agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-03 | |
Andrei Georgescu era un tânăr înalt, cu ochi triști și mustață cărămizie. Avea buze subțiri și se folosea de ele într-un fel ciudat ca să răspundă întrebărilor nerostite. De fapt, zâmbetul său părea să întruchipeze mișcarea ușoară cu care păsările rău-vestitoare din filmele cu cowboy își schimbă direcția de zbor.
Astfel răspunse Andrei Georgescu întrebării ei, iar dânsa, fluturându-și pletele negre, se cocoță pe scaunul de metal. Un bărbat tăcut și un scaun gol, ca o ciupercă de oțel cu căpățână din vinilin roșu, sunt semnul sigur al singurătății. Ea știa asta. Anumiți bărbați, în barurile fashionable din centrul orașului, se sting de singurătate. Ea, deși nu mâncase decât o salată de fructe la prânz și băuse aproximativ trei păhărele de lichior de cireșe făcut în casă, înțelesese într-o clipită că Andrei Georgescu adresează lumii întregi un apel sfidător. "Zac aici părăsit", mărturisea Andrei Georgescu, "putrezesc încetișor, dar nu mă veți prinde", adăuga tricoul său cu dungi verticale, mototolit la subțiori. Secunda în care ea deslușise secretul lui Andrei Georgescu nu ar putea fi măsurată cu intrumentele obișnuite. Este secunda în care scaperi un chibrit ca să aprinzi țigara unei femei frumoase. Este secunda în care boxeurul află că următorul pumn îl va doborî la pământ. În cărțile scrise de autori cu barbă, publicate îndeobște la edituri cu nume grecești, momentul acesta poartă numele de epifanie. Însă pe ea un asemenea amănunt n-o interesează. Nu știu dacă ați privit cu luare-aminte vreodată răsfățul unui dalmațian, modul în care se întinde sprijinindu-și trupul pătat de atlet pe labele din față. Mă voi feri aici să compar mișcarea femeilor cu care am discutat în aerul îmbâcsit de fum al unor încăperi întunecoase cu grațioasa și indescriptibila hârjoană a câinilor de vânătoare. Dar ea, cu pletele negre, cu obrajii în nuanța alb-cenușie a porțelanului ieftin, se slujise de un astfel de gest ca să urce pe scaunul metalic ce dovedea singurătatea lui Andrei Georgescu. Începuse prin a-și îndrepta spatele, îngăduind vertebrelor să se scufunde în carne cu iuțeala păstrăvului argintiu așteptat răbdător de Hemingway în romanul său "Fiesta", apoi se aplecase și, dindărătul bluzei cafenii, umbrele grăitoare ale sânilor lunecaseră peste placa de marmură a barului. Poate că lumina prelinsă din ochii de cristal ai unor veioze îndepărtate m-a înșelat, însă aș fi fost gata să jur că, fără ca el să fi rostit vreun cuvânt, mâna stângă, până atunci inertă, a lui Andrei Georgescu, dăduse la o parte un șarpe de fum albăstrui, rătăcit între ei, cu mișcarea molatică făcută de broaștele țestoase din insula Galapagos când se târăsc la apă. Semnele aflate în imperiul penumbrei posedă un anumit grad de incertitudine. Aceasta ca să înțelegeți: eu am văzut mâna lui Andrei Georgescu destrămând fumul unei țigări străine; altcineva se poate să o fi surprins mângâind pieziș una dintre navele acelea fierbinți care poartă, de la adăpostul mătasei și al dantelei, fundamentale bătălii femeiești. Așezată pe scaun, ea zâmbise. Ar fi vrut să-și aprindă o țigară însă totul se vădea neasemuit de complicat. - Ce faci, Andrei? întrebă ea (îl cunoștea, dar pentru mine ea rămânea o străină). Andrei Georgescu, care se născuse într-o casă cu încăperi mari și igrasioase unde mai locuiau două bunici, o mamă cu inima slăbită și un motan bătrân, extrem de leneș, Andrei Georgescu, care, licean fiind, își formase o education sexuelle edificatoare audiind cursurile despre prevenirea sarcinii, păru să nu înțeleagă întrebarea. Era limpede ce făcea, doar că fiziologia sa asediată îl trădase. Gabriel Liiceanu, în "Apel către lichele", vorbește la un moment dat despre încremenirea în proiect a politicienilor vârstnici. Însă principiul său poate fi aplicat și aici: Andrei Georgescu, străveziu la chip, își ținea dinții încleștați. Un morcov tânăr, lunguieț, zvâcnea în culcușul umed al pantalonilor săi.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate