Fără niciun fel de introducere, fără ca măcar să mă prevină, și-a început povestea din punctul în care-o lăsase, de parcă doar ce încheiase fraza.
- Bunicul Ion era un fel de șef al clanului. Cum ți-am spus, tot neamul era adunat pe o stradă și când se mergea la câmp, plecam toți odată, cu cățel, cu purcel. Nimeni nu lipsea, înafară de bunica Voica. Ea răspundea de gospodărie, de creșterea nepoților, avea grijă de toate, era, ca să zic așa, un fel de administrator șef.
- Și executant țef în acelasi timp, presupun.
- Da, se-nțelege, dacă doar ea rămânea.
În spatele curților, fiecare familie avea un lot de teren unde cultiva viță de vie, pomi fructiferi, pepeni - un rai pentru noi, cei mici. Acolo ne petreceam timpul, fără niciun fel de opreliști. Urmau apoi, despărțite de un gard de sârmă ghimpată, terenurile GAS-ului, așa zisa Gospodărie Agricolă de Stat. Începuse deja, timid, dar sigur, marea acaparare, marele jaf. Acesta, după cum probabil știi, a fost începutul sfârșitului pentru adevărații români, pentru oamenii gospodari, pentru dezvoltarea și bunăstarea unei țări care a avut singura vină că se afla așezată lângă Marele Vecin de la Răsărit.
- Și că terminase războiul cu rușii.
- Da.
- Și c-au fost destui fără coloană vertebrală.
- Nu intru în amănunte, poate altă dată.
La GAS lucrau sau făceau pază, nu mai știu exact, soldați. Dimineața, la deșteptare, suna o goarnă, iar ei, veseli nevoie mare, cântau “Dă-mi, Leano, batista ta!“.
Lângă bunicul stătea unul dintre frații lui mai mici, unchiul Nicu. Un munte de om, parcă sculptat în piatră, oamenii îi spuneau “grecul“. Pe mine mă impresionau mâinile lui (iar mâinile!), care erau mari ca niște lopeți. Pe cât era de masiv, pe atât era de blând și bun, încearcă să ți-l imaginezi ca pe un urs drăgăstos.
-Ești un molâu, asta ești! îl certa bunicul. Tu, dacă trebuie să omori o muscă, începi să plângi c-o săptămână înainte.
- Bă nene, bunătatea nu-i egală niciodată cu prostia, doar tu crezi asta.
Diminețile când se pleca la muncă, unchiul Nicu era cel care pregătea totul, înhăma caii la căruță după ce, mai întâi, îi țesăla, îi adăpa și tot el avea grijă să nu lipsească nicio unealtă necesară muncii la câmp.
După ce mă trezeam (aveam pe atunci vreo cinci anișori), mă întreba:
- Ia zi, băiete, unde vrei tu să stai?
- Lângă matale și tataia, pe scândură, răspundeam automat, cu ochii cârpiți încă de somn, dar plin de importanța faptului de-a pleca de cu zori la treabă, alături de cei mari.
- Bine, bă, bine, da știi tu ce trebuie să faci ca să stai acolo!
Știam prea bine, trebuia să le cânt. Căci, după ce ieșeam din sat și treceam calea ferată, numai ce-l auzeam pe unchiul:
- Bă nene, nu tre’ să ne veselim și noi oleacă?
- Păi altfel cum mama dracului, că doar nu mergem la mort! Ia zi nepoate!
Atât așteptam ca să iau startul - “Dă-mi, Leano, batista ta/ Păi nu ți-o dau că este-este muldală“… Atât știam, atât auzisem sau doar atât reținusem de la soldați și repetam până mă oprea vreunul. Iar ei se amuzau copios, râdeau tare și sănătos, cu-n râs de bărbați puternici, căliți la focul Bărăganului.
- Mai știu pe cineva care râde așa.
- Hm, dacă nu râdeam, copilă, mă haleau demult lupii cei răi și flămânzi. Cu râsul ăsta am îndepărtat și păduchii și-am iesit la liman din toate noroaiele pământului.
- Zi mai departe! spun speriată de teama că s-ar putea opri , întrucât, preț de-o secundă,
l-am simțit întunecându-se.
- Cum îți spuneam, cântam peltic, ca o placă stricată. Mămica mea, care stătea cu femeile în căruță, intervenea în cele din urmă:
- Lasă-l, tăticule, în pace! Nu vezi că nu știe tot cântecelul?
- Păi să-l învețe! Nu zici tu că e cel mai deștept nepot al meu? Și-apoi, dacă nu-l cântă bine, diseară o să bea o cană de lapte mai puțin“ Și făcea cu ochiul spre frate-său.
- Noroc, Ioane! Mai ai, bă, mai ai? întreba câte un vecin.
- Păi ce, bă, munca să termină vreodată? Că dacă era ea pe terminate ori nu era deloc, dădea, bă, foamea peste noi!
Rudele din partea mamei au fost oameni cu un dezvoltat simț al proprietății, toți, fără nicio excepție și așa am rămas și noi, urmașii lor. Dar...venea usor, ca o umbră, apropiindu-se furiș, ciuma bolsevică, boala comunistă. Mi-aduc aminte că, odată, caii unui vecin au intrat în porumbul lui tataia. M-am revoltat grozav, rățoindu-mă la vecin:
- Scoate, bă, caii din porumbul lu’ tataia, dumnezeii mă-tii, că altfel ți-i duc la obor!
Omul se ținea cu mâinile de burtă de-atâta râs:
- Auzi, mă Ioane, ce zice gândacu’ ăsta, că-mi duce mie caii la obor! Tu-ți grijania mă-tii dar astăzi și mâine!
- Ce vrei, Vasile, dacă are nepotu’ porumbu’ lui!
Așa erau oamenii, așa mi-i amintesc, prieteni și buni vecini. Nimic nu era la grămadă, fiecare-și vedea de munca lui, de casa lui, într-o ordine lăsată de Dumnezeu.
Pe vremea aia, rar dacă auzeai că i s-a furat cuiva o găină dau o dublă de porumb. Bogatul era bogat, mijlocașul -mijlocaș, iar cine era sărac lipit pământului ăla ori era bolnav, de nu putea să muncească, ori puturos din cale-afară. Nu zic că era bine, cum ți-am spus, viața era grea, munceau toată ziua în arșița Bărăganului, munca toată manuală - sapă, seceră, treieră - iar familiile erau numeroase, dar n-am prea văzut oameni leșinați de foame sau cerșetori. Mai stăteau unii mai nevoiași la Biserică la pomană și, în general, cel care avea sărea în ajutorul amărâților. Și altceva - nu prea vedeai oameni bolnavi. E drept că și mureau mulți, în special copii, dar, care trăia, o tot ducea bine și mulți atingeau vârste înaintate fără să știe ce-i ăla doctor. Și tine cont - se țineau de sapă și coasă până-n clipa din urmă. Dacă te tăiai mai rău, știi ce puneai pe rană? Praf, da, da, țărână din uliță și, slavă Domnului, era din belșug! Ce faci ochii ăia mari la mine?
- Pesemne mă minunez.
- Ai și de ce.
Ziceam de simtul proprietății...Ai mei au fost considerați chiaburi și, până la urmă, i-au adus și pe ei în rând cu restul lumii, la munca aia colectivă. Știi cine-au fost primii care-au intrat în colectiv? Săracii satului care n-aveau ce pierde și care, cum ți-am spus, erau puturoși din tată-n fiu. Nu-ți mai spun despre asta, îmi face rău și mai știi și tu din ce-ai citit sau de la ai tăi.
Se vehicula o vorbă - “Ana Pauker și Dej/ Au băgat spaima-n burgheji“ (despre asta vom mai vorbi, poate, altădată).
Primele poezioare pe care le-am învătat sunau stupid, deși noi eram mândrii foc să le recităm. I-auzi vorbă - “Dă-mi, tăticule și mie/ O lopată și-o mistrie/ Să mă duc pe șantier/ Să mă fac brigadier.“ Auzi stupizenie! Brigadier - ăsta-i tot cuvânt introdus cu forța de la răsărit. Habar n-aveam noi ce-i aia. Dar ne-au învățat ei. Oare asta trebuia s-ajungă un copil de țăran? În sfârșit....
Am trăit în cultul familiei unite, al roirii în jurul stupului. Fiecare individ știa că are un rol pe lume; atunci copilul, copacul, iarba, totul era prețuit. Se spunea că cine nu aduce pe lume un copil, nu plantează un pom și nu construiește o casă, face umbră pământului de pomană. A propos de familie, îmi amintesc serile când ne întorceam de la muncă, din câmp, praf si căldură. Când mamaia Voica ne punea masă “cu ce dădea Dumnezeu“- cum zicea, uitam toți de oboseală. Era frumos, îmi amintesc cu mare drag de serile când stăteam toți în jurul mesei și, odată așezați (niciodată înainte de a se așeza tataie primul), înfulecam cu pofta omului sănătos. Bărbații nu se ridicau de la masă, noi, copii, aduceam, dacă era nevoie, apă rece, primii erau serviți tot bărbații, într-o ordine mereu aceeași, începând cu cel mai în vârstă, și tot ei primeau ce era mai bun și mai consistent. Ar putea părea un lucru deplasat acum, dar atunci toată lumea îl respecta cu sfințenie și nouă chiar ne plăcea. Citesc pe fața ta o urmă de dezaprobare, chiar mă distrez încercând să mi te imaginez stând în picioare la o haită de flămânzi cum eram noi, te simt deja crispată și gata să leșini. Știu, prințesă, că oamenilor moderni nu le place asta, dar întreb și eu, așa, să mă aflu-n treabă - unde ne-a dus modernismul?
Bunica, mândră de noi, exclama:
- Ce de nepoți are mamaia și ce copii frumoși!
Ca să ne supere, tataie spunea:
- Gata, bă, de mâine toată lumea la casele voastre, că m-am săturat de-atâta copilărime! Împrăștierea!
- Ioane, Ioane, nu vorbi, omule, cu păcat! Nu vezi că sperii copiii degeaba?
- Ia te uită, mă femeie, ai și tu dreptate o dată! Ce m-o fi apucat? Ai văzut tu că până și găinile-s mai multe și mai frumoase cu atâția copii pe bătătură? Da’ tu, oltene, de mâine să pleci la mă-ta acasă!

- Asta a fost pe ziua de azi, așa-i? Þi s-a pus iar nodul.
Dă din cap, uitându-se prin mine. Îl simt epuizat și trist și-i propun într-o doară, sperând să-l scot din starea asta:
- Știi ce, hai la strand!

Fumează în continuare ca și când nu m-ar fi auzit. Când nu mai așteptam vreun răspuns, revine hotărât:
- Nu! Azi nu vreau să mă ardă alt soare decât cel al copilăriei mele, pe pământul bunicilor mei, în colbul uliței dragi. Și când n-am să mai pot, mă voi ascunde-n umbrarul din câmp, pe care-l făceau verii mei mai mărișori pentru noi, cei mai mici.
- Bine, atunci vin si eu. Pot?
- Prințesele n-au ce căuta la câmp, nu-i de ele, li se ard mânuțele și fața, le papă furnicile piciorușele, le bate soarele-n cap și rămân așa.
- Taci și nu mă mai necăji! Ce tot îi tragi cu prințesa? Și bunicii mei tot tărani au fost și n-am crescut în puf, dacă vrei să știi.
- Zăăău? Să nu-mi spui c-ai stat și pe combină!
- Și dacă n-am stat, ce? Da’ știu ce-i aia, o vedeam când eram foarte mică, mi se părea un monstru și nu înțelegeam ce rol are. Imaginea ei o asociez cu drumul pe care-l făceam cu bunica până la sora ei mai mică, în satul vecin. Mă mințea mereu - “Hai la tușica Orica, la București!“ Știi, chiar credeam că acolo-i Bucureștiul.
- Așa deșteaptă erai?
- “Dă-mi, Leano, batista ta!“ Și încă un vers. La cinci ani, știam zece strofe din “Luceafărul“ și “Mama“ de George Cosbuc, de la cap la coadă.
- Se-nțelege, doar ești o intelectuală.
- N-am...vrut să spun asta.
- Dar ți-a reușit de minune. Hai, știi că nu mă supăr pe copii!
- Iar începi? Stai să termin. De curând, la înmormântarea bunică-mii, am întâlnit-o pe Orica și mi-am amintit de combină. Am rugat-o să-mi explice cum funcționează și care era rolul oamenilor, acolo, călare pe ea. Acum sunt lămurită.
- Sunt convins. Niște teoreticieni, asta sunteți voi, intelectualii. Ce ne-am face fără voi?
- Aveam impresia că nu-i disprețuiești...
- Bineînțeles că nu-i disprețuiesc, pe tine cu atât mai puțin, și am un respect deosebit pentru oamenii cu multă carte. Chiar nu ți-ai dat seama că te necăjeam, așa, ca să te văd botoasă?
- Și tu nu ți-ai dat seama că eu mi-am atins scopul, să te scot din melancolia în care te aruncaseră amintirile?
- Bingo! Meriți să fii prietena mea. Pe chestia asta, te iau cu mine. Hai sub umbrar,...prințeso!