agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2218 .



Sirena
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ant ]

2004-07-25  |     | 



Puștanii bronzați scoteau țipete de încântare la vederea peștelui argintiu, mărișor, pe care cel mai răsărit dintre ei îl scotea din apă. Se aplecau atât de mult să vadă minunea, că Soranei i se făcu teamă că va trebui să sară în mare după vreunul dintre ei, trădându-și prezența.
Îi urmărea cu privirea demult – mai degrabă, se uita cu atenție la unul dintre ei, un băiețel cu ochii albaștri, tăiați oblic, ca ai chinezilor, cu fețișoara bronzată, aproape ascunsă de claia de păr șaten, încâlcit. Era de altfel singurul care îi descoperise prezența pe dig și, lucru ciudat, nu se repezise să le atragă celorlalți atenția că mai era cineva cu ei, un adult. Îi arunca numai, din când în când, câte o privire furișă, văzându-și apoi cu seriozitate de undița lui și fredonând.
“Copilul ăsta,” gândi Sorana, “are să crească mare și are să uite, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată, toată bucuria descoperirilor mărunte, are să ajungă…” aici se opri. Are să ajungă cum? Ca ea, poate. Un fel de epavă ca aceea din zare, încă frumoasă, spre care însă înotătorii curajoși se avântau numai din curiozitate sau din dorința de a se grozăvi față de alții.

***

Amintirile Soranei – pe care venise să și le înfrunte aici pe digul puțin cunoscut turiștilor – începeau tot într-o zi de vară, la București. Ziua în care “se trezise” la viață, mai precis, ziua în care simțise bucuria imensă, repetată de atunci dar nu cu aceeași intesitate, că există. Era “pe câmp” – denumirea dată de părinți maidanului din spatele blocului – și privea florile de cicoare, aproape mai înalte ca ea, gândindu-se că în vârful lujerelor verzi și subțiri se află crâmpeie de cer și că dacă are destulă răbdare va putea să vadă cum cerul coboară pe pământ și se ridică iarăși, lăsîndu-i ei aceaste amintiri albastre.
Deodată observă cu oroare că bucățelele de cer erau rupte cu nepăsare de un băiețel care le punea apoi într-o sacoșă de plastic. Băiețelul era aplecat și nu-i vedea fața, dar simți dintr-o dată că vraja zilei de vară s-a dus, că-i era milă de bietele flori de cicoare din punga de plastic.
- Hei! Strigă ea indignată.
- Hei, răspunse băiețelul, privind-o zâmbitor, interpretând exclamația
drept salut.
- Ce faci aici? Întrebă Sorana pregătindu-se să-i explice că bucățelele
albastre erau din cer și că nu poate să le pună, chiar așa, într-o sacoșă de plastic ca acelea în care mama ei păstra ceapa și cartofii. Se întrerupse însă când observă că băiețelul are ochii exact la fel de albaștri ca florile de cicoare, exact ca cerul acelei zile de august târziu.
- Culeg plante medicinale, pentru plan, explică serios băiețelul. Începe
școala peste trei săptămâni și ne-au zis să aducem plante.
Sorana luptă un timp cu noțiunea de “plante medicinale” apoi, rușinată, îl întrebă ce înseamnă.
- Se fac medicamente din ele, spuse băiețelul plin de importanță. Dacă
vrei îți arăt. Și strânse o floare de cicoare între degete, apoi o frământă repede, transformând-o într-o biluță albastră și umedă.
- Gata, anunță el. Asta e o pastilă, dar trebuie multe. Din fiecare floare
se face o pastilă, și noi trebuie să adunăm câteva kilograme.
Sorana renunță să-l mai întrebe ce sunt kilogramele și căută să schimbe discuția.
- Auzi, cum te cheamă?
- Numai persoanele fără imaginație încep o propoziție cu “auzi”, zise
el, dar văzând că fetița e pe cale să plângă, spuse repede: Ștefăniță. Pe tine?
- Numai pe copiii răsfățați îi cheamă Ștefăniță, se răzbună Sorana. Pe
mine mă cheamă Sorana, adăugă și ea la fel de repede, văzând cum se întunecă albastrul din ochii băiețelului.
De atunci începu prietenia ciudată dintre băiețelul altminteri sfios și fetița de obicei bătăioasă și autoritară. Sorana avea un frate mai mare și creștea în “umbra” lui – cu alte cuvinte, suporta ghionturi date pe furiș, ciupituri, lovituri cu picioarele pe sub masă, dar le și întorcea, e drept nu în aceeași măsură și nu cu aceeași forță. Poate din cauza aceasta, avea ororare de jucăriile de obicei considerate “feminine” – păpuși, căsuțe în miniatură, și tot arsenalul de obiecte “drăgălașe” asociate cu acestea.
Ștefăniță era așa cum nici un tată nu și-ar fi dorit să fie fiul lui. Tăcut, sfios, cuminte, nu-i plăceau confruntările directe, îl îngrozea gândul de a alerga după o minge și considera că cel mai plăcut mod de a-și petrece timpul este de a sta trântit pe spate și a privi cerul. Sorana credea de altfel că Ștefăniță are ochii atât de albaștri din cauza obiceiului lui de a se uita la cer în neștire. Era cu doi ani mai mică decât el și îi era recunoscătoare pentru faptul că stă de vorbă cu ea – spre deosebire de fratele ei, care, atunci când se întâmpla să o vadă în fața blocului, nici n-o băga în seamă, de parcă nici măcar vecină nu i-ar fi fost. Timp de doi ani, Sorana și Ștefăniță fuseseră nedespărțiți iar Sorana de-abia aștepta să intre la școală. Dimineața, când Ștefăniță era la ore, se cam plictisea.
Însă începutul școlii îi adusese Soranei cea mai cumplită dezamăgire de până atunci: alergase într-un suflet la Ștefăniță, să-i spună “cum a fost”, și ușa apartamentului fusese deschisă de un necunoscut. Unchiul lui Ștefăniță, cum avea să se prezinte, îi explicase că familia plecase în America. “Așa departe”, gândise Sorana. Iar apoi: “De ce nu mi-a spus?”. Degeaba încercaseră părinții să-i explice că “nu e voie” să pleci în America și că Ștefăniță “făcuse un lucru urât”. Multă vreme, Sorana a simțit, confuz, că Ștefăniță plecase din cauza ei.

***


L-a revăzut pe neașteptate. Sorana venise împreună cu alte câteva zeci de studente de la Facultatea de Litere să participe la un post de translator pentru o echipă de la o televiziune americană care voia să facă un film despre România. Ștefăniță era în comisia de examinare și rolul lui, deduse Sorana cu un zâmbet camuflat, era să ascundă faptul că vorbește limba română. Când i-a venit rândul să susțină conversația în limba engleză, l-a privit direct, sperând că își va aminti.
- Your name, please? Întrebă Ștefăniță fără să-și ridice ochii de pe
pagina cu CV-ul ei.
- Sorana, and yours? Nu se putu abține ea, surâzând ironic.
- Stephen, spuse el, ridicând ochii aceia albaștri și zâmbindu-i. De data
aceasta Sorana nu mai avu nici o îndoială. O recunoscuse.
Multă vreme după aceea luptă cu sentimentul de jenă pe care-l avusese când o sunase să-i spună că a obținut postul de translator. Își închipuia că-i acordase postul ca pe o favoare. O invitase la o cafea “ca să cunoască echipa”. Trei americani tineri, voioși, cu priviri luminoase, care se mirau de tot ce era în jur. Și, bineînțeles, el, Ștefăniță, regizorul, șeful neoficial al echipei.
- Treaba ta e simplă, îi explică Ștefăniță în engleză ca să înțeleagă și
ceilalți. Noi o să mergem pe teren, prin țară, la filmări, iar tu va trebui să traduci pentru noi – adică pentru ei, se corectă el – când au nevoie. Eu nu pot să fiu peste tot, adăugă el răspunzând întrebării ei mute.
Americanii erau entuziaști, de-abia așteptau să plece în munții despre care
auziseră atâtea, ba chiar o întrebară pe Sorana dacă crede că vor vedea vreun vampir. Sorana le spuse că vampirii au plecat toți la Hollywood la o conferință dar că speră, desigur, că se vor întoarce până pleacă ei. O miră voia bună cu care râseră americanii de această glumă cam slăbuță… Râdea și Ștefăniță, și Sorana observă cu bucurie că atunci când râdea devenea iar băiețelul de odinioară. Altfel, observă ea, Ștefăniță părea trist, obosit, bătrân înainte de vreme.
O conduse acasă, dovedind că nu uitase aleile întortocheate din spatele fostei betoniere, dezafectată acum.
- Ce au de gând să facă în locul ei? o întrebă.
- Biserică, parc de distracții, piață, sală de gimnastică, heliport….răspunse Sorana.
- Aha, zise el, apoi, râzând iar cu râsul lui frumos, spuse “ce dor mi-a
fost de România”.
Ajunseră în fața scării. Ca să spulbere tăcerea penibilă, Sorana întrebă:
- Chiar ți-a fost dor de România?
- Da, spuse el, apoi, întunecându-se la față, adăugă: Și de tine, Sorana.
Mi-a fost un dor nebun, cumplit, m-am gândit la tine tot timpul, speram că am să te mai întâlnesc…
Luată pe neașteptate, Sorana îngăimă “și mie de tine…”. Și apoi se sărutară, sub privirile de după perdele ale vecinilor…
Plecaseră a doua zi, și în microbuzul închiriat Sorana se chinuia, stânjenită de lipsa de până atunci a conversației în engleză, să răspundă cât mai corect întrebărilor americanilor.
- Când trecem podul peste Dunăre? o întrebă Peter.
- Mergem în direcția opusă, spuse Sorana, mergem spre munți…
- Știu, dar încă n-am ieșit din București, insistă Peter. Trebuie să fie un
pod peste Dunăre în București, am citit eu într-un ghid turistic.
- Nu, podul peste Dunăre despre care ai citit tu trebuie să fie în
