Pana se trezeste ziua, astrele aduna miracolele, infinituri de pietre in fantani. Rocile albe pun in evidenta rocile vulcanice, nu le inlatura. Natura iscaleste pe roca fiecaruia...In fantana durerii, pietrele sunt mai pretioase. Pietrele spalate de rau nu stralucesc, ba mai mult, din naivitate naturala apele isi distrug podurile de piatra. Cum sa te feresti de propriul ecou, de apa transformata in sange? Realitatea e ca totul se petrece in inima. Cand ne trage miracolul de piept, parca cineva ne tine inima in causul palmei. Fiecare om este, in felul lui, o fantana, un suflet taiat intr-un ciob de oglinda. In adancuri se urca greu. Nu e ca si calatoria pe drumurile netede unde nu obosesti, dar nici nu inaintezi. Calatorind prin miracol murim putin, dar mai bogati.
In dimineata miracolului vietii se cauta gingasia, un preludiu al dorului. Miracolele nu vin ca zilele, una dupa alta, se mai poticnesc. La inceput namolurile tainelor s-au asezat rasturnate in interiorul meu. Bucuriile vietii si-au cerut sacrificiile in mine. A venit vremea sa ne pregatim singuri fiecare bucata de miracol. Nu avem rasarit, dar nici nu am rodit in pustiuri spirituale. Miracolul de a ne naste e rodul dorurilor inscrise pe catargele spiritului. Trebuie sa traiesti, daca se intampla sa fii in viata. Miracolul nostru tine de supravietuire, pentru ca descindem dintr-un basm vegetal. Miraculosul e imbracat in straie umile si merge pe cai neumblate. Cand o cale devine capat, esenta sa se stinge. Totul e temporar, atata vreme cat ne ocupam de ceea ce este vesnic.
In amiaza zilei nu ne multumim cu punctul, cautam intrebarile...si asteptam ca miracolul sa produca explozia inlauntrului omenesc. Totul participa la ceea ce suntem: melancolia inghesuita in geana dorului sau lacrima care plange cu ochii, dezmirdatul chip, nebunatica idee...Sa recunoastem ca exista un schimb de ochi în atmosfera, jaratecul privirilor fiind intretinut cu lacrimi. E totusi bine ca taciunii nu fac fum. Sau poate zic asta pentru ca taciunele meu s-a transformat intr-un zefir ce m-a purtat peste lume. Si zburand, stingeam focuri, pentru a aprinde furtuni. Cand obosim aripile noastre poposesc mut printre oameni, le iesim în cale cu ochii inchisi, pentru ca traim ca orbii, si ii ajutam pe altii ca ologii pe orbi. De pe un umar pe altul ne trecem crucea proprie. O mantuire prin necuvant a privirii. Devenind tot mai flamand de nemurire esti responsabil pentru ceea ce devii. Drumul spre stele ne obliga sa trecem prin mai multi nori. Fugind dupa stele, ne-am izbit de lume si vedem pe cer cum navighează umbra noastră. Cu miracolele nu traiesti, arzi. Nimeni nu ti le poate ucide sau stinge. Suntem comete. In marginea neintelegerii miracolului tau nu poti face jocuri de intelectie pe baza pasiunilor ce aservesc nedemne.
Stam si cugetam singuri, pe inserate, stiind ca a nu actiona inseamna a face mai frenetic. Nu putem sti ce a fost cu alte miracole prin vremi, dar nici pe ce pozitie stau ele astazi nu prea stim. Putini aud ceasul care bate, poate pentru ca prin zei se trece chiar deasupra noastra, intr-un timp nemasurat. Nici cantecul, nici ruga zeilor n-au putut descremeni miracolele? Ingaduim raspunsurile sa ne inalte peste timp, peste loc, insa neprihanit eternul doarme. Sa nu uitam ca prin miracole se trece, nu se merge...