Plouă ca în orașul iubirilor disperate, plouă ca în Parisul iluziilor noastre. Mansarda cîntă monoton sub asaltul picăturilor de apă și nimic nu ne așteaptă dincolo de ferestre, nici măcar orașul pierdut. Te întinzi leneș sub cearșaful mototolit, iar un picior își arată neștiutor interiorul coapsei exact acolo unde o mușcătură și-a lăsat sigiliul. Privesc spectacolul somnului tău cu beatitudine, răbdător, sperând să nu te liniștești prea ușor. Și nu te liniștești. Te întorci cu fața în jos, iar mie nu-mi rămâne decât să-ți sărut ușor, abia schițat, fundul pe care se mulează cearșaful. O mână atârnă dezmățat și inocent într-o parte, abia atingînd piciorul meu și pentru o clipă mă întreb dacă dormi într-adevăr. Mâna urcă încetișor, neștiutoare, dar expertă, prea expertă pentru a se întâmpla în somn, către trunchiul meu, oprindu-se pe penisul care se ridică brusc, străbătut de 5000V, tu surâzi parșiv și inocent și mă tragi deasupra ta. Mai departe? Mai departe plouă în Cairo iar eu mă simt un pic mai bine, și citesc din Kant. Ce este Fericirea? Zbaterea de o clipă (doar o clipă) a ochilor unei femei (una anume) sub pleoapele închise. Așa au venit pe lume fericirea și nefericirea. Împreună, doar împreună, iubito.