agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-06-26 | |
Bună seara, bătrâne Domn.
Îți scriu din închisoarea propriei mele singurătăți. îți scriu din lanțurile propriei mele neputințe. Din celula de sticlă în care m-am ascuns și nu mai pot ieși. În seara asta vreau să-ți scriu despre Durere. Despre magia unor clipe, prea puține și prea frumoase pentru ca amintirea lor să nu doară. Despre momentele vrăjite pe care, atunci când treci pe lângă ele, să nu știi că nu ai să le mai întâlnești niciodată. În seara asta vreau să-ți scriu despre Ea. Ea despre care nu trebuie să știi nimic ca să înțelegi. Pur și simplu, Ea. Și despre secundele acelea fermecate... Nu știu cum a început. Nu știu cum de s-a ajuns acolo. Poate de vină a fost spațiul intim pe care îl împărțeam doar noi doi, apropierea la început involuntară. Poate umbrele crepusculare lăsate de soarele ce tocmai se stinsese. Poate lumina palidă a lumânării ce se strecura prin fumul țigării mele... Și multele ore pe care le petrecusem împreună în ziua aceea. Doar noi doi. Povestind, glumind, ca doi amici vechi. Tot acest amalgam unic situațional și faptic a devenit, fără să-mi dau seama, un drog foarte puternic... un somnifer al Rațiunii... care a adormit subtil, lăsând să-i scape printre degetele moi lanțurile Voinței... Atunci am fost prea uimit, nu de ce mi se întâmplase, ci de Ea, ca să mai pot analiza... Acum știu. Lumea întreagă apusese, nu mai existam decât noi doi în mijlocul peisajului acela feeric... care nici el nu mai exista. Era doar Ea. Umbrele flăcării jucându-se pe chipul ei o făceau și mai frumoasă. Senzația degetelor ei fragile așezate în palma mea îmi provoca furnicături pe șira spinării. Mirosul ei feminin îmi inunda fiecare celulă din trup și apropierea corpului ei îmi făcea stomacul să vibreze... Iar de pe buzele-i fremătânde încercam să sorb fiecare cuvânt, fiecare silabă, ca formă, ca mișcare, uitând, în acest chip, să mai descifrez un înțeles. Întregul ființei ei în exact secunda aceea atemporală îmi inunda sufletul cu o fericire aproape dureroasă... Dar nu mai știam nimic în acel moment. Nu mai era decât Ea înlăuntrul meu... Realitatea pierise, acoperită de o oglindă de cristal în care vedeam totul ca într-un vis straniu de lucid... Ca într-o poveste prea frumoasă ca să fie rostită vreodată. Auzeam Timpul încetinindu-și mișcările în jurul nostru, ochii mei nu mai erau ai mei și vedeam un El și o Ea ținându-se de mână, sorbindu-se din priviri... Cuvintele deveniseră deja inutile. Pe chipurile tinere li se putea citi curiozitatea, spaima... dorința... Doar o clipă. O clipă să fi fost? Magică... Aș fi vrut să o fixez în oglinda poveștii noastre nerostite și să nu mai ies din vis niciodată... Apoi ea se sperie... Intensitatea prea mare a senzațiilor o aruncase înapoi în realitate. Vraja muri... Întoarcerea bruscă în propriul corp, în propriul timp, readuse la viață complicatul mecanism care sălășluia înăuntrul meu. Vibrațiile urletelor sale de durere, de ciudă, izbiră în cristalul fragil, care se sfâșie, explodându-mi în tot sufletul. Rănit, încercam să adun micile fragmente ascuțite și să le pun la loc, ca la început... deși știam că n-am să mai pot niciodată. Mâinile-mi sângerânde adunau, în gând, miile de cioburi, iar tremurul lor necontrolat aproape că devenea vizibil în realitate. Aproape. Căci, mai presus de toate, orgoliul și un exacerbat simț al demnității nu-mi permiteau să las durerea să mi se citească pe chip. Prin ceața sărată care se așternea asupra morții mele am încercat să schițez un zâmbet... a ieșit mai degrabă o grimasă stinsă. Mi-am mai aprins o țigară, în timp ce toate se reașezau la locurile lor. Lumea, întunericul, blocurile din jur, balconul plin de flori în care ne aflam, muzica în surdină din living... măsuța de lângă noi... lumânarea. Și noi, în mijlocul lor. Tot noi. Alți "noi". Am mai continuat o vreme conversația ce mi se părea acum fără sens, fără gust. Încă mai speram, prostește... Și în timp ce mă întorceam spre casă, prin bezna din mine și de afară, m-am trezit fredonând stupid o melodie veche, absurdă și la fel de stupidă: "Am să trec și peste asta, ce va fi va fi Am să strig iar ''Asta-i viața... e și mâine o zi...''" |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate