toți. Maistorul „Coari”, Carol pe numele său adevărat, nu-și bătea capul cu așa ceva, la urma urmei picta ce-l rugau clienții, observa și el că toți vor o căsuță undeva în colț, e treaba lor, pesemne că o fi vreo chestie care-i liniștește. Atunci când tabloul cu cabana, lacul și barca a fost gata, femeia s-a arătat bucuroasă, știu că a și zâmbit, pentru că eram de față. Împăcată, i-a dat „pictorului” 50 de lei, spunându-i: „Știi ce? Te mai rog ceva” și întinzând degetul mânjit cu unsoare spre unda vopsită într-un albastru neverosimil, a spus: „aș mai vrea aici încă o bărcuță”.

Există unele zile...

Mă uit în urmă și-mi pare rău că n-am ținut un jurnal. S-au pierdut atâtea în magma vâscoasă a epocii, între o ieșire cu toată fabrica, duminica, la Visag, unde ne pierdeam printre șirurile nesfârșite de porumb, și alta la Jabăr, la cartofi, sub conducerea tovarășei Basica, primărița comunistă ce ne scotea din minți cu indicațiile sale prețioase, oferite cu generozitate până și... șoferilor de autobuze, care aveau trasată sarcina de a ne transporta impasibili „la locul crimei”. Măcar atât, bine că am salvat poezia scrisă atunci pe un șervețel uitat și regăsit printr-un joc al întâmplării, relicvă imperfectă a unor părelnice vremuri ce ne sunt acum îndepărtate și imposibil de povestit:

Există unele zile...

Când Universul, la ușa ta prelins,
Agită ciudatul joc de oglinzi.
Ia-ți masca!
- și-acoperă-ți tâmpla
strivită-ntre cer și pământ.

Căci cerul s-a spart acum pe asfalt
Și-ți face semn să calci în neant.
Ia-ți masca!
- e toamnă și jocu-i bizar
Și lasă jurnalul ce-l scrii în zadar.

Ia-ți Masca!
Cutreieră orașul, plângând;
Uită jurnalul ce-l ții cu patimă-n gând.

„Puterea și adevărul”

Rula „Puterea și adevărul”, era unul din filmele acelea care mai criticau câte ceva, cu voie de la putere, dar eu nu l-am văzut, căci nu mă interesa nici puterea, nici „adevărul” acela, cum nu-i interesau, de altfel, pe nici unul dintre cei 23 de milioane de „oamenii ai muncii” de la orașe și sate, români, maghiari, germani, evrei sau de alte naționalități. Prietenia dintre aceștia era exprimată artistic la Cinematograful Clubului „Textila”, prin mozaicul ce domina frontonul ecranului, reprezentând trei muze, cam zdupeșe, care purtau niște eșarfe scrise în trei limbi: „Pace – Frieden – Beke”. În acea sală care evoca tradiționala toleranță bănățeană, am învățat, paradoxal, că revolta era posibilă.
Din filmul „Răscoala”, difuzat acolo în alb-negru, am reținut scena care declanșa răscoala țăranilor din 1907. Pe marele ecran, boierul se răstea la țăranii adunați roată în curtea conacului: „Ce-i cu voi, mă, ce v-ați strâns aici?” După o tăcere stânjenitoare, un prăpădit în zdrențe își ia inima-n dinți și răspunde, rotindu-și căciula în mâini ca pe un volan: „Păi, muncim, muncim și...”

