Murmur infundat de voci, undeva aproape. Din cand in cand cineva vorbeste tare si deslusit, iar intre timp se aud zgomote de fieraraie miscata si de sticla sparta, printre fosnetul frunzelor.
- Da-te din calea mea!
Asta era Iacob. O voce putin cam pitigaiata, folosita la intreaga capacitate.
- Sa-mi bag!...
Asta era Marcu. Nu se putea sa nu-l recunosti. O voce groasa si ragusita.
Micu isi dadu seama ca e dimineata, dar nu deschise ochii. Asculta in continuare zgomotele din poiana. Se legana usor, si raze stralucitoare de soare i se plimbau peste pleoape, intrerupte de umbre miscatoare. Mirosea a aer curat.
Cand deschise in sfarsit ochii, simtind somnul departe, Micu stranse din buze si se gandi ca probabil AIA l-au trezit cu zgomotele lor. Lui ii placea sa doarma. De ce n-au putut sa se trezeasca si ei mai tarziu? SIGUR era mana lui Iacob aici. El era ala care se treza intotdeauna cu noaptea-n cap si nu putea sa stea locului o clipa.
Isi aminti ca adormise, ca de obicei, in copac, ascultand zgomotele intunecate ale noptii. Seara nu putea sa adoarma intotdeauna la fel de repede pe cat si-ar fi dorit, si acum ar mai fi dormit cel putin inca un ceas. Dar, daca n-a fost sa fie...
Se cobori alene din copac si se intinse cat era de lung. Apoi se scutura de frunze si ciuli urechile cand auzi glasul Mihaelei.
- Eu am plecat... Sa nu ma cautati!...
Probabil de-aba se trezise, altfel ar fi plecat mai devreme. Or fi trezit-o si pe ea dobitocii ailalti!
Micu se indrepta de spate si facu cativa pasi inspre poiana. Iar cand depasi si ultimii copaci, nu mai observa silueta Mihaelei disparand in partea opusa. Pentru ca atentia ii fu captivata de ce se petrecea in mijlocul poienii.
Marcu si Mihnea stateau deoparte, comentand cu aere de savanti pe tema ciudatei ingramadiri de obiecte din fata lor. Iacob se apropia ducand in spate o chestie de metal ruginit ce cu greu putea fi identificata ca fiind o portiera de automobil. Pasi cu grija pe bolovanii cubici aranjati in jurul gramezii si depuse cu un aer indiferent portiera peste restul obiectelor.
si erau o groaza de obiecte! Micu habar n-avea ce ar fi putut sa fie multe dintre ele, dar recunoscu nervutile unor structuri din lemn (ce barbarie!), bolovani cubici asezati unul peste altul, o groaza de cioburi de sticla si multe bare si plansee de metal, ruginite sau nu. Toate erau aduse de la ruine. Oare ce-l mai apucase pe Iacob?
Cu vreo cateva saptamani in urma se apucase sa tunda copacii. Degeaba se rastise Micu la el o ora intreaga, el o tinea pe a lui: ca poiana nu era destul de frumoasa, ca vrea sa o faca perfect rotunda... Cand terminase, totul arata oribil si copacii plangeau din mii de rani. Nici acum nu aratau mult mai bine. Mai demult voia sa ajunga in cer. Nu lua in seama avertismentele celorlalti, si se catara in copaci pana sus de tot, unde crengutele subtiri nu-l puteau sustine si se rupeau una cate una, iar el plangea de nervi si de suparare cand ajungea jos zgariat si lovit si fara sa fi atins cerul.
Micu isi reveni din stupoare si se apropie de gramada de gunoaie. Nici nu mai fu nevoie sa intrebe nimic. Marcu il intampina cu un torent de cuvinte.
-Iacob-vrea-sa-si-construiasca-un-turn-si-sa-se-urce-pe-el-pana-la-cer - mare idiot!
Asta era Marcu. Vorbea repede de tot, uneori ceilalti nu-l intelegeau si se enerva teribil daca trebuia sa repete. Acum insa privirile elocvente ale lui Micu aratau ca intelesese. Intr-adevar, mare idiot!
- Bine, zise Mihnea cu calmul lui caracteristic, dar nu inteleg la ce ii trebuie sticla.
- Zice... auziti? Zice ca e ca un fel de liant, e ceva fara de care turnul nu ar fi complet, se mai linisti Marcu. E idiot, se repeta el.
Iacob iesise din poiana si disparuse in directia ruinelor. Acum era liniste in poiana. Marcu si Mihnea nu mai aveau ce sa zica, Micu se aseza undeva la umbra si tacu malc, iar Mihaela disparuse de mult in directia muntilor.

Iacob se intoarse carand o veioza cu picir lung, se opri in fata movilei si o arunca, aparent la intamplare, intr-o margine. Becul se sparse cu un pocnet sec, adaugand cateva cioburi la multimea deja existenta. Privi o clipa gramada, care incepuse sa capete dimensiuni considerabile - trecuse deja de mult de braul lui Iacob si ameninta sa-i intreaca in inaltime si umerii. Ofta si se intoarse pe calcaie, iar dupa un moment porni fara graba inapoi inspre ruine.
Micu adormise iar. Visa ca Iacob o imbratisa pe Mihaela. Iar ea statea acolo, melancolica ca de obicei,fara sa spuna nimic si fara sa schitese nici o miscare, si Iacob o strangea tot mai tare in brate, si ea se facea tot mai palida... Micu vroia sa urle, sa fuga spre ei, sa faca ceva, orice, dar parca se transformase in stana de piatra si nu putea sa faca nici cel mai mic gest.

Trei zile trecura ca si cand nici n-ar fi fost. Iacob continua sa faca drumuri intre poiana si ruine, aducand de fiecare data cate un singur obiect, iar acum movila era la fel de inalta ca oricare dintre copacii din jurul poienii. Culmea culmilor, gramada naibii nu se prabusea. Era inalta si subtire, si gunoaiele nu erau prinse unele de altele in nici un fel, dar gramada statea statea in picioare, si inca il mai tinea si pe Iacob cand se urca sa mai adauge ceva in varf. Marcu injura, apoi tacea, dus pe ganduri, si iar injura. Mihnea tacea si se uita la movila, si din cand in cand clatina din cap. Micu era furios, pentru ca gunoiul era gunoi si Iacob nu facea altceva decat sa murdareasca poiana. Ba, poate ca o sa se si prabuseasca toata gramada cu el in varf, si moare dracului... Doamne fereste!
Pe Mihaela n-o mai vazuse nimeni. Dar nu erau ingrijorati. Ii placea sa stea singura, sa exploreze muntele, sa viseze cu ochii deschisi... Cine stie la ce viseaza ea?...

Amiaza celei de-a patra zile il prinse pe Micu holbandu-se la monstruozitatea ce se ridica in poiana. Iacob adaugase in varf, de dimineata, o scara din aceea in forma de A, rezemand-o cumva in picioare,si toti erau de acord ca turnul era gata. Nu mai era loc sa construiasca nimic in varful scarii. Toti trei stateau la o distanta sigura, la marginea poienii, si-l asteptau pe Iacob.
Respectivul nu se lasa asteptat prea mult si aparu la marginea poienii. Micu observa ca aparuse dinspre munte, nu dinspre ruine, si se mira, dar vazu ca Iacob nu ducea in mana decat o sticla. Sticla pe care o balansa cu grija si cand ajunse la o distanta potrivita o arunca cu precizie undeva in varful turnului.
Cei trei de la marginea poienii scoasera la unison o exclamatie de surpriza, caci nu se asteptau ca fragilul turn sa reziste nici macar la o pala mai puternica de vant. Sticla se invarti insa prin aer de cateva ori si se sparse zgomotos, undeva la baza scarii. Soarele lumina o mare de cioburi, care cazu rostogolindu-se pe pantele abrupte ale turnului, si o ploaie de stropi rosii care cazu incet, udand turnul si iarba din jurul lui.
- Ce era in sticla? striga Marcu.
- Vin, veni replica indiferenta a lui Iacob.

Mihnea se strecura prin noapte pana la baza turnului. Se opri pentru o clipa sa priveasca luna, aproape plina, care lumina de sus poiana si turnul - o alaturare fantastica.
"De ce? De ce el poate sa viseze si eu nu?" se intreba el strangand inciudat din buze. "De ce?"
Se apropia deturn. Pusese de cateva zile ochii pe veioza cu picior lung, unul dintre putinele obiecte metalice care nu ruginisera. Ii placea, si atat. Voia sa o aiba.
Pasi pe primul rand de pietre cubice, apoi pe al doilea, pana acolo unde instinctul ii pompa in creier frica de a fi ingropat de viu sub tonele de gunoaie. De acolo se intinse si apuca veioza. Era rece si dura, sclipitoare in lumina lunii si nu parea sa sprijine nimic important. Parea aruncata acolo fara nici un rost. Asa ca o smuci usor.
Nu se intampla nimic.
Isi sprijini piciorul de o usa de dulap rezemata de cateva caramizi si trase mai tare. Nimic. Examina furios veioza. Nu parea sa fie blocata de nimic, nu era ingropata sub nimic altceva si totusi refuza indaratnica sa se miste. Macar cu un milimetru.
Mihnea o smuci in sus si in jos, fara nici un rezultat, apoi inainte si inapoi, din nou fara sa reuseasca nimic. Ce dracu' facuse Iacob? Incerca pe rand sa miste usa de dulap, o barna de lemn, o sarma indoita agatata de o bara metalica si o clanta de usa care rasarea aiurea dintre niste cordoane de plastic. Nimic nu misca. Doar cioburile de sticla nu pareau incremenite, dar oricum numai de o taietura nu avea navoie acum. Asa ca dracui inciudat si se departa tremurand. Asa ceva nu trebuia sa se intample.

A doua zi, Mihaela inca nu aparuse. Pana si ea s-ar fi amuzat de spectacolul ce avea sa urmeze, asta daca nu cumva se va sfarsi rau. Iacob privise toata dimineata turnul, din diferite unghiuri, cu o expresie de adanca multumire intiparita pe fata.
Iar cand soarele se ridica deasupra varfurilor copacilor, risipind norii si ceata diluata ce se tara pe deasupra poienii, porni sa escaladeze turnul, incet si calculat, sub privirile circumspecte ale celorlalti. Acum turnul parca ii oferea pe rand trepte pe care sa-si aseze picioarele, si cablurile izolate, groase, ce se incolaceau in spirale aproximative parca erau anume asezate ca sa le apuce cu mainile. Cei de jos, inspre care Iacob nu arunca nici macar o privire, il priveau acum cu sufletul la gura. Nu indraznisera sa se apropie si stateau inca la marginea poienii, ridicandu-si privirile din ce in ce mai mult.
Intr-un tarziu, Iacob ajunse la scara. O escalada cu usurinta si ramase cocotat in varf, pe vine, intr-o pozitie precara. Intinse o mana tremuratoare in sus...
si apoi, intr-o succesiune rapida de miscari, cauta cu mainile un sprijin pe marginile scarii si zvacni din tot corpul, aruncandu-si picioarele in sus. Acum parea ca sta in maini, in varful scarii, ca o prelungire nemiscata a turnului, si dupa cateva clipe de asteptare, isi arunca mainile in laturi. Cei de jos priveau acum cu gura cascata un corp ce parea ca sta suspendat in aer, cu capul in jos, fara nici un sprijin. Silueta mica a lui Iacob isi flexa atent genunchii si facu un pas ezitant, apoi inca unul. Mergea cu capul in jos, printre norii pe care ii spulbera incet cu picioarele, pe bolta cerului. Prinse curaj hi incepu sa alerge, cu bratele intinse, iar vantul aduse la urechile celor de jos zvonul indepartat al unui hohot de ras limpede si incantat.
Mihnea il urmari pe Iacob cum se pierdea in departare, printre coroanele copacilor, si apoi se avanta spre turn intr-o goana nebuna. Micu si cu Marcu erau prea uimiti pentru a face altceva decat sa se holbeze uimiti inspre norii ce invaluisera silueta lui Iacob. Mihnea ajunse langa turn, sari direct pe al doilea sir de bolovani patratosi si cenusii si trase un sut, cu sete, din goana, direct in vergeaua veiozei care iesea dintre gunoaie.
Iar turnul gemu din adancul maruntaielor lui metalice si se indoi, metalul ruginit care statuse pana atunci drept se chirci si se innegri, lemnul care acum parea putrezit se dezagrega in aschii umede, mucegaite, si turnul se prabusi in el insusi, in timp ce Mihnea se uita prostit la el. Daca Micu nu si-ar fi dat seama la timp de ce se intampla si nu s-ar fi grabit sa ajunga langa el si sa-l traga inapoi, probabil ca n-ar mai fi apucat sa vada ce mai ramasese din turn - un morman de gunoaie vechi, compacte, inalt de-abia de un metru si jumatate, risipit insa numai pana la limita primului sir de pietre cubice murdare, adancite in pamant.