agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2923 .



Scrisoarea Zilei care a venit... prea demult...
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [madman ]

2004-07-11  |     | 



Bună dimineața, bătrâne Domn.
Spun "dimineața" pentru că deasupra înghețatului întuneric în care îmi târăsc existența a licărit, parcă, o sfioasă rază de lumină... Încă nu sunt sigur, dar sper, dintr-un sadism familiar ție, care mă cunoști atât de bine... Durerea căderii, deznădejdea pe care o voi simți la destrămarea crudă a singurului vis pe care mi-l mai permit mă va asigura că încă mai pot să simt... În acest bizar fel, neputința sigurătății îmi va redeveni singurul aliat...

Dar ce știi tu despre singurătate? Despre speranță... despre înfrângere? Din bezna în care te-ai născut, ochii tăi orbi nu au mai întâlnit nicicând o altă privire, urechile-ți surde nu au ascultat niciodată un glas omenesc, iar pielea-ți moartă nu a simțit niciodată atingerea altui trup...
Câteodată mă întreb dacă mai exiști altundeva decât în închipuirea mea...

Din nefericire, oricum ai fi, real sau imaginar, viu sau mort, ești singurul căruia pot să mă destăinui, singurul care încă mă mai ascultă. Deși tu știi deja ce vreau să-ți spun, știi chiar mai multe decât știu eu însumi, tu taci răbdător și asculți. Tăcerea ta e reconfortantă...

În închipuita mea dimineață vreau să-ți scriu, evident, despre Ea. Iarăși Ea.
Pentru că, pentru alte câteva clipe magice, firul s-a înnodat și povestea a început iarăși să curgă... Și cu toate că binecunoscuta durere ce urma să vină rupea deja din mine, am început să urc...

De această dată totul a început într-un loc aglomerat, la o sărbătoare plină de veselie, zgomot și miros de oameni. Sub o ploaie de artificii.
Printr-o întâmplare fortuită, Ea nu era cu nici unul din companionii ei obișnuiți, slabe umbre care se agitau de obicei în jurul ei, făcând giumbușlucuri ca să fie băgați în seamă.
Sub exploziile colorate am luat-o în brațe, așteptând respingerea... iar ea și-a lăsat ușor capul pe umărul meu... În mine cerurile au izbucnit în flăcări, oglindindu-se zgomotos pe cerul tuturor, ca pentru a le distrage atenția de la cauză, la efect. Privirile mi s-au încețoșat și am retrăit din nou senzația de vis de altădată. Oare cum reușea să facă asta cu mine de fiecare dată? Cum putea un gest atât de banal să însemne atât de mult când venea vorba despre ea? Nu știam, nu știu nici acum, dar mă lăsam furat de bunăvoie de această viitoare autoindusă decepție...
Totul a durat doar o clipă! Apoi, parcă regretând gestul necugetat, ea se dezlipi de mine, lăsându-mă confuz, undeva între o deznădejde copleșitoare și un hohot de râs isteric: "Doar nu credeai că așa ceva se poate întâmpla și a doua oară, nu?"

Și iarăși nu mai știu cum, am ajuns amândoi la o masă murdară, singuri, cu o sticlă de vin și două pahare de plastic în față. În atmosfera haotică ce domnea în jurul nostru era cadrul cel mai potrivit. Se făcea că vorbim... Lumea trecea pe lângă noi povestind, râzând, refugiindu-se către locuințele anoste de unde urmau să ia în piept a doua zi o nouă săptămână, cu nimic mai bună decât cea anterioară, doar cu mai puține vise... știam, însă, că ceilalți nu există decât în imaginația mea. Îi creasem eu, la fel ca și zgomotul fără sens din jur, pentru că intimitatea ar fi fost prea apăsătoare și aș fi clacat...

Și în acel închipuit forfot, noi singuri rătăceam, uitând de toate, pe cărările cotite ale unor conversații despre viață, despre moarte, despre inexistentul sens al existenței. Și pentru a doua oară în viață mi s-a întâmplat să mă pierd în ochii ei, să mă cufund în toată ființa ei, să pierd orice fir care m-ar fi legat, ca pe o marionetă, de realitate și de toate coordonatele ei. Eu eram aici, Ea era tot aici, înlăuntrul meu, și de acolo vorbea, deși eu nu o mai auzeam, simțeam doar vibrațiile trupului ei care trezeau în mine o fericire nepământeană, aproape dureroasă.

Sticla s-a golit pe nesimțite, iar pe lângă noi s-a așternut liniștea... ne-am trezit uimiți că toți ceilalți plecaseră. Era deja mult prea târziu...

Plimbarea pe străzile semi-pustii către apartamentul ei a fost un calvar. Simțeam deja despărțirea inevitabilă, iar neputința prelungirii acestui vis imposibil durea...
Apoi unul din noi (cred că totuși eu) a găsit un motiv plauzibil pentru a face ceea ce, de fapt, vroiam amândoi. Am intrat înăuntru...

Amintirile îmi sunt confuze după asta... Până la un moment dat. M-am trezit sub apăsarea blândă a buzelor ei... O secundă am uitat de tot și chiar am fost fericit... După care realitatea m-a izbit din nou, rece și seacă: probabil era doar efectul vinului. Dar am continuat să o sărut, sorbind fiecare secundă, decupând-o din Timp și fixând-o adânc în carnea-mi fierbinte, pentru a le păstra mereu în amintire... pentru a sângera mereu, la fiecare aducere aminte...
Era atâta disperare în gestul meu, încât mi s-a făcut teamă că aș putea să o sperii...

Când am deschis iarăși ochii, am mai prins o stea strălucind în ochii ei... după care Prezentul coborî, dureros, asupra ei, iar ea își așternu privirea pe podea, înspăimântată, confuză... Cum de permisese ca un astfel de lucru să aibă loc?
Am zâmbit amar. Știusem că așa va fi. De data asta eu eram cel fixat în concret. Nimic nu m-ar mai fi putut surprinde. Dar, în același timp, știam că nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ceea ce urma. Revanșa întregului Univers, căruia eu, un muritor de rând, reușisem să-i mai fur câteva secunde de veșnicie.
A fost ca un tren care m-a izbit în plin. Durerea aproape carnală a unui spirit schingiuit în Infern. Sute de ani într-o singură fracțiune de secundă.

Ea m-a condus la ușă, evitându-mi privirea. Știam că așa va face. Ne-am luat un rămas bun sec, pierdut în cuvinte inutile, prea multe și prea fade, menite a ascunde după ele neputincioasa realitate a dorințelor.

Până acasă am fumat țigară după țigară, încercând să îmi revin, să îmi aduc aminte măruntele lucruri "vitale" pe care le aveam de rezolvat a doua zi. Însă tot ce aveam în gând era moliciunea buzelor ei, fragilitatea trupului ei micuț în brațele mele.
Și, ca într-o proastă telenovelă sud-americană, afară a început să plouă. Timid, în picuri mici și demni, ca pentru a compensa lipsa stropilor sărați din sufletul meu. Știam că va urma o noapte lungă...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!