Clădirea uriașă a spitalului părea gata să se prăbușească peste mine iar vacarmul din jur devenise insuportabil.Văzându-l pe Sam, am răsuflat ușurat:
-Mike, prietene, încerc să dau de tine de două zile, a spus venind grăbit spre mine vizibil îngrijorat.Ce dracu ai pățit?Idioții ăștia de la spital nu mi-au spus mai nimic.
-Dă-i dracului, am răspuns aruncând o privire întunecată spre camera de gardă.
Tremuram și vroiam să plec cât mai repede din locul acela care-mi dădea fiori.Simțindu-mi tulburarea, Sam m-a condus fără prea multe întrebări la mașina parcată ceva mai încolo, departe de nebunia de la urgență și în câteva minute ne aflam pe autostradă, în drum spre campus.A pornit radioul, apoi mi-a întins țigarea pe care tocmai și-o aprinsese și-a zâmbit:
-O ultimă dorință înainte de moarte?
-Du-te dracului Sam, l-am apostrofat amuzat, apoi am tras un fum, savurând aroma, până-am simțit că-mi crapă plămânii.M-am trezit întrebându-mă când fumasem ultima oară.
-Hei, omule, mai lasă-mi și mie a spus luându-mi-o dintre buze.E ceva special care o să te ajute să-ți revii.
Știam eu câte ceva despre “specialele” lui, dar de obicei îl refuzam.Sam era student la medicină, unul dintre cei mai buni, și-i plăcea să se joace cu substanțele.Chiar și ideea că se putea alege cu o pereche de cătușe i se părea incitantă.
M-am așezat mai bine în scaunul confortabil, lăsându-mi privirile să alunece de-a lungul peisajului cuprins de flăcările sângerii ale apusului.Razele portocalii ce se strecurau prin parbriz păreau niște fire subțiri din mătase ce mi se jucau pe obraji și pe gât încălzindu-mă.Durerea și neliniștea s-au topit lăsând loc unei stări de bine absolut.Când m-am trezit Sam era deasupra mea și-mi trăgea cu spor câteva perechi de palme, strigându-mă și scuturându-mă.
-Oprește-te! am strigat încercând să mă feresc.
Părea de-a dreptul speriat și abia după ce l-am asigurat că mă simt bine și l-am înjurat zdravăn, s-a dat într-o parte și m-a lăsat să respir.Mă aflam în camera lui așezat pe pat, printre cărțile și cursurile împrăștiate peste tot, într-o dezordine teribilă.Atunci am înțeles de ce nu avea coleg de cameră.Mi-a spus că leșinasem pe drum și că fusese gata să cheme salvarea.
-Nu, nu, am protestat ridicându-mă pe marginea patului.
Eram încă amețit dar mă simțeam bine.L-am întrebat dacă are bere iar Sam a dispărut în bucătărie, scuzându-se pentru felul în care arăta camera.
“Ai calculator degeaba” m-am gândit așezându-mă pe scaunul de la birou.
-Știi, toate cărțile astea le găsești și pe net, am spus ceva mai tare dând un bobârnac mouse-ului.Screensaver-ul cu o gagică care făcea streaptease, a dispărut lăsând locul unui program de chat.Idiotul de mine, era mișto gagica.
Mi-a întins berea și m-a gonit pe marginea patului, motivând că n-ar vrea să dau cu capul de tastatură dacă leșinam iarăși, apoi a pus muzică ignorând mesajul în care cineva îl întreba dacă avea nevoie de asistență.
-Cine era? am întrebat zâmbind cu subânțeles.
Sam era tare secretos când venea vorba de femei.
-Nimic important, a răspuns ducând sticla la gură, apoi a oprit monitorul.
Știam că minte și-am pufnit în râs, lăsându-mă pe spate.Eram vesel de parcă băusem o ladă de bere.
-Vreau screensaver-ul, dacă vrei să nu te dau de gol.
-Zău, Mike, n-am crezut că poți păți ceva, țigarea era slabă, a spus agitat și mi-am dat seama că înțelesese greșit.L-am liniștit, lămurindu-l că era vorba de tipa de pe net și l-am văzut înseninându-se.
-Dacă tot veni vorba, ce dracu era în ea?
Ceva care trebuia să te relaxeze.Nu-mi explic de ce-ai reacționat așa…A fost ca și când…
Sam s-a oprit privind în gol cu ochii ușor îngustați, apoi și-a adus aminte de bere.
-Ca și când ce? am insistat de-a dreptul curios.
-Ca și când ar fi interacționat cu altceva.Þi-au dat calmante la spital?E posibil la cât de bine te-au “aranjat”.
Zilele petrecute acolo mi-au trecut pe dinaintea ochilor cu viteza gândului și-am simțit părul ridicându-mi-se pe ceafă.Era un amestec de halate albe și portocalii, ace și lumini care mă orbeau.Apoi m-am auzit întrebându-i ce vor să-mi facă și cerându-le să se oprească.Mi-am văzut mâinile legate de masă și oameni ciudați discutând despre mine, fără să mă bage în seamă. Eram “dus” și imaginația mi-o luase razna.Sau poate că nu…
-Ceva s-a întâmplat dar nu pot să-mi aduc aminte, am murmurat într-un târziu, privind imaginile din mintea mea ce se împrăștiau în beznă ca un fum de țigare.
-Liniștește-te, prietene, a spus Sam așezându-se lângă mine și luându-mă de umeri.O să-ți aduci aminte în timp, cât despre nenorocitul care ți-a făcut asta, n-o să stea prea mult în libertate.Oricum, dacă simți nevoia să vorbești cu cineva, sunt aici.
Nu m-a lăsat să mă duc în camera mea în seara aceea.Mi-a făcut loc pe pat, spunându-mi să dorm liniștit în timp ce el navighează pe internet.Am adormit imediat fără să-mi aduc aminte că aveam examen a doua zi.
Era târziu, al naibii de târziu iar Sam nu mă trezise de dimineață, gândindu-se probabil că nu-mi strica puțină odihnă în plus.Am alergat pe culoarele pustii ale universității spre sala unde examenul se afla deja la jumătate.Chiar înainte de a deschide ușa, mi-am dat seama că nu mă gândeam la examen ci la Luna, asistenta care ne predase majoritatea orelor și că ea fusese motivul pentru care alesesem cursul de inginerie genetică.
M-a măsurat din cap până-n picioare apoi mi-a făcut semn să mă apropii de catedră.Părul negru și lung era prins într-o coadă lejeră și câteva șuvițe rebele îi încadrau fruntea, dându-i un aer ușor melancolic.Aflate cumva în contrast, buzele roșii ca focul și sprâncenele frumos arcuite trădau pasiunea din spatele fragilității.M-a privit cu ochii ei verzi și adânci, întrebându-mă de ce întârziasem.Mi-am cerut scuze aruncându-i ceva despre un accident apoi mi-a dat foaia de teste și m-am așezat într-o bancă.Purta o bluză elegantă din mătase albă, care-i venea perfect iar razele soarelui o făceau să sclipească, dându-i un aer ireal, ca și când întreaga ei ființă ar fi fost învăluită de o aură magică.
Când mi-am luat ochii de la ea, trecuse și ultima jumătate de oră și nu mâzgălisem nici măcar un “x” acolo, la nimereală.A început să strângă testele și-am văzut câțiva colegi vorbind între ei, cu ochii la mine.Mi-am dus mâna la frunte și mi-am șters picăturile de sudoare.Totul plutea într-o ceață sclipitoare și mi-a trecut prin cap că sucul de portocale din frigiderul lui Sam avusese ceva “special” în el.
-Te simți bine?
Glasul ei m-a smuls din starea de amețeală și-am realizat că toată lumea plecase. S-a aplecat spre mine, repetând întrebarea cu îngrijorare.
-Cred c-am exagerat cu calmantele, am răspuns încercând să-mi stăpânesc tremurul mâinilor, dar mă simt bine.
-Nu, nu te simți bine deloc, mi-a tăiat-o atingându-mi fruntea cu palma.Arzi. Ar trebui să mergi la infirmerie.
“Inima mea arde”, m-am gândit.Eram îndrăgostit.
Nu m-a convins cu infirmeria dar am acceptat să merg la ea în laborator să-mi măsoare tensiunea și temperatura, mulțumindu-i în gând lui Sam pentru “sucul de portocale”.Până am ajuns acolo mă simțeam deja mai bine, așa că am savurat fiecare secundă, lăsând-o să mă îngrijească.Era zâmbitoare și comunicativă iar râsul ei suna ca o muzică bună.L-aș fi ascultat la nesfârșit.Nu știu de ce dar mi-o imaginasem mai distantă și mai …rece.
Ai avut noroc să scapi doar cu atât, a spus desfăcându-mi bandajul de pe obraz.N-a fost tocmai un accident de motocicletă, nu-i așa?
Mi-am amintit vocile lor răgușite și amenințătoare, loviturile în stomac și balta jegoasă în care m-au aruncat.Mi-au cotrobăit prin buzunare în timp ce eu mă zbăteam să respir apoi unul dintre ei a îngenunchiat lângă mine și m-a prins de păr.În întunericul aleii am zărit ceva sclipind în mâna lui.
“Am să-ți las o amintire frumușelule”, a zis trecându-și degetele peste obrazul meu.Eram atât de speriat, încât pe moment, n-am simțit nimic.Abia când am auzit sirena poliției și-au luat-o la fugă, am realizat că avusese în palmă o lamă.Dar mai mult decât sângele și durerea mă îngrozise gândul că viața mea fusese în mâinile lui și nimeni, nici poliția, nici măcar Dumnezeu nu l-ar fi putut opri atunci să-mi ia viața.
Mi-am dat seama că Luna vorbea cu mine iar eu nici măcar nu știam ce spune.A tăcut, puțin jenată, înțelegând la rândul ei că mă frământă altceva.
-Ar trebui să vorbești cu cineva despre asta, a spus în timp ce-mi lipea un plasture nou.Avem un cabinet de consiliere, cred că știi asta.
N-am răspuns, mulțumindu-mă doar s-o privesc.Pentru o clipă crezusem c-o să-mi facă o invitație.Dar eu eram doar un pacient iar ea era doctorul.Nu, greșit.Eu eram student iar ea, profesoara mea.
Următoarele zile au fost de tot rahatul iar orele păreau că se târăsc.Stomacul și coastele încă mă mai dureau iar învățatul nu se lipea de mine și nimic din ce făceam nu părea să-mi iasă.Nu suportam să stau singur, așa că am acceptat invitația lui Sam de a împărți temporar camera cu el, bineînțeles numai după ce și-a adunat maculatura într-un colț și mi-a adus două jocuri noi cu care să-mi omor timpul.
Poliția nu descoperise nimic și nici nu-mi dădeau impresia că se agită prea mult.
Noaptea aveam coșmaruri care l-au exasperat până și pe prietenul meu, altfel un tip destul de calm.Într-o zi m-a așezat în fața calculatorului și mi-a arătat o înregistrare.Eram eu, dormind.Totul părea O.K și, după câteva secunde, am vrut să-l întreb ce dracu vroia să fie asta.Apoi am început să mă agit și să vorbesc în somn.Uneori doar bolboroseam, dar alteori vorbeam atât de clar de parcă aș fi fost treaz.M-am întors cu spatele și-am coborât pleoapele.Salonul alb, cu multă lumină și oamenii în salopete portocalii îmi erau atât de vii în memorie…Mi-am privit mâinile, amintindu-mi că nu puteam să le mișc.Atunci am înțeles că trebuia să vorbesc cu cineva, dar nu cu un consilier și nici cu Sam.Vroiam să vorbesc cu ea…
Am plecat fără să spun un cuvânt, lăsându-l pe Sam să creadă ce vroia - curiozitatea lui legată de visele mele devenise agasantă.Era aproape patru p.m și n-aveam idee unde puteam s-o găsesc.Am căutat-o la secretariat, apoi în laborator și chiar în biroul șefului de catedră. “Tocmai a plecat”, mi-au spus. “A fost ultimul examen, se întoarce în toamnă.”M-am simțit de parcă aș fi pierdut ceva, aproape panicat.Vroiam atât de mult s-o văd!Am coborât în grabă scările de marmură ale universități, căutând-o printre studenții din parc și în parcare.Apoi, trecând cu motocicleta prin dreptul portarului l-am întrebat dacă n-o văzuse.
-A plecat puțin mai devreme, mi-a spus acesta.Acum câteva minute.
-Ce fel de mașină conduce, am întrebat entuziasmat, gândindu-mă că puteam s-o prind din urmă.
-Un jeep negru cred…a răspuns nesigur mângâindu-și bărbia.Sau verde închis.Am văzut-o în multe mașini, dar uită-te după plăcuțele de înmatriculare; scrie Pharmason Industries.Lucrează acolo, știai?
-Mi-ai salvat viața omule, am spus pornind în trombă spre autostradă.
Am făcut slalom printre mașini căutând jeep-ul și după vreo zece minute am reușit să-l zăresc.Am decis s-o urmez până la institutul de cercetare, încercând să-mi imaginez ce-o să-i spun.Abia după ce-am ieșit de pe autostradă, mi-am dat seama că n-aveau să mă lase să trec de poartă.Am mai urmat-o câțiva km, apoi am condus paralel cu ea , făcându-i semn să oprească.Eram aproape de o benzinărie, așa că Luna a oprit în parcare, dându-mi inpresia că în ciuda căștii își dăduse seama cine eram.Când m-am apropiat de mașină, geamul din dreptul ei a glisat ușor iar ea mi-a zâmbit.
-Bună, a spus în acordurile formației “The Cranberries” ce se revărsau din interiorul mașinii.
-Bună, am răspuns scoțându-mi casca.Îmi plac “Cranberries”.