King Kong. Eliberarea Fiarei

Adormisem până la urmă, imaginându-mi fiecare lovitură a presei antediluviene cum se repetă obsedant, ștanțând mormane de piese identice, decupate sec, precum zilele și săptămânile acelea plumburii, încremenite într-o așteptare prevestitoare de furtună. La „23”, ulterior Capitol, aduseseră o versiune mai veche a lui „King Kong”, era un film despre o entitate scăpată de sub control, ce rula într-o lume a controlului (presupus) deplin și asta-l făcea mai interesant în ochii mei. Eram la lojă, ca de obicei, așteptând previzibila dezlănțuire a Fiarei, care-i călca în picioare mai întâi pe gadienii nădușiți din junglă, cu „uniformă” de frunze și torțe în mână, apoi, în scena aceea celebră, agățată de Empire State Building, făcea paf avioanele armatei ca pe niște muște, amenințând astfel întreg Sistemul.
Sonorul dat la maximum amenința să dezintegreze balconul, dar cui îi mai păsa, toată lumea era de partea uriașei gorile, o aclama cu voce tare. Sălbăticiunea mai avea un singur pas până va ieși din ecran, o urmăream cu ochii dilatați de suspans, o clipă am crezut că nu o va face, Doamne, a sărit din ecran, iat-o acum pe stradă, mătură totul, peisajul s-a schimbat radical, m-am trezit și eu cu o brasardă tricoloră pe braț, erau patrule pe străzi, la podul de beton, la uzina de apă... „Vrem saloane de Crăciun, nu vrem dictator nebun” – scria pe fațada librăriei, lozinca asta mi-am propus s-o rețin, chiar de-ar fi să le uit pe toate, inclusiv pe cea de dinainte de evenimente, care-mi plăcea la culme: „Ceaușescu, fii boier, fă și tu ca Honecker”.(*) Lumea întreba dacă la Timișoara se mai trage, nemții și francezii veniseră cu ajutoare, copii din orfelinate erau fotografiați de zor, unii vedeau teroriști în poduri de case părăsite sau ascunși în pereții dubli ai hotelului de la gară, alții vedeau mine pe Timiș și elicoptere fantomatice survolând Câmpia Banatului.
„Alo, bunicule, la noi e bine, nu se mai trage, tu ce mai faci” – răcneam eu la telefon, de parcă și fi vorbit cu Patagonia sau insulele Kurile, iar bunicul îmi răpundea, cu voce neclară, de la 120 de kilometri distanță: „măi băiete, ține minte ce-ți spun, o să fiți liberi cu adevărat, dar cu liniștea de până acum nu vă mai întâlniți”. Mama era lângă mine, am întrebat-o nedumerit „ce-a vrut să spună cu asta?”, iar ea mi-a răspuns enigmatic: „las’ c-o să vezi tu mai târziu”.
Astăzi, încă îmi mai caut ochii cu care să Văd cu adevărat.

Scriu frumos

24 mai 1992, primăvară năucă, era cald, câinele lătra aiurea, la vânt, iar universul copilăriei de la Poiana părea neschimbat și la locul lui. Bunicul, care mă școlise la matematică veri de-a rândul, fusese întotdeauna foarte preocupat să am un scris ordonat, iar eu am ajuns până la urmă să scriu frumos-frumos, bunicule, așa cum m-ai învățat, sunt silitor, da, eu, Noru, am ajuns inginer, uite că scriu frumos, cu caractere „tehnice”, ușor, încet, nu o să scot vârful limbii, deși nu sunt obișnuit cu pensula și „lunarul” ăsta: Florea Picu (...) 1902 – 24 mai 1992. Pictez cu grijă literele argintii pe vopseaua maro a crucii tale și mă gândesc la felicitările de Florii pe care nu o să ți le mai trimitem de acum înainte.
În jur, totul pare neatins, doar cățelul ăsta îi irită pe toți cu lătratul lui, cu neliniștea lui, “de acum înainte nu veți mai avea liniște”, bunicule, spune, tu care le știi câte-n lună și în stele, de-acum înainte vor deveni toate doar niște fotografii, niște adnotări neinteligibile, niște semnături pe cărți jerplite, pe care nepoții noștri le vor descoperi cu puțin noroc într-un pod plin de praf …
M-am uitat în jur, și-aș fi vrut să am puterea să le spun sătenilor cu chipuri aspre și țeoase, care veniseră să-l ducă pe ultimul drum pe conu’ Florică: Iertați-mă, oameni buni, am făcut o greșeală care se face o singură dată în viață. Am împlinit 30 de ani. Iertare, nu se va mai repeta. Vă jur, n-o s-o mai fac niciodată!



Anii cinematografului

Orașul încremenise sub caniculă, cu prelatele magazinelor prelinse până la stradă, într-o încercare disperată de prelungire a umbrei famelice. Oraș mic, de provincie, oraș pustiu, cu oameni excesiv de politicoși, mi-i imaginam dormindu-și nopțile țepeni, ca niște păpuși de paie, cu capul îmbrobodit în plasa de păr și proteza dentară odihnind pe noptieră, într-un pahar cu apă gălbuie. Cetate anesteziată, ruptă de realitate precum o crisalidă lunatică, cu toate spasmele de demult chircite în simboluri devenite vagi, inexplicabile sau circulând sub forma unor legende care nu mai interesau pe nimeni. Ultimul limbut povestitor de fabule demodate dăduse de mult ortul popii, ocolit de toți și de toate.
Atunci a crăpat și ultima ușă sculptată cu simboluri solare, a ruginit ultimul ornament din fier forjat și s-a măcinat ultima fațadă barocă. Eliberată în sfârșit, „Cetatea Soarelui” își lua revanșa în fiecare vară secetoasă asupra celor retrași în răcoarea zidurilor.
Iertare și uitare, aleluia, iertare, amnezie și retragere printre fantasme.
Așa erau vremurile acelea, așa erau anii cinematografului.


Noru, 20.04 2004