Budapesta, îl lămuri Sorana. Dunărea nu curge prin București.
Se străduia să fie amabilă, dar prezența lui Ștefăniță o neliniștea. Stătea pe locul din fața ei și era atât de conștientă, atât de înlănțuită de această prezență încât își închipuia că și ceilalți trebuie să simtă acest lucru, se mira doar că nimeni nu face nici o remarcă ironică.
Ajunseră în satul în care trebuiau să se oprească peste noapte. Gazda, un fost profesor de matematică la școala din sat, acum pensionar, îi aștepta cu sărmăluțe, mămăliguță, țuică și gogoși. Americanii gustau din toate câte puțin, se înecau cu țuică, întrebau rostul fiecărui obiect din casă… Profesorul le explica, mândru de colecția sa de ciubere, vase de ceramică, linguri de lemn și ștergare de tot felul, apoi începu să le povestească cum i-a așteptat el, în ‘45, pe americani „să vină să ne salveze de ruși”… americanii zâmbeau politicoși, Sorana traducea amintiri de demult, colectivizarea, fratele închis pentru că nu declarase livada de pruni din spatele casei, reeducarea… Se simțea obosită și mai ales depășită de această discuție care devenea din ce în ce mai emoționantă – bătrânul profesor care nu putea înțelege că tinerii americani habar nu aveau de suferințele celor care nu se convertiseră la comunism…
Fu recunoscătoare când Ștefăniță începu să caște discret, semn pentru ceilalți că trebuiau să se retragă. Intră în camera ei și se așeză pe pat, cu lumina stinsă.
Ștefăniță intră fără să bată la ușă.
- Ești mai prompt decât au fost compatrioții tăi în ‘45, spuse Sorana, se
vede treaba că tot ai învățat ceva cât ai stat pe-acolo…
- Sorana, Sorana, nu vorbi așa, nu fi rea, Sorana… se rugă el
îmbrățișându-i genunchii. Dacă ai ști cât te-am visat, dacă ai ști…
O voce mică în conștiința Soranei îi șoptea să nu se lase pradă înfocării lui, dar argumentele bunului simț fură repede măturate de revelația că ea, în toți acești ani, îl așteptase pe Ștefăniță…
Plecase din camera ei spre dimineață, ca un hoț – “să nu simtă ceilalți, înțelegi, ar strica echilibrul echipei, în fond ești singura femeie la bordul navei și știi cum se zice, că femeile poartă ghinion”, încercase el să glumească. Din nou bunul simț se luptă să iasă la iveală în conștiința ei, și din nou fu înecat de un val de dragoste.
Zilele de filmare se succedau cu nopțile de dragoste, iar Sorana ar fi vrut ca excursia aceasta să nu se sfârșească niciodată, ar fi vrut să colinde așa, din sat în sat, toată țara, toată Europa. Se temea de clipa în care se va despărți de el la aeroport, deși Ștefăniță o asigurase că se va întoarce, că o va lua cu el, că o va ajuta să-și termine studiile în America, unde se vor căsători. “Tu nu vezi”, voia ea să-i spună, “că studiile în America sunt nimic față de câte putem face aici… tu nu vezi că oamenii ăștia pe care îi filmați voi sunt oameni reali, dar care își închipuie că n-au importanță tocmai pentru că nu sunt conștienți de ea… se miră că faci filme despre viața lor, despre cum stau toată viața în același sat, tu, care ai colindat o lume întreagă… dar ei au ceva, al lor, aparțin satului ăluia. Noi n-o să aparținem niciodată decât unul altuia, aici sau aiurea, ce importanță are?” Asta ar fi vrut să-i spună Sorana, dar intuia că Ștefăniță n-ar înțelege, sau, mai degrabă, n-ar accepta.
Veni și ultima seară, odată cu toamna. Deja serile erau răcoroase și petrecerile din curțile sătenilor, la care americanii erau invitați să guste specialitățile locale, erau din ce în ce mai scurte. Ștefăniță hotărâse ca echipa să petreacă ultima seară la Sibiu. Ajunseră după amiaza și avură timp să dea ocol orașului, să-i admire frumusețile și să o copleșească pe Sorana cu întrebări despre Nicu Ceaușescu, despre care auziseră că fusese “un fel de domnitor local”. După cină ieșiră să mai facă o plimbare prin oraș și ajunseră la podul vechi. Cei trei americani o luaseră înainte, discreți – cu toată prudența lui Ștefăniță, înțeleseseră într-un târziu că între translatoare și șeful lor se întâmplă ceva. Sorana se opri pe pod și îl trase pe Ștefăniță de mână.
- Se zice, vorbi ea repede, că pe podul ăsta n-ai voie să spui minciuni. E
adevărat ce mi-ai spus tu în ultimele două luni? E adevărat că mă iubești, că vrei să ne căsătorim, că ți-a fost dor de mine? Vreau să știu, e important, trebuie să iau o decizie acum… După ce-mi răspunzi, am să-ți spun despre ce fel de decizie e vorba…
Ștefăniță o privi tandru, cu ochii lui albaștri, și o sărută lung… Porniră mai departe și, când podul rămase mult în urmă, o întrebă:
- Despre ce decizie era vorba?
- Nu mai are importanță, spuse ea, și se sili să zâmbească.
Grupul se refăcuse și se așezară în jurul unei mese la terasa din piața centrală. Un băiat cu părul lung, îmbrăcat în blugi, cânta la chitară un cântec trist. Americanii insistară ca Sorana să le traducă. “Mi-am dorit o casă printre leandri/Și să am de la tine un băiat/Să mă așteptați acasă, seara, tandri…” îngână ea, dar izbucni în plâns și fugi spre toaletă, urmărită de privirea plină de reproș a lui Ștefăniță.
Despărțirea de la aeroport fu cât se poate de convențională – strângeri de mână, promisiuni că își vor scrie, exclamații de încântare referitor la frumusețea țării, la ospitalitatea gazdelor și la călătoria “fantastică” de care avuseseră parte. Sorana voise să vorbească în particular cu Ștefăniță, dar acesta îi spusese doar “gândește-te la echilibrul echipei”, și-i zâmbise amabil, sărutând-o pe obraji.
Încercă, în autobuzul care o ducea spre casă, să-i găsească scuze pentru răceala bruscă. Prestanța lui de regizor, faptul că era prea tânăr ca să aibă autoritate asupra celorlalți și trebuia să păstreze cel puțin aparențele unui comportament ireproșabil… până și faptul că suferea atât de mult că se desparte de ea încât prefera o despărțire rece uneia pline de emoții.
Peste trei zile, Sorana luă decizia pe care ar fi vrut atât de mult să n-o ia. Se duse la cabinetul unui ginecolog renumit și redeveni Sorana pur și simplu, Sorana fără Ștefăniță, Sorana fără nimic de la Ștefăniță.

***

Soarele se ascunsese demult în spatele falezei, copiii își strângeau undițele iar Sorana se ridică în picioare. Puștii se uitară uimiți la ea, apoi băiețelul cu ochii albaștri începu să strige “Uite o sirenă, uite o sirenă!” Ceilalți îl luară în râs dar el o privea de sub claia de păr, serios și trist, ca și cum ar fi crezut într-adevăr că vede o sirenă și-i părea rău că ceilalți nu-l credeau.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!