Mi-a aruncat un zâmbet incredibil, lăsându-mă să-i admir dantura perfectă, ca un șir de perle strălucitoare.Purta o pereche de blue-jeans și o cămașă în carouri care-i dădeau un aer ștrengăresc, cu mult diferit de cel de la catedră.
-Nu plec niciodată la drum fără un album de-al lor, dar bănuiesc că nu de-asta m-ai urmărit tot drumul, nu-i așa?
-Ai știut că sunt eu, mi-a scăpat fără să vreau iar ea a ridicat sprâncenele, aprobând cu un aer de ușoară superioritate.
“Cât de tâmpit pot să fiu”, m-am dojenit realizând că trecuseră câteva secunde bune de când nu reușisem să mai scot un cuvânt.
-Ei, bine?
-Păi, ăăă…vroiam să te invit la o cafea, dacă ai timp, am spus și-mi venea să mă dau cu capul de capotă că mă comportam ca un începător.
A privit la ceas, apoi mi-a spus s-o urmez.
-Trebuie să duc niște materiale la laborator iar după asta, putem merge să bem o cafea.
Eram pur și simplu fericit.M-am întors pe călcâie și-am urcat pe motocicletă fredonând în surdină melodia pe care tocmai o auzisem.Apoi mi-am amintit de paza de la poarta complexului.
-O să-mi dea voie să intru?
-Bineînțeles, lasă asta în grija mea.Urmează-mă, O.K?
A încercat fără succes să pornească mașina apoi a coborât și-a trântit nervoasă portiera.
-Nu-mi vine să cred!E a doua oară când mi se întâmplă una ca asta, a spus ridicând mâinile într-un gest de neputință.A doua oară într-o săptămână.Și trebuie să fiu acolo foarte curând.
Cât despre mine, am mulțumit cerului și pământului nevenindu-mi nici mie să cred cât de norocos eram.
-Aș putea să te duc eu, am spus aruncându-i o privire candidă.Am ajunge acolo în câteva minute…
A ridicat o sprânceană, înclinând ușor capul într-o parte:
-O.K,dar trebuie să-mi promiți că n-o să mergi prea repede.
-Nu-și fă griji, mă pricep destul de bine la motociclete.
-Și eu am crezut că mă pricep, a spus încet, mai mult pentru sine, deschizând portbagajul mașinii.
A luat ceva de-acolo, apoi s-a urcat în spatele meu și i-am întins o cască de protecție.
-Întotdeauna ai una în plus?
-Uneori, am răspuns aproape sigur că în ziua aceea uitasem s-o iau.
“Ciudat”…
Tot drumul s-a ținut strâns de mine și mi-am dat seama că-i era teamă.Când ne-am oprit dinaintea clădirii administrative și mi-a dat drumul, coastele mă dureau ca dracu, dar meritase.Căldura trupului ei încă îmi învăluia spatele ca un abur parfumat.
Clădirea din beton arăta straniu, semănând mai degrabă cu o închisoare de maximă securitate decât cu un loc unde se aflau birouri.Culoarea pământie părea să absoarbă lumina iar ferestrele mici abia dacă lăsau să pătrundă razele soarelui.
După ce m-au introdus la recepție în baza de date și mi-au dat un ecuson, am urcat la etajul al treilea, acolo unde se afla biroul ei.Am văzut peste tot camere de supraveghere,agenți de pază și uși cu cu cartele de acces de parcă m-aș fi aflat într-un afurisit de sediu al C.I.A.Trebuie să fi avut multe secrete de păzit: leacul pentru S.I.D.A, pentru cancer, secretul tinereții veșnice, cine știe?!Sau poate produceau arme biologice…
“Oprește-te, bați câmpii”, mi-am spus zâmbind.
Luna a început să caute ceva într-un birou apoi s-a așezat la calculator, asigurându-mă că nu durează mult.Am făcut vreo doi pași prin încăpere apoi i-am spus că mă duc pe hol să iau ceva de la automatul de răcoritoare și-am făcut stânga-mprejur.Nu știu de ce, dar totul îmi crea un sentiment de discomfort care se accentua din minut în minut.Mi-am luat o Cola, apoi am început să mă plimb alene pe culoarul aproape pustiu, gândindu-mă cât de mult semăna cu cel al unui spital.Un glas cunoscut mi-a captat atenția, făcându-mă să mă opresc.M-am întors și l-am văzut pe bunul meu prieten Sam, îmbrăcat într-un halat alb,discutând aprins cu cineva.M-a privit surprins, poate chiar șocat dar și-a revenit repede.
-Mike, ce faci pe-aici, m-a întrebat zâmbind.Nu credeam că te interesează științele exacte chiar atât de mult.Sau ești în calitate de viitor reporter?
-Nici vorbă prietene, o aștept pe Luna.Mașina ei s-a stricat și-am adus-o până aici.
Când i-am pronunțat numele mi s-a părut că zăresc ceva în ochii lui, ceva greu de descris.Poate surpriză, poate dezamăgire.Câteva secunde mai târziu eram convins că mi se păruse.
-Știam eu că ești prea bun ca să te lase să le scapi i-am spus prinzându-i ecusonul între degete.Și n-ai suflat un cuvânt…Asta o să te coste cel puțin o ladă de bere amice, cel puțin…
Atunci a apărut Luna.Mi-a spus că tocmai intervenise ceva și că trebuia să amânăm cafeaua pe altădată.
-A, da, micul meu experiment, am uitat să te anunț Luna.Gary e bolnav, așa că am nevoie să-i ții locul.Ai putea veni și tu Mike!O să fie distractiv, ce zici?
Luna a privit nedumerită spre mine apoi spre el, adresându-i în tăcere întrebări lesne de închipuit.
-Sam, privește în jur, am șoptit aruncând un ochi spre o cameră de supraveghere.Nu cred c-o să mă lase să vin la “petrecerea” ta și nu vreau să ai probleme.
-Mike, prietene, e “petrecerea” mea și pot să chem pe cine vreau eu.Ai încredere în mine.E O.K!
M-a luat pe după umeri, conducându-mă spre capătul culoarului.Îmi explica ceva gesticulând și râzând, dar mintea mea era undeva departe.Nu puteam să nu mă gândesc cât de puține lucruri știam despre el.Eram prieteni de aproape un an de zile și nici măcar nu-mi aminteam prea clar cum îl cunoscusem.Auzisem de el – auzisem de “specialitățile” lui care nu lipseau de la nici o petrecere și cred că mai mult curiozitatea m-a împins să mă apropii de el.Am descoperit că băiatul firav, mic de statură și șters era un tip inteligent, chiar sclipitor, un maestru al calculatoarelor și un tip pe care te puteai baza.Atunci mi-am dat seama cât de greșit îl judecau ceilalți, considerându-l mai degrabă un ciudat cu care-și făceau de lucru doar atunci când aveau nevoie de prafuri.Din motive numai de el știute, prefera singurătatea, ferindu-se de oameni.Își petrecea mult timp pe net sau cu nasul în cărți și nu cred că-l văzusem dormind mai mult de două ceasuri o dată.Faptul că reușisem să fac o breșă în zidul care-l înconjura, mă făcuse să mă simt mândru, asemeni unui detectiv care începe să dezlege puzzle-ul unei crime.Dintr-o dată însă, descoperisem un alt Sam, sigur pe el, poate chiar arogant, un Sam în halat alb care conduce un experiment într-un institut de cercetări păzit mai ceva decât o ambasadă, iar Luna îi era asistentă.Mai rămânea să aflu că era proprietarul Pharmason-ului și nu m-ar mai fi mirat.Noua lui personalitate mă luase pe nepregătite, arătându-mi cât de mult mă înșelasem.Într-un fel, îmi plăcea mai mult așa cum îl știam eu. Am coborât cu liftul câteva nivele sub pământ apoi am străbătut un culoar mai îngust cu pereții din beton marcați cu săgeți galbene, care m-a făcut să mă gândesc la un adăpost antiaerian.Toate ușile se deschideau cu cartele codificate și păreau blindate, făcându-mă să mă simt ca într-un F.P.S de calitate, dar fără nici o armă și cu viața aproape de zero.Am ajuns într-o încăpere destul de mică în care se afla un dulap metalic și câteva echipamente care habar n-aveam la ce folosesc.
-Dumnezeule mare, Sam nici măcar James Bond n-ar putea pătrunde neobservat până aici, am spus râzând.Deci, ce-o să faci după ce-ți aflu secretele, mă împuști sau ai să-mi ștergi doar memoria?
M-a privit amuzat:
-Poate că n-an să te las să mai pleci, domnule Bond, a spus scoțând din dulap niște salopete portocalii.
Aș fi râs - era o glumă bună, dar nu puteam să-mi iau ochii de la salopete.Pentru o fracțiune de secundă m-am simțit “alunecând” într-unul dintre coșmarurile mele iar cuvintele lui mi s-au părut o amenințare.Sau poate începeam s-o iau razna.
Am trecut printr-o cameră de decontaminare – denumire care m-a neliniștit puțin, apoi am pătruns în laboratorul propriu-zis unde se aflau alte două persoane.Nimeni nu părea deranjat de prezența mea și asta n-a făcut decât să-mi alimenteze paranoia.Și nu numai asta; întregul laborator îmi dădea o ciudată stare de…deja-vú.Bineânțeles, asta era absolut imposibil, pentru că nu mai fusesem la Pharmason în viața mea.
Sam și Luna au început să discute cu ceilalți doi, așezându-se la calculatoare, iar eu am făcut câțiva pași, apropiindu-mă de peretele semicircular din sticlă care mi s-a părut dintr-o dată foarte interesant.L-am atins ușor, plimbându-mi palma pe suprafața rece și lucioasă, încercând să ghicesc ce se afla în întunericul de dincolo.Era ceva important, fascinant, înspăimântător…Am coborât pleoapele, lipindu-mi obrazul de el.Am auzit o chemare…Un strigăt plin de durere, ca un avertisment, mi s-a scurs prin tot corpul asemeni unei descărcari electrice.
Am deschis ochii și-am încercat să mă mișc, să scap din lichidul verde care mă acoperise aproape în întregime.M-am zbătut din răsputeri și singurul meu gând era acela că voi muri.Există câteva clipe, se spune, chiar înainte de a ceda, când aerul din plămâni e aproape consumat și se crează un echilibru.E momentul în care crezi că poți să-ți ții respirația la infinit.Mintea ți-e limpede și simți că ai puterea să ajungi la suprafață.Lichidul mi-a trecut peste cap și clipa mea a venit.Lumea a încetat să se mai învârtească și i-am văzut apropiindu-se.Erau mulți oameni de jur împrejurul meu și mă priveau atenți, fără să le pese…Sam s-a apropiat de bazinul din sticlă studiindu-mă mulțumit.
Am încercat să mă feresc, să-l înving, dar mi-a apucat strâns încheieturile țintuindu-mi brațele de-o parte și de alta a capului.
-Pentru Dumnezeu Mike, vino-ți în fire a urlat privindu-mă speriat.
Mi-au trebuit câteva clipe bune să-mi dau seama că fusese doar un coșmar.Unul atât de înspăimântător încât nu mă puteam opri din tremurat și abia puteam să respir.Sam m-a scuturat spunându-mi ceva, dar nu-l puteam înțelege ca și când ar fi vorbit o limbă necunoscută.Apoi chipul lui a dispărut și m-am trezit chiorându-mă la becul din tavan.După eforturi considerabile am reușit din nou să-l privesc apoi lumina incandescentă a început să curgă în jurul meu, arzându-mi pielea ca un val de lavă.
“Trebuie să mă concentrez”, mi-am spus, “trebuie…”
Căldura s-a împrăștiat și toate simțurile mi-au revenit încetul cu încetul.Mă aflam în camera lui din campus.A trecut mult timp până când am reușit să-l strig.
-M-ai speriat de moarte omule, a spus așezându-se pe marginea patului, lângă mine.Poate ar trebui să chem pe cineva…
-Am visat că muream, am spus încet, fără să-l iau în seamă, gândindu-mă la acel Sam care mă privea înecându-mă.Iar tu…
Sam s-a uitat atent la mine așteptându-mă în zadar să continui.Sentimentele acelea, întreaga experiență, erau încă mult prea aproape, atât de aproape încât îmi venea să-l apuc de grumaz și să-l întreb cum putuse să-mi facă așa ceva.
-Povestește-mi ce-ai visat, a insistat stăpânit de curiozitate.O să-ți fie mai ușor.
-Pe dracu Sam, nu vrei să știi, crede-mă!
-Mai lasă-mă Mike, de două săptămâni îmi faci nopțile albe și nu-mi spui nimic.Dacă…
-Să te bag, l-am apostrofat enervat.Îți fac nopți albe?!Tu m-ai invitat să stau aici, dacă-mi aduc bine aminte.Ce dracu-ți pasă ție ce visez eu?
Era patru dimineața și începea să se lumineze de ziuă.M-am ridicat și m-am așezat pe pervazul ferestrei deschise, lăsând răcoarea să-mi zvânte sudoarea de pe frunte.Am stat astfel minute întregi, privind dincolo de parc, spre cerul din ce în ce mai luminos, încercând să nu mă gândesc la nimic.I-am cerut lui Sam o țigare producție proprie – simțeam nevoia să mă liniștesc.M-a refuzat, spunându-mi că-mi făcuse deja un calmant.
-Ce fel de calmant, am întrebat încruntându-mă.M-am săturat de toate tâmpeniile astea pe care la bagi în mine!
Am făcut un pas spre el iar el s-a retras încercând să mă convingă că fusese spre binele meu.
-Te simți mai bine, nu?Ascultă omule, dacă nu ți-l făceam probabil că erai mort.De ce ești atât de furios, a continuat retrăgându-se și mai mult până lângă peretele opus.
