agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1477 .



Arta abstracta...
proză [ ]
Ce absurd este totul uneori...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cobra ]

2001-10-12  |     | 



Mi-aduc aminte de vremuri de demult cand inca nu deschisesem bine ochii dar stiam deja sa ascult. Mi-aduc aminte de o iarna petrecuta in calduroasa casa a bunicilor, o iarna friguroasa, cum nu imi pot aminti alta la fel ca ea. In fiecare zi ma plimbam prin acel mic orasel de munte, cu pasi mici, printr-un ger cumplit, atat de cumplit incat ar fi oprit in loc toata materia, timpul, viata. Si totusi eu continuam sa merg. Era prea captivant albul stralucitor ce ma inconjura, inaltimea amenintatoare a copacilor pustiiti de iarna. Si mergeam. Cautand, poate, sau poate pur si simplu admirand? Nici eu nu stiu prea bine, pentru ca atunci aceste ganduri nu se nascusera inca. Dar tin minte. Tin minte atat de bine acele clipe. Poate din amintiri s-au nascut aceste ganduri. Si poate prin aceste ganduri supravietuiesc amintirile. Tin minte cum, doborat de frig, foame dar si de minunatia peisajului, ajungeam seara inapoi de unde plecasem. Ma intorceam la caldura casei bunicilor, la vorbele lor calde si la camerele mirosind a brad. Si asta pentru ca, dupa o noapte plina de liniste, fara vise, sa reincep a doua zi periplul in lumea aceea alba. Da, o noapte fara vise, pentru ca visasem destul ziua. Visasem destul, ba poate chiar mai mult decat ar fi trebuit, mai mult decat imi era menit. Duminica era speciala. Pentru ca seara, inainte sa ma intorc acasa, ma abateam din drumul meu haotic pentru cateva ore intr-unul din parcuri. Se numea "parcul rozelor", desi nu exista acolo nici macar un trandafir. Eu i-as fi spus "parcul linistii", pentru ca acolo toti ne puteam gasi linistea, toti puteam sa ne simtim ca in rai. Poate era de vina albul cu tente roscate de la apus, cand ajungeam eu acolo, poate erau de vina aleile acelea lungi... nu stiu. Stiu doar ca imi spuneam ca pe acele alei umblau ingerii. Arhangheli cu sabiile lor de foc. Cum altfel se putea explica faptul ca orice fiinta care intra acolo,in parc, era nevoita sa-si lase la intrare demonii si temerile? De care nu ar fi avut cum sa scape in alt fel? Intr-o duminica, seara, in obisnuita plimbare in acel parculet, ca un pelerinaj in templu, am observat o ciudatenie. Pe una din alei aparuse o statuie ciudata, din gheata. O statuie ce nu aducea a nimic, o forma fara sens. Putea fi demon, putea fi un simplu obiect, sau o idee geometrica sau pur si simplu o amintire. Iar a doua saptamana a mai aparut una. Reprezenta un animal. Apoi, peste inca o saptamana, trei.. apoi sapte... si tot asa. Dupa doua luni, in mijlocul iernii, parcul rozelor era impanzit cu statui de gheata. Care mai de care mai impunatoare, mai speciala... emanand un miros de teama, cu luciul lor albastrui, strapuns de dungi rosiatice in asfintit. Incepusem sa vin zilnic in acel templu ciudat, pentru a le privi cum apun odata cu soarele, pentru a le vedea sclipirea rece sub lumina lunii. Treptat, fara sa-mi spuna nimeni, am aflat povestea lor. Pentru ca incepusem sa le visez noaptea, cu formele lor abstracte sau concrete, cu lucirile lor vii si murmurul ce se auzea cand batea vantul. Ele, statui... intangibile, pentru ca ori de cate ori ma duceam acolo, le mangaiam doar cu privirea, ma temeam ca daca voi atinge gheata aceea rece ma voi arde. Nu am atins nici una. Dar, le stiam povestea. Stiam ca nu sunt singurul care merge in parcul rozelor si ca toti care veneau acolo fugeau de demoni. Demonii mei nici macar nu prinsesera glas inca.. ai lor urlau si urletele erau atat de insuportabile incat veneau in acel parc pentru a scapa de ei, de demoni, de ele, de temeri, de incertitudini. Si multi dintre cei care veneau in parc s-au apucat sa ridice cate o statuie din gheata, pentru a marca ceva. Nu stiam cine a fost primul, cui ii apartinea aceasta idee ciudata. Dar toti au inceput sa-i urmeze exemplul. Fiecare statuie isi avea povestea ei, trista. Fiecare statuie inchidea in acele luciri de gheata o frica, un demon. Sau, unele dintre ele erau pur si simplu suflete. Sculptorii lor isi lasasera sufletele acolo pentru a nu mai fi nevoiti sa le poarte povara cand reveneau la lumea reala, lumea ce inconjura acel parc. Toate imi placeau... ma fascinau. Dar exista una care imi placea mai mult decat celelalte, una in fata careia incepusem sa ma opresc mai des. Reprezenta un inger. Un inger de gheata... ce ciudat arata, cu aripile lui transparente si chipul acela de copil. Oare cine avusese acest inger inchis in cosmarurile sale? Oare al cui demon era oare acel inger? Cine? Ma fascina statuia insasi, dar ma fascina si autorul sau autoarea ei. Nu stiam cine putea fii atat de unic. Si in fiecare zi incepusem sa vin doar pentru acel inger, pentru sclipirile lui albastre. Un inger albastru. Ce ciudat. Ma fascina pur si simplu. Incepusem sa-l visez numai pe el... si tot ma temeam sa-l ating. Desi acea statuie mi-as fi dorit cel mai mult s-o pot atinge, sa-i pot simti povestea, sa simt ce l-a ucis pe cel care a facut-o. Si pe zi ce trecea, incepusem sa am cosmaruri. Stiam ca statuile nu sunt eterne, pentru ca nu poti scapa de demoni pe veci... si simteam ca se apropie o schimbare. Se apropia momentul plecarii mele... se apropia de asemenea sfarsitul iernii. Si totul urma sa se topeasca, sa dispara ca un fum... iar demonii inchisi in statui urmau sa fie liberi si sa se intoarca la cei carora le era scris sa-i poarte. Si asa de mult imi doaream sa ating acel inger... pina cand nu am mai rezistat. Intr-o seara, desi in fiecare seara planuiam asta, m-am dus in fata lui... i-am vorbit... si am inceput sa ma apropii. Iar ingerul statea acolo, deasupra mea, pe acel piedestal.. tacut si lucitor. Si... treptat... m-am apropiat de el. Dar nu am avut curajul sa-l privesc in ochi si sa-i ating aripile. Ci, cu smerenie.. i-am atins doar piciorul. O atingere fugara, de o clipa. Dar amintirile pe care le-a nascut in mine au fost cat doua vieti de om. Pentru ca atunci, in acea seara, i-am aflat povestea. Parca mi-ar fi soptit-o chiar el, cand de fapt am simtit-o. A trecut in mine, pentru a ma chinui si pe mine, nu numai pe cea careia ii apartinea. Da, acest inger avea o autoare, nu un autor. Si acest inger nu era altceva decat sufletul ei... Un suflet de inger, de mii de ori mai chinuit decat sufletul unui om. Nu mai indurase si isi lasase sufletul acolo, in acea statuie. Nu era statuia unui inger, era un inger adevarat. Din gheata. Un inger stralucitor, transparent. In acea noapte somnul nu a mai vrut sa ma caute. Nu am mai putut sa dorm. Eram prea fericit, ciudat de fericit. Si asta pentru ca atinsesem acel inger. Un INGER adevarat. EU ii atinsesem piciorul. Si totusi, ce trist era... N-am mai fost o vreme in parc. Se apropia primavara si mi-ar fi fost greu sa vad decaderea templului meu, decaderea statuilor. Stiam ca se vor topi si imi parea atat de rau, pentru ca ele erau sursa mea de liniste, si de mirare. Totusi, intr-o seara, mi-am facut curajul sa le revad, pentru o ultima data. Am fost acolo, in parcul rozelor, pentru a le prinde ultimele sclipiri rosiatice. Si nu am mai gasit nici una. Se transformasera toate in apa. Era totul pustiu. Am fugit, disperat, la ingerul meu. L-am vazut de departe. Era tot acolo. Ciudat. El de ce nu se topise? De ce ramasese acolo? M-am apropiat, sa-l vad mai bine .Era el, dar totusi nu mai ramasese nimic din el. Aripile ii erau frante, fata ii imbatranise peste noapte... isi pierduse din transparenta. Acum parca ar fi avut carne, parca se cunostea silueta unui om. Iar aripile acelea frante.. Doamne, mai bine i-ar fi cazut de tot. Parca un alt sculptor venise si-l remodelase. Si mai ciudat era ca gheata nu se topise. Chiar daca vremea ei trecuse de mult, era tot acolo. Am privit atent.. am plans.. apoi i-am intors spatele si nu m-am mai intors niciodata. Atinsesem piciorul unui inger... dar restul trupului sau era al unui om.

.  |








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!