-Cum poți să știi?Nu ești doctor!
-Nu ți-aș face niciodată vreun rău Mike.
-O,da, ești atât de bun Sam.Ai întotdeauna exact ce trebuie pentru mine, am spus în badjocură, făcând încă un pas spre el.Simțeam că mă încălzesc și tare-mi mai venea să-l pocnesc.Nu știi ce se-ntâmplă cu mine, nu ești Dumnezeu!Am în fiecare noapte coșmaruri, ziua nu sunt bun de nimic, îmi e rău și uit ce-am făcut cu cinci minute în urmă.Sau poate știi am continuat apăsând fiecare cuvânt.Am văzut frica în ochii lui și m-am simțit atât de bine!L-am apucat de gulerul cămășii și l-am izbit cu ceafa de perete.
-Spune-mi “prietene”, ce dracu-mi faci tu mie?
Sam a deschis gura dar n-a fost în stare să scoată nici un sunet.Era speriat.
-Ai înebunit, a îngăimat câteva secunde mai târziu, după ce i-am dat drumul.
M-am întors cu spatele și mi-am trecut degetele tremurânde prin păr.Poate că avea dreptate.Poate că o luasem razna și-mi cășunase pe omul care mă suportase când nu mă mai suportam nici eu.
-Trebuie să ai încredere în mine Mike, a spus cu glas ceva mai sigur, apropiindu-se încet.Știu ce fac prietene, sunt cel mai bun doctor pe care ți l-ai putea dori, a continuat atingându-mi umărul.
M-am așezat pe marginea patului convins că eram un idiot.Mă simțeam tare obosit.Întreaga mea viață era un talmeș-balmeș din care nu mai pricepeam nimic.Lucruri importante îmi scăpau printre degete și se pierdeau…
-De ce mi se întâmplă toate astea Sam? am întrebat cu glas stins, sprijinindu-mi capul în palme.Pentru Dumnezeu,nici măcar nu mai știu ce e real și ce nu.
-Treci printr-o perioadă mai grea, atâta tot.Dar ai să-ți revii, ai să vezi.La urma urmei nenorociții puteau să te omoare.
-Fac ceva pe ei! am izbucnit strângând cu putere pumnii, nu înțelegi?Coșmarurile mele n-au nici o legătură cu dobitocii ăia.E altceva care mă sperie, ceva care mă pândește ca un ochi fixat fără odihnă asupra mea.Chiar și acum în camera asta…M-am oprit dându-mi seama cât de deplasat suna totul.Apoi am ridicat privirea și l-am văzut pe Sam studiindu-mă aproape fascinat.Sclipirea din ochii lui m-a făcut să mă gândesc la celălalt Sam și am simțit o prăpastie enormă căscându-se în interiorul meu.
-Cine ești Sam?Cine ești cu adevărat?
Întrebarea l-a lăsat fără replică.S-a ridicat în picioare clătinând capul dezamăgit.
-Știi, am încercat, chiar am încercat să te ajut, să te aduc pe linia de plutire, dar tu…tu pur și simplu nu vrei să fii ajutat.
-De când lucrezi pentru Pharmason? am întrebat sec, privindu-l drept în ochi.
-Nu lucrez pentru ei, a răspuns așezându-se pe scaunul din dreptul biroului.
Mințea, eram absolut sigur.
-De ce nu?
-N-au pus destule zerouri la salariu.Pot face bani buni și aici.
-Da, banii…am repetat gânditor privind cerul din ce în ce mai luminos.
Întreaga natură părea a prinde viață, lăsăndu-se smulsă din mrejele întunericului.
-Sau poate așteaptă să le dovedești ceva, am spus încet de tot fără să-mi iau ochii de la norii subțiri ca niște fuioare de fum sângeriu ce brăzdau orizontul.Știi, zilele trecute am vrut să vorbesc cu ai mei.Am pus mâna pe telefon și am format un număr.Așteptând, mi-am amintit că părinții mei au murit acum mult timp și-am vrut să închid.Dar chiar înainte să pun receptorul în furcă a răspuns o femeie.Vocea ei mi-a părut atât de cunoscută…atât de familiară.Ai idee cum m-am simțit atunci, Sam?Am încercat minute întregi să-mi aduc aminte cum muriseră.
Sam era încă în picioare, privindu-mă tăcut.
-Dumnezeu știe cât am încercat, dar nu mi-am putut aminti.După un timp am format iarăși numărul și mi-a răspuns acceași femeie.
“-Aș vrea să vorbesc cu fiul dumneavoastră, doamnă… am spus” – m-am oprit puțin dându-mi seama că-mi tremura glasul.
-Știi ce mi-a spus femeia, Sam?Mi-a spus: “fiul meu a dispărut acum două săptămâni…”Era atât de multă durere în glasul ei…Am tăcut, dar ea n-a închis telefonul – era acolo, o auzeam respirând…Atunci s-a întâmplat ceva…“Willy, a întrebat, Willy, tu ești?”M-am speriat și-am trântit receptorul.Nu mi-am putut-o scoate din minte până spre seară, când m-am întors aici, în camera asta.Și știi ce era mai ciudat?Pur și simplu știam că Willy era fiul ei, știam, fără ca ea să-mi fi spus.Apoi ai venit tu și …am uitat.Dar cum puteam să uit ceva atât de important, ceva care mă dăduse în halul ăla peste cap?!Cum?
M-am ridicat și mi-am scos ghetele de sub pat apoi m-am îmbrăcat în tăcere sub privirile uimite ale lui Sam.
-Ce faci, a întrebat când a realizat că-mi strângeam toate nimicurile pe care le adunasem de când mă mutasem în camera lui.
-Plec Sam, ce crezi că fac?!
-Stai puțin, cum să pleci?
Era agitat, îngrijorat, furios, nu-mi mai păsa.Vroiam doar să plec din preajma lui cât mai repede.Vroiam să gonesc pe șosea, să mă las în voia cailor-putere.
-Și ce-o să se întâmple data viitoare când o să-ți fie rău?Cine o să te ajute?
-Poate n-o să-mi mai fie, am spus luându-mi cheile de pe marginea biroului.Și, oricum, de ce ți-ar păsa ție?!
-Așteaptă!Unde vrei să pleci?
-Nu știu, am răspuns realizând că habar n-aveam.Departe…
-Vrei să vorbești cu ea, a spus rece, apropiindu-se de birou.Te duci s-o vezi pe mama lui Will.
-Se poate.
Mi-am luat casca și-am pornit spre ușă.
-Îmi pare rău amice dar nu te pot lăsa să pleci.
M-am răsucit pe călcâie și-am văzut că ținea în mână un pistol.L-am privit aproape hipnotizat cum apăsa pe trăgaci, incapabil să schițez vreun gest.
“Nenorocitule”, am urlat dar buzele au refuzat să se miște.Mi-am scos acul din piept și-amprivit casca ce părea să plutească în drumul ei nesfârșit spre podea, apoi totul a devenit negru.
Când mi-am revenit aveam capul greu ca o stâncă.Eram întins pe un pat, într-o cameră destul de mică cu pereții din beton.M-am ridicat pe margine îngustând ochii și clipind des până când am reușit să mă obișnuiesc cu lumina destul de puternică.Eram îmbrăcat într-o salopetă albă și încălțat cu niște pantofi dintr-un fel de plastic, tot albi.Îmi luaseră totul, până și inelul de pe degetul mic pe care-l aveam de la maică-mea – sau cel puțin așa-mi aminteam.Inelul pe care cei care mă jefuisera il lasaseră în mod inexplicabil neatins.Nu mai eram sigur de nimic, fiind gata să pun totul la îndoială.Chiar și propria-mi judecată.Mi-am atins obrazul aspru cu vârfurile degetelor și m-am gândit că mă aflam acolo de cel puțin două zile.Apoi am văzut geamul ce acoperea aproape în întregime peretele opus.M-am apropiat de el privindu-mi imaginea reflectată în oglinda uriașă, că și când m-aș fi văzut pentru prima oară.Știam că erau cu ochii pe mine, pândindu-mi fiecare mișcare, ca niște păsări de pradă.Nu îmi era teamă, deși poate ar fi trebuit.Nu eram nici măcar furios, ci mai degrabă intrigat și curios, ca și când toate astea s-ar fi întâmplat altcuiva.
-Frumos, foarte frumos, am spus ridicând ușor brațele.Alb ca un cobai.Dar ați uitat să-mi dați o coadă.
Propriul meu calm începea să mă calce pe nervi.
-Ei bine, le-ai dovedit cât ești de bun, vierme, am continuat aburind o porțiune din geam, pe care-am scris o înjurătură.
Apoi am scuipat, scriind aceeași înjurătură.Știam că mă comport prostește, dar pur și simplu nu mă puteam opri.
-Știu că ești acolo, am spus lipindu-mi nasul și palmele de oglindă. Știu că ești acolo, îmbrăcat în salopeta ta portocalie de care ești atât de mândru.Ar trebui să porți una roșie, așa nu te-ai mai obosi să scoți petele de sânge.Am început să râd – mi se păruse o glumă prea bună ca să nu râd.
-Mă bucur că te simți bine, s-a auzit de pretutindeni glasul lui Sam, iar eu am tăcut brusc.
-Da…știi tu bine de ce “prietene”.
-Văd că ironia ta e intactă.
-Așa se pare…Nenorocitele tale de droguri nu mi-au putut-o lua.Sam, Sam ,Sam , am repetat învârtindu-mă prin cameră.Pot să-ți spun așa?
-E numele meu, deci poți să-mi spui Sam.
-Numele tău adevărat?Ce onoare că mi l-ai împărtășit.Deja mă simt mai bine.E cumva și Miss Cranberries pe-acolo?Hei, ești acolo scumpo?
-Nu e nici o Miss Cranberries aici Mike.
-Ești atât de dobitoc Sam, încât habar n-ai la cine mă refer.Dar ea știe.Pun pariu că zâmbește pe-ascuns.
M-am apropiat iarăși de geam și l-am lovit ușor cu pumnul.
-Spune-mi – pentru că în mintea mea e un dezastru, am băut sau nu cafeaua aia?
N-a răspuns nimeni iar asta m-a dezamăgit profund.Nu știu de ce dar lucrul ăsta devenise dintr-o dată foarte important pentru mine.Apoi m-am gândit că poate, printr-un miracol, nu era implicată.Am privit spre camera de supraveghere și mi-am simțit inima bătând mai repede.Poate că reușea să mă vadă și să mă ajute.Oglinda a început dintr-o dată să mă deranjeze.
-Cine e Willy Sam?Eu sunt Willy?
-Unii ar spune că ești, a venit într-un târziu răspunsul.
-Unii?!Ce crezi tu?
-E prea devreme, dar în final voi știi…
-Ce mi-ai făcut “doctore”?Te-ai jucat puțin cu mintea mea?Ai vrut să vezi cât de bun ești?Nenorocitule…
-Nu e atât de simplu Mike, dar nu contează.De data asta totul o să iasă perfect.
-Ce dracu vrei de la mine, am urlat lovind cu putere oglinda iar și iar, fără să-mi pese că puteam să-mi fărâm oasele.De ce-mi faci asta Sam, câine blestemat?
Întreaga cameră a prins a se învârti cu mine și abia mai puteam respira.Am simțit șuvoaie de foc curgându-mi prin vene și-am căzut în genunchi strângând cu putere pleoapele.
Îl uram și uram geamul acela blestemat care nu mă lăsa să-l privesc în ochi.
Până să mă dezmeticesc, eram în pat, cu brațele și picioarele încătușate.Unul dintre paznici s-a uitat la mâinile mele, încercând să-și dea seama dacă aveam vreun os rupt, apoi a plecat fără să scoată un cuvânt.Au redus intensitatea luminii și pentru câteva ore nu s-a mai întâmplat nimic.
M-am gândit la o mulțime de lucruri, mi-am pus întrebări și-am încropit zeci de răspunsuri posibile pentru fiecare, am făcut supoziții și scenarii, reușind să-mi provoc o durere de cap pe cinste.
Într-un târziu, obosit de atâtea chestii care făceau raliu prin capul meu, am ațipit.După un timp am deschis ochii speriat, cu sentimentul că se întâmpla ceva.Am realizat că nu eram singur.Șoapte ciudate au început să curgă în jurul meu, împletindu-se într-un dans amețitor.
-Ajută-ne…suntem captivi aici…
-…ca și tine.Ne-au omorât trupurile…
-…tu ești singurul care-a supraviețuit…
-…și singurul care ne poate auzi.Ajută-ne!Ei nici nu știu…
-…cât de mult suferim.Pentru ei suntem doar niște eșecuri, dar tu știi, ai văzut …
-…în visele tale.Ajută-ne să părăsim sanctuarul…
-…sau vei ajunge ca noi…alege…
-Alege!
Am coborât pleoapele spunându-mi că o luasem razna din cauza drogurilor …Și totuși, în adâncul sufletului știam că “ei” există…
Ușa celulei s-a deschis și a apărut Sam însoțit de doi paznici înarmați cu bastoane electrice.
-Nu-i provoca să le folosească, a spus când unul dintre ei s-a aplecat să-mi scoată cătușele.Doare al dracului prietene.
I-am aruncat o privire întunecată iar el a râs mărunt, cu răutate, făcându-mă să mă gândesc la sunetul acela înfiorător pe cere-l scot hienele atunci când găsesc un leș abandonat în pustietate.
-Clipa cea mare a sosit, Mike.Astăzi, noi doi o să rescriem istoria.
Nările îi fremătau de nerăbdare iar ochii îi sclipeau…Toată ființa mea mustea de dorința de a-l vedea mort, iar el era atât de aproape…
Nici măcar nu știu când i-am lovit pe paznici sau când m-am repezit spre el.Totul s-a petrecut cu iuțeala fulgerului, de parcă singura mea menire pe lumea asta era să-i scot inima din piept.L-am apucat de grumaz și l-am izbit de oglindă strângându-l cu putere pân-am simțit cum îi pârâie oasele.M-a privit ci ochii măriți de spaimă și uimire, incapabil să accepte că i se putea întâmpla așa ceva.O durere ascuțită mi-a străbătut întregul corp făcând totul să dispară pentru o clipă.Când mi-am revenit, paznicii îmi suceau cu brutalitate mâinile la spate iar Sam încerca să se adune de pe jos, horcăind ca un animal rănit.Alți oameni în salopete au dat să intre în cameră dar Sam i-a oprit, făcându-le semn să se retragă.S-a uitat la mine, amenințător ca o furtună.
-Am să te omor jigodie, am șuierat printre dinți, încercând să-mi țin capul drept.Chiar dac-ar trebui să mă întorc din morți!
-Știu c-o să mă doară, a spus rânjind, apoi a luat bastonul unuia dintre ei și m-a izbit atât de tare peste obraz încât am crezut c-o să-mi rupă gâtul.Dar merită…
Cuvintele lui mi s-au învârtit în minte mult timp, apropiindu-se și îndepărtându-se de parc-ar fi căpătat dintr-o dată voință proprie și le ardea de joacă.Chipuri și lumini se împleteau învârtindu-se în jurul meu, ca frunzele uscate stârnite de vânt. “Ei” au încercat să-mi vorbească,dar n-am vrut să-i ascult.Singurul lucru de care-mi păsa era un chip anume, un chip cunoscut, care mă făcea să mă simt în siguranță.Încetul cu încetul mi-am dat seama că era ea…Am clipit de câteva ori, încercând să-mi focalizez imaginea apoi i-am rostit numele.
-Mă auzi Mike? a întrebat apropiindu-se mai mult.Răspunde-mi!
Da, era ea.Era Luna.Pentru o secundă am fost în al nouălea cer.În secunda următoare, am înțeles ce însemna asta și-am simțit o durere surdă în inimă.
-M-ai speriat, a spus după ce mi-am revenit.Þi-ai pierdut cunoștința câteva minute bune și mi-a fost teamă că…
S-a oprit ca și când ar fi spus ceva nepermis.M-am ridicat pe marginea mesei pe care mă așezaseră și-am observat că laboratorul încă se mai învârtea cu mine.Aveam cătușe la mâini și doi “câini” de pază lângă mine.
-Acum sau mai târziu… ce-ți pasă?!Lucrezi pentru ei Luna, am spus mâhnit, privind-o acuzator.
-Nu te grăbi să judeci, s-a apărat aruncând într-o tăviță fașa cu care-mi curățase bărbia de sânge.Tu nu știi…
-Știu suficient, i-am tăiat-o strângând pumnii iar paznicii s-au apropiat de mine pregătiți să mă înhațe.Știu că lucrezi pentru un nebun, care omoară oameni și asta te face părtașă la crime.Și nu încerca să-mi vinzi rahaturi cum că ți-a oferit o șansă unică și alte tâmpenii de-astea, că nu ține.Ce faceți voi aici, cu greu se poate numi știință.
-Greșești Mike, a spus ațintindu-și asupră-mi ochii ei verzi și scânteietori ca oceanul în bătaia lunii.
Dar în loc să citesc în ei hotărâre și siguranță, am văzut acolo umbrele îndoielii și teamă…
-Am realizat aici într-un an mai mult decât alții într-o viață, doar pentru că am avut curajul să forțăm nota.
-Pentru Dumnezeu Luna, tu auzi ce spui?Voi nu “forțați nota”, voi vă jucați cu viețile oamenilor și le aruncați la gunoi.
Și-a ferit privirea, dând să se întoarcă, dar am prins-o de braț, obligând-o să rămână lângă mine.Paznicii m-au apucat cât ai zice pește, făcându-mă să-i dau drumul.
-Uită-te la mine, am strigat încercând să mă împotrivesc.Uită-te bine Luna, pentru că vreau să-ți amintești chipul unui om care nu știe nici măcar cine e.De fapt, am o singură certitudine, am adăugat cu glas mai potolit, lăsându-mă în voia celor doi, care păreau dornici să-mi plătească pățania din celulă.S-a apropiat din nou de mine și mi s-a părut că zăresc la ea ceva mai mult decât simpla curiozitate profesională.
-Chiar mi-ar fi plăcut să bem cafeaua aia…
La puțin timp de la plecarea ei, m-au luat și m-au dus în alt laborator aflat câteva nivele sub pământ.Totul era exact așa cum îmi aminteam, poate puțin mai animat din pricina oamenilor în portocaliu care se agitau ca niște albine pe lângă panourile de control și pe lângă calculatoare.Sam era și el acolo, cu brațele încrucișate la piept, privind tăcut uriașul perete din sticlă.M-am trezit gândindu-mă la celălalt Sam, prietenul meu cel mai bun , în care avusesem încredere și pentru care-aș fi fost gata să-mi dau viața iar trădarea lui a devenit și mai dureroasă.Dar oare câte dintre lucrurile pe care mi le aminteam se întâmplaseră cu adevărat?!
-Te-ai întrebat vreodată care e cel mai mare vis al omenirii Michael, a întrebat într-un târziu, fără să mă privească, aproape hipnotizat de luciul oglinzii.Te-ai întrebat vreodată dacă există un lucru pentru care merită orice sacrificiu?
“Nu ți-ar plăcea răspunsul meu, ticălosule.”
-Nici nu-mi imaginam, a continuat pe un ton superior, luând tăcerea mea drept răspuns.Cei ca tine sunt doar în trecere.Universul nici măcar nu vă percepe; sunteți praf în vânt, nimic mai mult.Câteva gânduri, câteva vise frânte, apoi tăcere…
S-a întors spre mine și i-am văzut ochii - ardeau ca niște făclii în mijlocul unei furtuni cumplite.Acela nu mai era Sam, ci altcineva, întunecat și palid, ca și cum ceva de neoprit l-ar fi mistuit în interior.
-Rece, dureroasă și inutilă…Moartea e cel mai mare dușman al omului.Nu poți să-l vezi, nu poți să-l anticipezi și nu poți să-l păcălești – câștigă întotdeauna…Te naști cu o singură certitudine: ești sortit pieirii.
M-a apucat de salopetă și m-a tras spre el cu o putere surprinzătoare.
-Am un mesaj pentru moarte: “ți-am aflat secretul și te-am păcălit”, iar tu prietene ești dovada.Ai supraviețuit transferului și mulți alții o vor face.
-Nu ești doar bolnav, ești periculos, am spus privindu-l drept în ochi și apăsând fiecare cuvânt.Și nu-mi mai spune “prietene”.Suntem orice numai asta nu.
A zâmbit amuzat și mi-a dat drumul.
-Ce cuvinte grele, și pentru ce?!Pentru că mintea ta a fost condiționată să accepte moartea.Reacționezi așa din instinct, fără să-ți dea prin cap că, poate, am dreptate.Mulți subiecți au înebunit și-au murit pentru că n-au putut să accepte adevărul.Atunci mi-am dat seama că trebuia să fac ceva, să ocolesc sistemul de autodistrugere, să fac transferul funcțional.Vino cu mine!Am ceva să-ți arăt.
Am coborât o scară metalică spiralată, pe care n-o remarcasem până atunci și-am ajuns dinaintea unei uși blindate dotate cu mai multe sisteme de siguranță.Când ușa s-a retras am simțit un fior și nu doar din cauza temperaturii scăzute din interior.Am simțit suferință și durere, am simțit moarte…
Bun venit în sanctuarul meu, a rostit Sam ridicând brațele într-un gest teatral și sunt absolut sigur că undeva, în mintea lui bolnavă, auzea ovații.
-Sanctuarul, am șoptit amintindu-mi de “ei”.
Încăperea circulară era destul de înaltă iar pereții erau acoperiți în întregime cu monitoare ce răspândeau în jur o lumină firavă, de culoare verzuie.În centru tronau doi cilindrii metalici, puțin mai înalți de-un stat de om, care nu făceau decât să sporească aerul straniu al incintei. “Câinii” de pază au rămas lângă ușă iar eu l-am urmat pe Sam încercând să-mi dau seama ce era pe monitoarele acelea și de ce-mi era totul atât de familiar.Atunci mi-am amintit coșmarul și m-am oprit locului holbându-mă la cilindrii, apoi la Sam.
-Da, ai fost aici și o parte din tine, încă se mai află.
Am deschis gura dar cuvintele mi s-au oprit în gât.
-Deschide 111A, a spus acesta și câteva clipe mai târziu o cuvă tubulară din sticlă a glisat ușor din perete, chiar lângă mine.
M-am apropiat, încercând să pătrund cu privirea aburii care o acopereau ca o pătură subțire și lăptoasă.Când aceasta s-a evaporat, am văzut un tânăr cufundat într-un lichid cu reflexe verzui.Pieptul și tâmplele îi erau acoperite cu senzori ale căror valori erau indicate pe monitorul din partea frontală a cuvei.
-Dumnezeule, am spus dându-mă un pas înapoi , toată camera asta e…
M-am oprit brusc.Multe lucruri mi-au trecut dintr-o dată pe dinaintea ochilor, ca și când cineva ar fi atins un comutator ascuns în creierul meu.Cumva, mă simțeam legat de bărbatul acela, dar nu știam de ce.Apoi cuvintele lui Sam mi-au revenit în minte ca un ecou, făcându-mă să mă cutremur.
-Era student la universitate, la ziaristică, dar nu se prea ținea de treabă pentru că-i plăcea să-și piardă timpul hoinărind aiurea pe motocicleta lui – o Honda neagră, dacă nu mă- nșel.Părinții lui au murit când avea zece ani și n-avea pe nimeni apropiat.Într-o seară a avut proasta inspirație să intre pe o alee lăturalnică și…a avut ghinion.Câțiva nenorociți l-au jefuit și l-au bătut atât de crunt încât a intrat în comă.Când a ajuns la noi, nu mai avea nici o șansă.Nici o altă șansă…decât transferul.Și a supraviețuit.TU ai supraviețuit.
M-am sprijinit de cuvă pentru că toată încăperea părea gata să cadă peste mine.Sam încă mai vorbea, dar cuvintele lui au trecut mult timp pe lângă mine fără ca eu să le înțeleg.
-…iar Willy s-a nimerit să fie în locul potrivit la momentul potrivit.Erați diferiți în multe privințe și asta n-a făcut decât să mă ajute. Era student la medicină, n-avusese în viața lui o motocicletă și-și petrecea mult timp la bazinul de înot.Când laboratorul mi-a spus despre tine, mă aflam chiar acolo, lângă bazin, căutând posibili subiecți.Eram deja cu ochii pe el și un simplu telefon m-a ajutat să iau decizia.Totul a decurs perfect: l-am “șters” pe Willy și am transferat conștiința ta în corpul lui cu o compatibilitate incredibilă, de 96%, îți vine să crezi?Amintirile false și ceva bani împrăștiați în stânga și-n dreapta m-au ajutat să te țin sub observație fără ca tu să ai nici cea mai mică bănuială.Mica ta revoltă a grăbit puțin lucrurile, dar e în regulă.Suntem pregătiți.
E greu de descris furtuna pe care-au declanșat-o cuvintele lui.Am privit iarăși spre bărbatul din recipient, gândindu-mă că totul era o nebunie și nu putea fi adevărat, dar mă mințeam…Am simțit ceva trezindu-se la viață înăuntrul meu, ceva puternic, de neoprit, ca un talaz uriaș dornic să mă strivească.”Glasurile” au început a-mi da târcoale, așa cum vulturii își învăluie prada.Rugămințile lor se transformaseră în amenințări iar suferința în furie.Valorile afișate pe unele monitoare au început să crească atingând cotele de alarmă.
Sam a privit în jur surprins apoi s-a apropiat de câteva, nevenindu-i să creadă.Încăperea a fost izolată automat, iar geamul care dădea spre laborator a devenit transparent.Unele cuve au început să iasă din perete, stârnind nori reci de aburi.
-N-ai idee ce-ai făcut aici nebun nenorocit, am urlat încercând să acopăr zgomotul asurzitor.
Paznicii reușiseră să se strecoare pe sub ușă înainte ca aceasta să se închidă, iar noi ne-am retras spre mijlocul camerei, privind cum alte și alte monitoare deveneau roșii iar cuvele alunecau pe rând în afară.Deși aveam încă mâinile încătușate, l-am prins de salopetă și l-am izbit de unul dintre cilindrii metalici, obligându-l să mă asculte.
-Uită-te la mine ticălosule!Ar trebui să te omor!Ar trebui să-ți rup gâtul chiar acum!
M-a lovit cu genunchiul între picioare, apoi mi-a trântit una-n falcă și-a dispărut.M-a durut al dracului și mi-au trebuit câteva minute să-mi revin.L-am căutat cu privirea de jur împrejur, dar îmi era imposibil să văd ceva.Toată nenorocita de cameră era un frigider plin de aburi.Zgomotul scăzuse în intensitate și eram destul de sigur că mă poate auzi.
-Crezi că tot ce s-a întâmplat a fost un accident? am întrebat mișcându-mă încet, gata să ripostez.Nu “prietene”, n-a fost.”Ei” au făcut asta și sunt furioși de-a binelea.
Sanctuarul s-a cufundat brusc într-o liniște profundă iar aburul a început să se risipească lăsându-mă să văd toate corpurile acelea de femei și bărbați, plutind în sicriele lor de sticlă.Am prins o mișcare cu coada ochiului și m-am lăsat instinctiv în jos, evitând milimetric bastonul cu care Sam încercase să mă izbească, apoi l-am lovit cu pumnii în spate împingându-l spre unul dintre cilindrii din centrul sanctuarului.A căzut la podea semiconștient, cu nasul plin de sânge, scăpând bastonul.L-am ridicat și l-am târât spre o cuvă apoi l-am apucat de gât și l-am cufundat cu capul în lichidul verzui.
-“Privește-ne”, spun ei, “privește-ne înainte să-ți primești pedeapsa”, i-am șuierat în ureche, înăbușindu-i toate încercările de a se elibera.”Nimeni nu va fi cruțat, voi toți meritați moartea pentru ce ne-ați făcut și locul ăsta blestemat se va transforma în cenușă.Din foc și lumină ne vom ridica spre cer și vom fi în sfârșit liberi”Vorbeam pe nerăsuflate, mirându-mă și eu de ce spuneam.L-am tras afară pe jumătate mort și l-am dus în mijlocul camerei, acolo unde cămășile metalice ale celor doi cilindrii începeau să se retragă în podea.Știam exact ce urma să se întâmple, iar Sam trebuia să vadă.Cu toții urmau să asiste neputincioși la propria pieire.Dar toate astea nu erau gândurile mele, ci ale lor.Valul din mine aproape că mă învinsese.Am înțeles că suferința îi mutilase, iar dorința lor de răzbunare depășea cu mult limitele laboratorului.Ura lor părea veche precum Pământul…Dar cine erau “ei”?
-Mincinoși și înșelători, am urlat dându-i drumul.Nu sunteți cu nimic mai buni decât el, am continuat îndepărtându-mă de Sam.Răul din ei îi făcea puternici și nu știam cât mai puteam să-i țin în afara mea.
-Îi blestem pentru ce ne-au făcut dar nu putem fi sabia răzbunării voastre!
Am alunecat în genunchi, chircindu-mă din pricina durerii ascuțite care parcă mi se amestecase cu sângele.Am realizat că vorbisem la plural...Willy era acolo, amorțit într-un colț al minții noastre.El era acela care-mi dăduse putere să mă opun.
Monitoarele au devenit iarăși verzi iar cuvele au început să reintre încet în pereții Sanctuarului.Durerea a încetat dar n-am apucat să mă bucur: vechile mele cunoștințe și-au făcut rapid apariția iar Luna, împreună cu un alt cercetător l-au ajutat pe Sam să se ridice de jos.Le-a spus ceva cu glas scăzut apoi Luna trecut pe lângă mine grăbită, fără să-mi arunce măcar o privire iar celălalt s-a îndreptat spre cilindrii eliberați de protecțiile metalice.Aparatura aflată de jur împrejurul lor a devenit activă iat tânărul a început să introducă niște date.Inițiau prima fază a transferului.
-Nesăbuitule, am strigat încercând să mă zmulg din strânsoarea paznicilor, chiar nu-ți dai seama că faci exact ce vroiau să facă „ei”?Dacă pornești reactorul o să murim cu toții!Și nu numai noi.Au de gând să distrugă orașul, nu înțelegi?
-Taci, taci dracului din gură, a izbucnit înfigându-mi o mână în gât.M-am săturat de tine și de toate tâmpeniile pe care le spui.Mintea ta e atât de „făcută” că habar n-ai cine dracu’ ești.Aici nu s-a întâmplat nimic, înțelegi? Efecte secundare-nimic mai mult!
M-a prins de păr și-a repetat ultima propoziție printre dinți privindu-mă transfigurat.
-Nu sunt efecte secundare, sunt...ființe, energie, multă energie.Dacă pornești reactorul...
Ochii lui m-au redus la tăcere de parc-aș fi uitat dintr-o dată să vorbesc.Erau ca două prăpastii fără fund, două găuri negre ce absorbiseră de mult orice urmă de rațiune.Și-a coborât ușor mâna pe obrazul meu, urmărind cu vârfurile degetelor tăietura de pe obraz.
-Întotdeauna m-au fascinat lamele.Atât de mici, atât de subțiri și atât de...mortale, a spus încet uitându-se prin mine.Nu ei ți-au făcut asta ci eu…încet și cu răbdare, a continuat focalizându-și privirea.A trebuit s-o fac…să-mi semnez creația, ca orice artist…Am văzut sângele amestecându-se cu lacrimi și-am înțeles dintr-o dată că nimic durabil nu se poate clădi fără ele.Din sângele și lacrimile voastre, neânsemnaților, se va naște o nouă rasă.Ea va stăpâni Pământul și va zbura spre stele.În corpuri perfecte, create de minți perfecte, poporul meu o să trăiască veșnic...
-Dumnezeule, am murmurat imaginându-mi tabloul teribil al unui Hitler nemuritor.
-Nu există Dumnezeu...încă.
-Ești bolnav...
Mi-a dat drumul râzând mărunt, apoi râsul lui a devenit haotic, făcând câteva priviri să se întoarcă spre el.A tăcut la fel de brusc precum începuse, devenind întunecat.
-Într-un fel e adevărat.Părinții mei au murit răpuși de o boală incurabilă acum un an.Au lucrat fără odihnă aici în laborator, simțind în ceafă răsuflarea morții.Proiectul Phoenix era ultima lor speranță.Au creat conductorul perfect – lichidul verde – dar nu puteau controla transferul.Au încercat pe cobai, apoi pe primate dar mergea prea lent.N-au vrut să audă de subiecți umani.Au murit pentru că n-au avut curaj!Spre sfârșit doar baia de lichid îi mai ținea în viață.Am știut atunci că trebuia să încerc; era datoria, ba nu, destinul meu.Transferul a fost un eșec, dar nu puteam să mai dau înapoi.După ei au urmat alții și alții și alți…În timp am înțeles că unele corpuri absorb mai ușor energia decât altele.Le-am spus receptori.Tu ești cel mai bun de până acum.Nu perfect, dar suficient.Boala m-a ajuns din urmă iar timpul meu e pe sfârșite.Câteva săptămâni, câteva zile…
Noul meu corp o să-mi acorde răgazul de care am nevoie.Să-ți spun un secret: întotdeauna mi-am dorit să fiu înalt și brunet.William ar trebui să fie mândru; ochii lui vor vedea capătul universului.
-Nu-ți fă iluzii, și el crede că ești nebun de legat.Dar ai dreptate.Vom vedea capătul universului atunci când o să explodeze reactorul.
A râs fără pic de umor și s-a îndreptat spre ușă, apoi a apărut Luna, tăcută, cu un chip imprenetrabil ca o stâncă.Am încercat să-i povestesc despre “glasuri” și despre amenințările lor, apoi i-am spus despre William.
-Totul e o greșeală, o greșeală enormă pe care o vom plăti scump, am spus aproape exasperat, încercând să obțin de la ea o reacție.
A deschis o cutie și a scos din ea o seringă plină cu un lichid verzui asemănător cu cel din cuve.
-Te rog așteaptă, am spus când a vrut să mi-l injecteze în gât.
Gardienii mei se aflau ceva mai încolo iar ceilalți erau absorbiți de pregătiri.Am prins-o de mână, făcând-o să mă privească.
-Nu sunt nebun, trebuie să mă crezi.”Ei” vor distruge Pharmason-ul și orașul odată cu el.
Mi-a înfipt acul în gât dar ezitarea ei mi-a dat timp să continui:
-Și chiar dacă “ei” n-ar exista, gândește-te la alternativă.Luna, uită-te la mine!Sam e nebun.Într-un an a omorât atâția oameni!Gândește-te ce-ar face dacă…
Buzele și limba mi-au amorțit brusc de parc-ar fi fost anesteziate.Am privit cu coada ochiului spre seringă și-am văzut că injectase numai jumătate.A acoperit-o cu palma și-a făcut restul să dispară undeva in buzunarul ei, apoi a așezat-o în cutie ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.Am privit spre ea uimit, întrebându-mă dacă visasem sau nu.
-Te vei simți amorțit un timp, dar la jumătatea transferului efectul va dispărea, a spus cu glas scăzut, făcându-se că-mi verifică pulsul.Nu te mișca până când nu-mi lipesc palma de geam.Când o voi face, închide ochii și fii pregătit.Luptă-te cu Sam și nu-ți pierde cunoștința orice s-ar întâmpla.
-Reactorul…
-Reactorul principal e necesar doar spre sfârșit.Nu va funcționa, a adăugat apoi s-a întors pe călcâie și a plecat.Am petrecut-o cu privirea întrebându-mă dacă puteam avea încredere în ea.Mintea-mi era încă limpede dar corpul refuza cu înverșunare să-mi răspundă la comenzi.
Mi-au scos salopeta și m-au îmbrăcat cu un fel de costum mulat care părea țesut din fibre de sticlă, apoi au plimbat de-a lungul meu un scanner, căutând ceva.Metal, căutau metal.Când nenorocitul a ajuns în dreptul maxilarului a început să piuie, făcându-i să schimbe între ei priviri prevestitoare de necazuri.A apărut lângă mine și Sam și nu părea deloc încântat de plomba pe care mi-o pusesem de curând fără știrea lui.După “negocieri” care mi-au cam dat fiori, au ales cea mai convenabilă rezolvare.Pentru ei, bineânțeles.Mi-au scos măseaua, fără anestezie, și-a durut al dracului chiar dacă n-am putut să scot nici măcar un sunet.Oare dacă aș fi înghițit un cui, m-ar fi operat tot fără anestezie?!Nu vroiam să aflu răspunsul.Puțin mai târziu m-au băgat în blestematul ăla de cilindru, m-au legat de un suport de sticlă apoi au activat senzorii de pe salopetă.
Sam a apărut după câteva minute purtând un costum identic cu al meu.A făcut ultimele verificări, a mai dat câteva “indicații prețioase” iar ceilalți s-au îndreptat spre ieșire.S-a apropiat de mine rânjind.Luna, aflată încă lângă celălalt recipient, mi-a aruncat o privire fugară, de nepătruns, apoi și-a concentrat atenția asupra calculatorului.
-Înainte să începem, trebuie să știi ceva, a șoptit Sam aplecându-se spre urechea mea.Dacă lucrurile merg prost și transferul eșuează, tot locul ăsta o să sară în aer.Proiectul Phoenix e al meu și numai al meu!
“Nenorocitule, ai lua toată lumea cu tine în iad dac-ai putea”, mi-am spus luptându-mă cu amorțeala.Ah, dac-aș fi avut cum s-o avertizez…Așadar soarta mea era pecetluită oricum aș fi privit situația.Și a ei…Am simțit o liniște ciudată învăluindu-mă ca un abur călduț și o amorțeală plăcută mi-a cuprins gândurile, alungând în mare parte teama și zbuciumul care mă chinuiau.Cilindrul din sticlă s-a ridicat glisând ușor din podea, înghițindu-mă, apoi lichidul verde a început să ia rapid locul aerului.Când “supa” mi-a atins bărbia, inima mi-a luat-o razna și toată liniștea s-a dus dracului într-o clipă.După câteva minute interminabile, mi-a pătruns în plămâni, amețindu-mă ca o izbitură în creștetul capului.
Am descoperit foarte curând că porcăria cu gust de cireșe amare era chiar…respirabilă.
“Drace”, mi-am spus încercând să privesc spre celălalt recipient unde Sam se juca și el de-a peștele.Atunci mi-am dat seama că-mi recăpătasem mobilitatea globilor oculari și puteam să-mi mișc limba.Am zărit-o pe Luna stând nemișcată în dosul geamului gros din sticlă, alături de ceilalți și mi-am amintit de cuvintele ei care deveniseră dintr-o dată foarte importante.Am simțit ceva lovindu-mă cu putere din toate direcțiile, cu atâta putere încât am fost gata să-mi pierd cunoștința.Câteva secunde mai târziu, când explozia de stele a pălit, am deschis ochii, așteptându-mă să văd “norișori” de sânge plutind pretutindeni în jurul meu.Dar n-a fost așa.
“Și-a ținut cuvântul, sunt încă aici”, mi-am spus conștient că “ștergerea” mea fusese înscenată iar transferul era gata să înceapă.
Ea era tot acolo, impasibilă ca o statuie din marmură, privindu-mă cu ochii ei verzi în care aproape mă pierdeam.Întotdeauna atât de distantă și atât de rezervată…și atât de frumoasă…Fiecare încercare de a mă apropia de ea nu făcea decât să mă arunce mai departe și de fiecare dată focul din mine devenea mai mistuitor.Era asemeni lunii pe care o vânam noapte de noapte în visele mele, alergând prin întuneric peste câmpii sterpe și tăcute spre orizontul învăluit în lumina ei rece.Dar lucrurile vor sta diferit de-acum și voi avea tot timpul din lume s-o fac să-mi zâmbească…Luna e a mea și numai a mea!
Dumnezeule, toate gândurile astea nu erau ale mele…Am privit-o panicat gata să mă trădez.Sam se insinua în mintea mea ca un șarpe veninos iar eu nu puteam face absolut nimic să-l opresc.Câteva secunde în plus și totul era pierdut.Luna și-a lipit palma de geam iar eu am coborât pleoapele, aproape sufocat de gândurile lui.
Un milion de fulgere au sfâșiat aerul , umplând sanctuarul cu o lumină puternică care mi-a rănit ochii apoi vuietul înfundat a devenit asurzitor, făcându-mă să cred c-o să-mi pierd mințile.M-am zmucit cu putere, eliberându-mi brațele apoi totul s-a prăbușit în jur, absorbindu-mă ca un curent marin.M-am trezit pe podeaua inundată a sanctuarului, luptându-mă din răsputeri să elimin porcăria verzuie din mine și să respir din nou aer curat.Plămânii și gâtul mă usturau atât de tare de parc-aș fi vărsat flăcări.După câteva secunde am reușit să mă ridic în genunchi și-am inspirat cu putere până când am simțit că amețesc.”Glasurile” erau ca o furtună îndepărtată și, chiar dacă nu le puteam înțelege, mânia și suferința lor mă lovea de pretutindeni ca un vânt înghețat.
Luna a îngenunchiat lângă mine și mi-a cuprins capul în palme, privindu-mă îngrijorată.Era atât de diferită de cealaltă…
Ascuns în ungherele îndepărtate ale minții mele, William o ura de moarte, sentimentele obsesive ale lui Sam încă se mai învărteau în sufletul meu ca un ecou morbid, iar eu … i-am atins ușor obrazul și-am simțit o durere dulce inundându-mă.Eu o iubeam.
M-a ajutat să îmbrac o salopetă portocalie apoi ne-am grăbit spre ușă, conștienți că efectul “jocului de lumini” cum îi spusese ea, se diminua cu fiecare secundă iar ceilalți începeau să-și recapete vederea.
-La naiba, a înjurat când ușa a refuzat să se deschidă.Nu puteau declanșa alarma, am avut eu grijă schimb parola…
-Sam, am șoptit apoi i-am repetat numele cu glas tare, întorcându-mă spre el cu sentimentul ciudat că am să-l zăresc năpustindu-se asupra noastră.
Dar el era acolo, nemișcat, netulburat, în cilindrul lui din sticlă, așteptând să stăpânească lumea.Lichidul verde în care era cufundat iriza o lumină slabă, abia perceptibilă, ca o aură ciudată, făcându-l să pară atât de… nepământean.Ceva mai presus de înțelegerea mea, mă atrăgea acolo fără putință de împotrivire și până să-mi dau seama, eram lângă cilindru.Mi-am plimbat palma pe suprafața de sticlă, simțind căldura din interior.Aura devenise parcă mai luminoasă, iar sticla moale și umedă ca o gelatină.Am vrut să mă îndepărtez dar palma mi se lipise de ea.Sam a privit drept spre mine, cu ochii lui complet negri apoi mi-a apucat strâns încheietura mâinii și m-a tras cu putere spre el.
-Nu, am urlat sărind înapoi ca ars cu inima bătându-mi haotic.
-Haide Mike, a spus Luna trăgându-mă după ea spre ușă, “jocul de lumini” n-o să-i țină în beznă prea mult timp.
M-am oprit locului, privind-o șocat.A vrut să spună ceva dar expresia de pe chipul meu a oprit-o.
-Ce dracului se întâmplă, am murmurat privindu-mi încheietura de care mă apucase Sam doar cu câteva clipe mai devreme.Încă-i mai simțeam strânsoarea puternică și pielea încinsă.
Luna a introdus codul dar ușa a rămas blocată.
-La naiba…
-Nu puteau declanșa alarma, ai avut grijă să schimbi parola, am completat-o cu senzația că spuneam o replică învățată pe dinafară.
Luna m-a privit cu neîncredere.
-De unde știi, cum ai…
-Se întâmplă ceva Luna.Ceva rău de tot, am spus apucând-o de umeri.Acum câteva secunde te-am văzut spunând asta când ușa nu s-a deschis.
-Dar nici n-am …
-Știu, știu că sună aiurea.Ascultă-mă,trebuie să ieșim de-aici cât mai repede.Sam mi-a spus că dacă lucrurile merg prost, totul sare în aer.
-Dumnezeule, a șoptit ea speriată de-a binelea, Sam a dispărut!
Cuvintele ei au căzut asupră-mi ca un trăznet.Coșmarul meu pur și simplu nu vroia să se sfârșească.
-Unde e Michael? unde e? a întrebat agitată, refuzând parcă să creadă ceea ce vedea.
M-a privit fix, cu ochii măriți de spaimă și am știut că era gata să cedeze.
-Ascultă-mă Luna, trebuie să existe o soluție.Știu că poți să deblochezi ușa.Ai încredere în tine!Eu am.
Nici măcar nu știu dacă credeam cu adevărat ce spuneam dar cuvintele mele au avut asupră-i efectul scontat, ajutând-o să-și recapete sângele rece.
Trebuia să ne întoarcem în centrul încăperii, la consola principală, singurul loc de unde se mai putea face ceva.
Zgomotul pașilor noștri era absorbit imediat de liniștea aceea sufocantă, mai înfiorătoare chiar decât vuietul asurzitor al furtunii iar “glasurile” tăcuseră și ele, ca și când n-ar fi existat niciodată.Secundele păreau a se “lipi” de lichidul gelatinizat ce împânzea podeaua, dilatându-se.Totul aluneca iremediabil spre o altă lume unde vechile reguli puteau fi încălcate după bunul plac și nimic nu era imposibil.Lumea lui Sam…
Mi-am dat seama că îmi vorbea prin propriile gânduri și-am privit instinctiv în jur, căutându-l.
-Ar trebui să știi mai bine unde să cauți prietene, i-am auzit glasul aproape de tot, chiar în spatele meu.M-am întors gata să-l pocnesc, dar nu era nimeni.
-E aici, am strigat pășind spre ea, dar era prea târziu.
Am alunecat în gol…
M-am sucit în apa rece mișcându-mi haotic brațele și picioarele, fără să am habar unde era suprafața sau ce căutam acolo.Cu ultimele fărâme de oxigen, am urmat bulele gălbui de aer aflate în jurul meu, ridicându-mă spre lumină.
“N-am să reușesc”, mi-am spus chiar dacă știam că eram aproape de tot.Ultimii centimetrii au fost cei mai dificili iar până să ies la suprafață, am băut o tonă de apă sărată, mai ales pe nas, alegându-mă cu o usturime teribilă.Am privit cerul senin și întinderea nesfârșită de apă, gândind-mă că, dacă era doar un vis, părea al naibii de real.Partea amuzantă era că mie nu-mi plăcuse niciodată apa și nu învățasem să înot.Willy știa însă, chiar bine iar asta însemna că am ceva șanse să ajung la insula pe care-o zărisem ceva mai departe.
Am pornit într-acolo, alternând din timp în timp stilurile de înot, dar chiar și așa efortul era considerabil iar blestemata de insulă parcă se îndepărta.Când am atins într-un final țărmul, eram atât de sfârșit încât abia mai puteam respira.M-am întins cu spatele pe nisipul auriu și-am închis ochii, lăsându-mă învăluit de lumina caldă a soarelui.Prea caldă cum aveam să constat destul de curând.M-am ridicat în genunchi râzând cam fără umor și-am trecut în revistă împrejurimile.
-Hei Sam, asta vrea să fie lumea ta?Cam nepopulată, nu crezi?Ah, te rog să mă scuzi, probabil că ceilalți fac pe cobaii în laboratorul tău, corect doctore Morreau?!Sau poate sunt în templu și-ți aduc jertfe, cine dracu’ știe?!
-Mai taci, a spus făcându-mi vânt cu fața în nisip.Chiar nu știu de ce nu-ți rup pe loc gâtul ăsta nenorocit, a continuat apucându-mă într-o clipită de frunte și de bărbie într-o cravașă mortală.O simplă mișcare și totul se termină aici.Dă-mi un singur motiv să n-o fac.
-Luna, am rostit cu greutate pentru că deja vedeam albastru.
A ezitat puțin apoi și-a apropiat buzele de urechea mea întrebându-mă de ce credeam asta.Dându-și seama că nu mai puteam vorbi m-a eliberat și s-a îndepărtat puțin.Era îmbrăcat într-un costum de un alb imaculat, elegant ca acelea pe care le poartă mafioții în filme și avea părul lins, pieptănat cu cărare într-o parte.Ciudată imagine de sine.Semăna într-adevăr cu doctorul ăla nebun…Oare asta avea legătură cu ceea ce spusesem mai devreme sau era un alt gând de-al lui care se strecurase în mintea mea?Am rămas așezat pe nisip, cu brațele sprijinite pe genunchi, privind valurile ce umezeau ritmic malul.
-Știu ce simți pentru ea și crezi că dac-ai arăta altfel te-ar iubi, am spus sec întorcând capul spre el.Dar greșești.Greșești amarnic.
M-a privit uimit, apoi s-a întunecat.Vântul destul de potolit până atunci a început să bată mai cu putere spulberând pe alocuri nisipul.
-Nu Michael, tu ești cel care greșește, a strigat acoperind cu greu vuietul valurilor înspumate.EU pot avea orice.
-Cu excepția ei, i-am tăiat-o sec.Iar dacă n-o poți avea, o ucizi.Oameni ca tine nici n-ar trebui să se nască!
-Cum îndrăznești? a urlat apropiindu-se amenințător.
Am simțit pământul cutremurându-se.
-N-am nevoie de tine, a continuat oprindu-se dinaintea mea.”Ei” mi-au arătat calea și mi-au dat puterea.Lumea mea se va naște din foc și lumină și atunci nimic nu-mi va mai sta împotrivă.
-“Ei”, am repetat râzând răutăcios și-am încercat să mă ridic în picioare.”Ei” te urăsc și vor să se răzbune idiotule!Te-ai jucat cu sufltele lor iar acum ei se joacă cu tine.Nu le simți ura?Asiști la propria-ți execuție și nici măcar nu-ți dai seama!
Sam s-a repezit la mine, ca un nebun și m-a apucat strâns de salopetă ridicându-mă cu ușurință în picioare.
-Nu i-am ucis, i-am descotorosit de trupurile lor pline de defecte și vicii, pline de boli și mirosind a moarte.Sunt pregătiți să devină ceea ce nici măcar n-au îndrăznit să viseze.
Am văzut cu coada ochiului apele retrăgându-se și-am simțit un gol în stomac.
-Suflete nemuritoare în trupuri perfecte – primii mei soldați în războiul sfânt care-o să zguduie din temelii Universul.
Aerul a devenit dintr-o dată umed și răcoros, vuietul mai profund și mai puternic iar eu am mulțumit cerului că stăteam cu spatele spre apă.
-Einstein a greșit, a spus întorcându-mă cu fața spre valul uriaș care-și întindea cu repeziciune asupră-ne umbra înfricoșătoare.Există ceva mai presus de viteza luminii – viteza întunericului.
Luna a apucat să întoarcă privirea spre mine când o descărcare electrică ne-a aruncat pe amândoi izbindu-ne cu putere de pereți, apoi alte descărcări s-au propagat în lanț în toate direcțiile, declanșând alarma.M-am târât spre ea și-am apucat-o de umeri încercând s-o fac să-și revină.Cuvele începuseră să iasă iar unele explodau, împroșcând sticlă și resturi umane peste tot.Câteva secunde mai târziu, computerul ne-a avertizat că trebuia să evacuăm complexul în cincisprezece minute și a început numărătoarea inversă.În haosul acela mi-a trebuit ceva timp să observ că geamul uriaș dinspre camera de control era fracturat în milioane de bucățele.Am smuls un monitor și l-am azvârlit în geam reușind să fac o gaură suficient de mare, apoi am luat-o în brațe și-am trecut dincolo.Am străbătut în fugă camera de control părăsită, apoi am pornit pe culoare, urmând orbește săgețile galben-fosforescente, care duceau spre platformele de evacuare.Curând m-am alăturat altor oameni îmbrăcați în salopete sau în halate albe, ba chiar din serviciul de pază, dar nimănui nu părea să-i pese de noi, fiind mult prea ocupați să-și salveze fundurile. Am ajuns într-o parcare subterană uriașă, plină de autobuze și mașini de tot felul care se înghesuiau spre ieșiri.M-am oprit și mi-am tras sufletul câteva clipe, căutând o soluție.Chiar în stânga mea am zărit un bărbat care se pregătea să urce într-un camion.Am lăsat-o jos și din două salturi am fost lângă el.L-am apucat de salopetă și l-am tras cu putere înapoi, făcându-i vânt pe asfalt.Tăvăleala l-a luat prin surprindere și, nefiind dispus să piardă timpul cu o altercație, a zbughit-o spre unul dintre ultimele autovehicule care mai părăseau parcarea, urlând și gesticulând.Am urcat-o pe Luna în camion, apoi m-am așezat la volan și-am dat să pornesc motorul.
“La dracu”, mi-am spus privind contactul unde nu se aflau cheile.Mai aveam cel mult cinci minute.Am privit în jur căutând cu disperare alt autovehicul, însă toate erau deja în mișcare.Era mult prea stupid, ba nu, de-a dreptul ridicol!După ce-am tras câteva înjurături care chiar meritau brevetate, am văzut cheile așezate într-un locaș deasupra oglinzii și-am răsuflat ușurat, gândindu-mă că lucrurile mărunte puteau conta uneori atât de mult…
Luna a început să-și revină doar cu câteva secunde înainte să se dezlănțuie iadul.Am privit spre ea, apoi în oglinda retrovizoare, gonind nebunește cât mai departe de complex.
Drumul pietruit pe care o apucasem mai mult din greșeală , era plin de gropi și-am fost de câteva ori gata să pierd controlul direcției, redresând cu greu camionul.
-Oprește, a urlat ea încercând să se țină de ceva, o să ne omori pe amândoi.Oprește, pentru Dumnezeu, suntem în siguranță!
Am redus viteza iar Luna mi-a spus iarăși că eram suficient de departe, punându-și mâna pe umărul meu, într-un gest care-i sublinia cu tandrețe cuvintele.Într-un final m-am conformat iar ea a ridicat o mână în aer, cerându-mi să fiu atent.
-Auzi?
-N-aud absolut nimic, am răspuns privind iarăși în oglindă clădirile care abia se mai zăreau prin norul de praf stârnit de camion.
Câteva păsări și-au luat speriate zborul dintr-un pâlc de copaci aflați pe marginea drumului și am auzit un huruit.La început slab, apoi din ce în ce mai puternic, făcându-mă să mă gândesc la un cutremur.Am dat să pornesc motorul dar m-a oprit prinzându-mă de mână.O smucitură zdravănă ne-a aruncat pe amândoi în parbriz, ridicând camionul ca pe nimic, de parc-ar fi fost o barcă purtată de val, apoi am urmărit unda de șoc pierzându-se în norul uriaș de praf gălbui.
-Dumnezeule, am silabisit tușind și scuipând nisip apoi am auzit câteva bubuituri puternice iar Luna mi-a spus să pornesc mașina.
-Trebuia să fim morți, am spus după câteva clipe, când mi-am recăpătat suflul.
-Reactoarele se aflau sub pământ, în vechile laboratoare.Oricum, ăsta n-a fost decât reactorul secundar, altfel…
A tăcut brusc, privindu-mă intens de parc-ar fi fost gata să-mi împărtășească un mare secret, apoi m-a sărutat, luându-mă prin surprindere.Trăiam un vis, un vis frumos și fragil ce părea gata să se spulbere ca o șoaptă în vânt…
Mult timp nu ne-am mai spus nimic, lăsându-ne furați de peisajul arid și de propriile noastre gânduri, ce ne duceau uneori departe de tot.Ceva mai târziu am intrat pe o șosea asfaltată, lăsând în urmă praful și gropile, iar asta m-a ajutat să mă îndepărtez mental de haosul exploziei care încă mi se învârtea în cap, ca o melodie obsedantă de care nu reușești să mai scapi.Șoseaua aproape goală ce tăia în linie dreaptă deșertul stâncos, cerul senin fără nici un nor dominat de soarele fierbinte care începea să apună, camionul ce “zbura” cu 120de km/h așternând între mine și locul acela blestemat kilometru după kilometru, păreau prea frumoase ca să fie adevărate.Și mai mult decât orice , era ea…, atât de aproape încât mi se părea că-i aud bătăile inimii.I-am mângâiat ușor părul, simțind încă atingerea buzelor ei calde și moi care mă făcuseră să uit de mine.Dormea cuibărită în scaun, ca un copil care avusese o zi mult prea grea și nu mai rezistase până acasă.
“Acasă?!Încotro e acasă?Cum putem fugi de întunericul din noi?”
Gânduri ciudate, venite de nicăieri.
Ochii ei au început să se miște repede de tot iar bătăile inimii s-au accelerat de parcă ceva ar fi speriat-o de moarte.A tresărit încruntându-se, apoi a spus ceva de neînțeles.Ba nu, am înțeles dar..dar nu-mi puteam crede urechilor.Luna mă implora s-o ajut.
Sunetul ascuțit al claxonului mi-a sfâșiat auzul, zmulgându-mă din starea aceea ciudată tocmai la timp pentru a redresa camionul ce intrase pe contrasens și se îndrepta netulburat spre un T.I.R.
“Pentru Dumnezeu, ești un idiot băiete”, m-am dojenit îmghițind nodul care mi se pusese în gât.Soarele apusese deja iar eu eram obosit – trebuia să opresc undeva.Chiar atunci am zărit un indicator pe care scria că ne aflam la 2 km de un motel.
-Cască ochii, am mormăit apoi, cine știe de ce, am sucit oglinda retrovizoare spre mine, lăsându-mi privirea să alunece peste ea.Sângele mi-a înghețat în vene și m-am simțit plonjând într-o prăpastie fără fund, neagră și rece ca și ochii pe care i-am întâlnit în luciul perfid al oglinzii. Am frânat aproape instinctiv, strângând cu putere volanul.Următoarele secunde s-au scurs cu încetinitorul, “zgâriind” alene caroseria și parbrizul camionului scăpat de sub control.Tot ce puteam face era să privesc neputincios înainte, anticipând pas cu pas dezastrul.Am auzit-o țipând…sau poate că eram chiar eu…Sunetele și imaginile au prins a se altera rapid recompunându-se în filmul terifiant al propriei noastre morți.Am întins mâna spre Luna, încercând s-o protejez, dar sângele mi-a umplut ochii orbindu-mă, înainte de a ajunge la ea.
Am atins oglinda retrovizoare, privind-o fascinat ca pe o cutie a Pandorei, apoi mi-am așezat mâna la loc pe volan, amintindu-mi clipele cumplite prin care trecusem.Ba nu, prin care ar fi trebuit să trec dacă o întorceam spre mine.M-am uitat spre Luna care abia se trezise, incapabil să-mi găsesc cuvintele.Eram speriat și cu nervii întinși ca un arc iar inima stătea să-mi spargă pieptul.M-a întrebat ce se întâmplase și de ce mă purtam atât de ciudat dar nici măcar după ce-am tras pe dreapta n-am fost în stare să mă exprim cursiv, amestecând totul.
-Tu dormeai și visai ceva…vorbeai… apoi am avut un accident, de fapt nu, dar am văzut totul ca și când s-ar fi întâmplat…Era…era atât de real și-am simțit…am încercat…la dracu, am continuat înghițind în sec, trebuie să fi durat o secundă, dar pentru mine a fost o veșnicie…
-Poate c-ai ațipit, a spus calmă, încercând să mă liniștească.
-Nu, n-am ațipit, am protestat amintindu-mi gustul sărat al sângelui care împroșcase parbrizul și țipătul acela înfiorător…și mâna invizibilă care mă arunca fără milă în toate direcțiile frângându-mi oasele.
Nu!Părea real.Real.Era un gând înfricoșător.
Am tăcut ștergându-mi fruntea umedă cu dosul palmei.Imaginile începuseră să pălească, rămânându-mi doar câteva frânturi neclare care încă-mi mai provocau durere…Luna mi-a cuprins obrajii în palme, cerându-mi s-o privesc și să respir adânc de câteva ori, dar pur și simplu nu reușeam să mă adun.Întregul corp îmi amorțise iar aerul părea că arde în jurul meu.Mi-a cerut iarăși să nu intru în panică, dar glasul ei suna straniu și îndepărtat, de parc-ar fi venit dintr-o altă lume.M-a tras cu chiu cu vai din dreptul volanului, apoi a demarat în trombă, spunându-mi mereu că totul o să fie bine.
Când mi-am revenit mă aflam într-un pat, sub un maldăr de pături și tremuram.Draperiile groase lăsau puțină lumină să pătrundă în încăpere, iar veioza de pe noptieră nu făcea decât să întregească atmosfera liniștitoare care mă făcea să mă simt atât de bine.Luna se afla pe celălalt pat și studia o hartă, urmărind un traseu cu vârful unui creion.Și-a dat după ureche o șuviță rebelă, apoi a lovit harta de câteva ori cu creionul, zâmbind.Când m-a observat a devenit iarăși serioasă și-a venit lângă mine, privindu-mă atentă.
-M-ai cam speriat, mi-a spus lipindu-și palma de fruntea mea.Dar a trecut, totul o să fie bine.
-Ce s-a întâmplat, am întrebat realizând că nu mai aveam pe mine nenorocitul ăla de costum din fibre de sticlă.
Doamne, era atât de bine fără el!Am dat să mă ridic dar m-a oprit spunându-mi că trebuia să mă odihnesc.Am văzut o seringă pe marginea noptierei și m-am întunecat.
-Liniștește-te, oboseala și stresul te-au ajuns din urmă, atâta tot, a spus repede simțindu-mi tulburarea.
-Ce mi-ai dat?
-Stai liniștit, știu ce fac, a răspuns dând să-mi aranjeze păturile.
Răspuns greșit.Am apucat-o de mână, repetând întrebarea de-a dreptul speriat pentru că mă simțeam amețit și slăbit.
-Calciu și un calmant, nimic alceva…oprește-te, mă doare!
-Arată-mi!
M-a privit nedumerită preț de câteva clipe apoi mi-a arătat fiolelele goale și i-am dat drumul.
-Ești mulțumit acum?
Era furioasă și pe bună dreptate.Mă purtasem prostește.
-Îmi pare rău, dar sunt atât de obosit…îmi pare rău, eu…
-Nu-i nimic, înțeleg.Dar n-ai de ce să te mai temi.Totul o să fie O.K, a spus zâmbind apoi mi-a aranjat păturile cu o grijă aproape maternă.Dormi acum și mâine toate lucrurile vor fi mai clare.
A avut dreptate.Am dormit fără griji și mai ales fără vise.Când m-am trezit, îmi era atât de foame încât aș fi putut mânca un elefant.M-am ridicat pe marginea patului și m-am întins alene, pân-am simțit că-mi troznesc oasele.
E o zi bună pentru un nou început, mi-am spus privind razele soarelui ce se luptau din greu să învingă întunericul din cameră, strecurându-se prin țesătura uzată a perdelelor.Am îmbrăcat jeans-ii și cămașa de pe marginea patului, apoi am zărit un bilețel pe noptieră în care Luna îmi scria că se dusese după micul dejun.Am tras draperiile, lăsând lumina orbitoare să explodeze în jurul meu ca o supernova.
“Champagne Supernova?!”M-am sprijinit de tocul ferestrei, încercând să-mi amintesc de ce-mi plăceau atât de mult cuvintele astea.Să fi fost o băutură sau poate …o melodie?!Mi-am amintit câteva acorduri și-am zâmbit fericit.Am coborât pleoapele lăsând imaginile să curgă în voie: scena uriașă inundată de lumină, muzica fantastică care ne făcea să plutim printre nori, eu, prietenii mei și miile de tineri care cântau cât puteau de tare fără să le pese că a doua zi aveau să comunice prin semne…
-Simți William?Simți plămânii vibrând în ritmul bateriei?Asta înseamnă că trăiești.Ești ceea ce simți.Hai să plecăm departe de toată mizeria asta și să nu mai privim înapoi.Da, împreună cu ea.
Dar el era atât de încăpățânat…Mi-a reproșat că-mi pierdusem mințile și mă comportam prostește.
-Nu, am ripostat izbind cu pumnul în geamul prăfuit.Nu mi-am pierdut mințile!Din contră, tocmai mi le-am regăsit și n-am de gând să las pe nimeni să le mai facă praf.Ne-au făcut ce ne-au făcut și nu putem schimba nimic.Tot ce putem face e să trăim din nou.Nu știu dacă Sam a murit sau dacă “glasurile” sunt libere, dar știu ce-și doreau cu atâta disperare: o viață adevărată.Noi doi avem șansa asta.
Era furios și nu puteam înțelege de ce.Aproape că vroia să moară…Dar mai presus de orice tânjea după răzbunare.
-De ce mă învinuiești pe mine?Pentru că vreau să trăiesc?Da, e adevărat…Nu!Greșești, nu sunt la fel ca Sam, n-am vrut eu să se întâmple toate astea, îți amintești?Nici măcar nu încerci să-mi vorbești.Nu-ți dai seama cât îmi e de greu să ghicesc tot ce gândești?Te rog William, încearcă…eu nu sunt dușmanul tău.
Ura lui îmi zgâria mintea ca o lamă zimțată, sfâșiindu-mi gândurile.Era puternic, și încerca să-și recapete corpul, obligându-mă să retrăiesc experința transferului meu și al lui în același timp.Nu-l puteam opri, sau poate nu știam cum, sau poate…era singura modalitate prin care avea să înțeleagă că și eu eram doar o victimă.Eram legați în viață și moarte …
M-am dus în baie și m-am sprijinit de chiuvetă, privindu-mi chipul în oglindă.Privindu-i chipul în oglindă.Am atins cu vârfurile degetelor suprafața ei rece, aproape copleșit de sentimentele lui.
-Știu cât de mult doare William, am spus în șoaptă luând briciul de pe marginea chiuvetei.Durerea ta e și a mea, ai uitat?
Am studiat o clipă lama tăioasă, apoi am sprijinit-o pe încheietura mâinii stângi, privind iarăși în oglindă.
-Nu pot trăi cu un dușman înăuntrul meu.Acum ori niciodată William.Alege!
Am închis ochii gândindu-mă la ea…făceam asta pentru ea.
“O iubești atât de mult?!”
Glasul lui m-a luat prin surprindere, făcându-mă să tresar.Am zâmbit.
-O urăști, știu…dar mai știu că poți s-o vezi așa cum o văd eu.
-Nu, n-o urăsc, a spus cu tristețe, dar era felul meu de-a te te face să suferi. Te-am învinuit pe tine pentru că-mi era mai ușor.Înainte de transfer Sam mi-a arătat cuva în care te aflai tu.Mi-a spus că viața are uneori un simț al umorului mai ciudat și că tu ești cel norocos.Eram speriat și singura mea armă era ura.Tu erai norocosul.Abia acum înțeleg ce-a însemnat asta pentru tine.
-Ce faci?
M-am întors brusc, lăsând briciul să cadă pe ciment.Luna nu mai purta salopeta portocalie ci o pereche de blue-jeans și un tricou albastru mulat pe corp, iar în brațe ținea o pungă mare de hârtie din care răzbăteau arome îmbietoare, dar mai cu seamă una anume care m-a făcut să înghit în sec.
-O, Doamne, îmi e atât de foame, am spus culegând briciul de pe jos și așezându-l pe suportul de sub oglindă, iar mirosul de cafea mă înebunește.Îți stă bine în albastru, am continuat luându-i punga din brațe, fără să-mi pot muta ochii de la ea.
“Da…a spus William și cred că-i stă și mai bine fără…”
“Tacă-ți fleanca”, i-am tăiat-o pe un ton glumeț și-am zâmbit ștrengărește.Luna mi-a răspuns în același fel, fără să bănuiască cât de multe se ascundeau în spatele zâmbetului meu.
Hamburgeri, sandwich-uri cu șuncă, coca-cola, țigări și cafea, ce mai, un mic dejun pe cinste deși era aproape ora amiezei.
-În sfârșit, am spus luând o gură bună de cafea, o facem în sfârșit…
-Ce anume, a întrebat Luna privindu-mă contrariată.
-Bem o cafea, îți amintești?Te invitasem, în ziua în care…
-Ei bine, pentru prima noastră cafea, a spus ea ridicând paharul ceremonioasă, iar eu am pufnit în râs.
-Ce e, de ce râzi?
-Nu poți să faci asta cu cafeaua.
-De ce nu?
-Pentru că nu se obișnuiește, am continuat ridicând la rându-mi paharul din plastic, dar o s-o facem oricum, pentru că așa vrem noi.Noroc!
Am înghițit și ultima gură, gândindu-mă că, deși avususe un gust cam ciudat, fusese totuși cea mai grozavă cafea din viața mea.
Mi-a luat paharul din mână și l-a aruncat alături de celelalte resturi adunate pe patul meu ce ținuse loc de masă, apoi s-a așezat lângă mine, cuprinzându-și genunchii cu brațele.A stat așa minute în șir, cu privirea pierdută undeva departe, în locuri știute numai de ea, părând gata să se contopească cu umbra care-o învăluia încetul cu încetul, înghițind lumina de pe chipul ei alb.
I-am atins obrazul, temându-mă că n-am să mai găsesc acolo decât o iluzie deșartă, țesută din umbre și raze de soare.Mi-am amintit de coșmarul ei iar glasul care-mi cerea ajutorul a umplut liniștea apăsătoare, ca un ecou stins…De ce suferea atât de mult?!
Cuvintele ei mi-au întrerupt brusc șirul gândurilor, făcându-mă să tresar.
-Nu trebuia să se întâmple așa.Totul e atât de greșit, atât de…
Durere, ură, frustrare, speranță, teamă, dragoste…atât de multe culori…Mi-am trecut degetele prin curcubeul ce separa lumina de întuneric, stârnind mici turbioane care s-au propagat treptat făcând culorile să se amestece între ele.Atât de frumoase și efemere.Mi-am înmuiat arătătorul în albastru și l-am împrăștiat în jur, transformându-l în oceanul pe care nu-l văzusem niciodată.
-Hai să plecăm chiar acum, am spus privind cum umbra îl topea, transformându-l într-o noapte fără stele.Să mergem pe malul oceanului.Locul ăsta e… e ceva aici, ceva rău.Nu trebuia să ne oprim.
M-a privit ciudat iar curcubeul a devenit sângeriu.O conștință diabolică se ascundea în umbră, târându-se alene spre noi și nu puteam face nimic împotriva ei.Poate erau “glasurile”.Ne găsiseră…
-Într-un final tot ne-am fi oprit nu-ți dai seama?!Într-un final…Nu putem fugi la nesfârșit.
-Ce tot spui Luna?N-o să ne dăm bătuți.Au încercat deja să ne facă rău și n-au reușit.Sunt doar atât de puternici pe cât îi lăsăm noi să fie.De ce ți-e teamă?E o lume întreagă dincolo de pereții ăștia și avem o viață înainte.Ce ne-am putea dori mai mult?!
-Da…ce ne-am mai putea dori?!
Chipul ei s-a luminat ca la un semn și a început să râdă împrăștiind întunericul care inundase pentru câteva clipe camera.M-am gândit la transformarea ei ca la un exemplu demn de urmat.Prea multe tâmpenii se aflau încă în sângele meu și situația avea să rămână neschimbată zile întregi, poate chiar săptămâni.Trebuia să fac un efort și să mă trezesc din coșmar, odată pentru totdeauna.Dar oare visul unui om nu poate fi realitatea altuia?!
Mi-a cuprins ceafa cu palmele ei calde, apoi m-a sărutat cu tandrețe, alungându-mi îndoielile la fel cum vântul călduț de mai alingă norii din dreptul soarelui mult așteptat.M-a împins ușor pe cearceaf apoi s-a așezat deasupra mea, făcându-mă să mă pierd în ochii ei mari și adânci precum oceanul pe care tânjeam atât de mult să-l văd.Am adulmecat mirosul sărat și-am auzit valurile lovindu-se cu zgomot de stânci…Nu, nu era oceanul.Era altceva…ascuns, fascinant și periculos, care mă făcea s-o doresc dincolo de orice rațiune, fără să-mi pese de furtuna pe care-o simțeam în ea.Mi-a atins pieptul cu degetele, apoi a coborât alene spre baza coloanei, strecurându-le pe sub cămașă.Mi-a îmfipt unghiile-n carne, făcându-mă să tresar strângând din dinți.Am vrut s-o ating, dar mi-a apucat brațele și mi le-a țintuit cu ușurință deasupra capului, aplecându-se atât de mult, încât îi simțeam respirația fierbinte în obraji.S-a jucat cu mine, făcându-mă să mă lupt câteva clipe pentru buzele ei, apoi m-a sărutat sălbatică și flămândă ca o felină ieșită la vânătoare, tăindu-mi respirația.Am simțit ceva rece în jurul încheieturilor, apoi m-a mușcat de buză, făcându-mă să-mi gust propriul sânge.Milioane de nuanțe de verde au explodat în jur și m-am trezit întrebându-mă de ce avea durerea culoarea verde.Și-a scos hainele, s-a aplecat iarăși spre mine atingându-mă…scoțându-mă din minți.Zâmbetul ei era o carte pe care nu puteam s-o deschid…sau nu vroiam.Mă aflam într-un montagne-rousse gata să sară de pe șine și întregul meu univers avea chipul ei, aproape împotriva voinței mele.
-M-au mințit, a șoptit mai târziu, lipindu-și buzele de urechea mea.Și m-au trădat…M-au orbit cu lumina soarelui doar ca să mă arunce în întuneric.
Mintea mea a început să se lupte cu amorțeala în care zăcea asemeni unui fluture captiv într-o pânză de păianjen, chinuindu-se să răzbată spre sensul ascuns al cuvintelor ei ciudate.
-Erau atât de siguri că mă pot opri…Acolo în laborator, am avut doar o clipă să fac alegerea, să găsesc soluția.Eram speriat…eram disperat.Puteam să pierd totul, când eram atât de aproape.Dar destinul mi-a zâmbit; aroganța lor nesăbuită mi-a oferit salvarea, atunci când toate opțiunile mele se epuizaseră.În setea lor de răzbunare mi-au arătat ceea ce n-aveam să fiu nicicând, apoi m-au lăsat să mor.Dar era prea târziu.Le aflasem deja secretul.Vor plăti toți, până la ultimul iar “ei” știu asta.În mod ironic, toate astea n-ar fi folosit la nimic dacă n-ați fi existat voi.Tu și Luna v-ați jucat perfect rolurile, ajutând proiectul să supraviețuiască și să-și atingă scopul: acum am combinația ideală de A.D.N și suficient timp să fac pasul următor, transformându-l în receptorul perfect.Lumea a început deja să se schimbe…
Am simțit sângele dispărându-mi din obraji, ca și când carnea mi s-ar fi transformat dintr-o dată în ceară.
“Nu, asta nu-i cu putință” mi-am spus sfâșiat de certitudinea disperată că asta era totuși cu putință.Am deschis gura dar cuvintele mi s-au oprit în gât.
-Haide Mike, nu-mi spune că n-ai avut nici o bănuială.Undeva, în mintea ta zdruncinată, ai știut mereu că ceva nu era în regulă, dar ai continuat să te minți, trăindu-ți cu încăpățânare visul.Puteai s-o salvezi și puteai să te salvezi, dar nu, ai căzut… te-ai aruncat în aceeași veche capcană, orbit de sentimentele tale prostești.Dragostea, speranța, compasiunea sunt doar slăbiciuni care-i fac pe oameni să greșească iar și iar și nimic mai mult.Frica și durerea sunt cele care-ți dau adevărata putere asupra lor, sunt uneltele cu care voi remodela lumea și nimeni, nici măcar “ei” nu-mi vor sta împotrivă.Știi, aproape că-mi pare rău că nu vei mai fi aici să vezi toate astea…
Glasul lui era rece și tăios, izbindu-mă în față ca un crivăț cumplit.A așteptat câteva clipe, hrănindu-se cu zbuciumul meu, apoi a răsucit cuțitul în rană, afișând un rânjet aproape neomenesc.
-Luna te iubește, știai?!
Mi-am smucit brațele cu putere încercând să mă eliberez, dar țeava peste care erau trecute cătușele era prea solidă iar eu mult prea “dus”.
-Ești un… un monstru, am silabisit într-un târziu cu mare greutate, privindu-l cu toată ura de care eram capabil, apoi mi-am amintit că undeva acolo, într-un cotlon întunecat încă se afla ea.
-Ură și dragoste,durere și plăcere, speranță și disperare…merg atât de bine împreună, nu crezi Mike?
Răul din el plutea ca un gaz otrăvitor pretutindeni, sufocându-mi mintea și sufletul.Sam era o molimă fără leac.Am văzut ceva sclipind în mâna lui și-am înțeles că unele “pasiuni” n-aveau să-l părăsească nicicând.
-Putere absolută, a spus încet, privind lung lama tăioasă ca pe o prelungire a sinelui.Ah, dac-ai putea să simți măcar o frântură din ceea ce simt eu acum…Puterea de a face orice, infinită și teribilă ca și universul.
Și-a îndreptat atenția spre mine căutând în ochii mei ecoul cuvintelor lui, aproape împlorându-mă să reacționez.Sam era un actor crud, pe scena unei lumi încă nepăsătoare de prezența lui, căruia-i plăcea în aceeași măsură să joace și să se vadă jucând.Avea nevoie de oglinzi cu disperarea cu care omul are nevoie de aer pentru a supraviețui.
Setea de viață a lui William încerca din răsputeri să anuleze resemnarea mea, producând între noi o nouă ruptură, tragică și dureroasă.Destinul meu absurd nu putea avea decât o finalitate absurdă iar speranța pe care vroia s-o injecteze în sufletul meu gol, îmi părea ea însăși absurdă.Îmi era peste puteri s-o ajut să-și recapete controlul iar gândul acesta mi se părea chiar mai înspăimântător decât moartea.Scurta mea introspecție a fost curmată brusc de glasul familiar și totuși atât de străin și grotesc.N-am înțeles ce-mi spusese, dar am văzut sclipirea din ochii lui, aproape la fel de grăitoare.În aceeași secundă am devenit conștient de prezența “glasurilor”.
Mi-a acoperit buzele cu palma înainte de a putea spune ceva, apoi mi-a lipit tăișul sub bărbie, apăsând progresiv, pân-am simțit picături de sânge prelingându-mi-se pe gât.Am închis ochii copleșit de o explozie neașteptată de sentimente contradictorii pe care ezitarea lui prelungită mi-a dat răgazul să le deslușesc în amănunt.Iminența morții trezise în mine un ultim strigăt de revoltă și dorința disperată de a trăi.
-Nu pot.Dar de ce?De ce nu pot s-o fac? s-a întrebat într-un târziu, ridicând lama în lumină și privind-o fascinat ca și când luciul ei ar fi ascuns răspunsul mult râvnit.Am făcut-o de atâtea ori, atât de ușor, iar acum…
-Privește-te “stăpân al universului”, ești doar un laș care nu poate să omoare un simplu om, am spus disprețuitor, am spus rece dar cuvintele nu erau ale mele ci ale “lor” și păreau menite să-l provoace.Blestemații!
S-a uitat la mine uimit, apoi furia a explodat în el cu puterea unei erupții vulcanice și-a ridicat mâna gata să lovească.
M-am sucit într-o parte, cu o forță de care nu mă mai credeam capabil, azvârlind trupul ei firav pe podea apoi am încercat iarăși să mă eliberez, temându-mă de ce avea să urmeze.Briciul îi zburase din mână și-a început să-l caute cu frenezie, răvășind totul în jur.
-“Ei” sunt aici!S-au folosit de mine ca să te provoace, am spus pe nerăsuflate când mi-am dat seama că-l găsise.Sam ascultă-mă, se întâmplă ceva, ei…
Ochii aceia verzi m-au redus la tăcere, făcând totul să dispară în jur.Stătea ca o statuie în mijlocul camerei, privindu-mă fix, fără să clipească.Era EA.Și-a mișcat aproape imperceptibil buzele, încercând să spună ceva, apoi a împietrit, ca și când timpul însuși ar fi stat pe loc.Dumnezeule, era chiar ea…Mi-am dat seama că-mi țineam respirația și începusem să amețesc.
-Te rog, am șoptit fără să realizez că aveam gâtul mult prea uscat ca să pot rosti vreun cuvânt.
Dar ce-o rugam oare, privind briciul pe care-l strângea cu putere în palmă și cât de amare erau lacrimile ce i s-au rostogolit pe obraji sfidând dureros imobilitatea realității noastre?!N-aveam destul curaj să răspund.Și poate că nici nu mai era nevoie, pentru că Sam se întorsese înarmat cu mult calm iar ăsta nu era neapărat un semn bun.
-Afurisită femeie, a exclamat fără să-și ascundă admirația, așezându-se pe pat lângă mine.Va trebui să fiu atent, al dracului de atent, altfel o să mă trezesc cu gâtul tăiat.A ezitat din cauza ta așa că…mulțumesc pentru că mi-ai salvat viața, prietene.
Ironia și răutatea din glasul lui m-au făcut să-l privesc cu și mai multă scârbă.
-Am să te omor Sam, am spus cu atâta convingere încât m-am mirat singur.
-Te cred Mike, dar pentru asta ar trebui să te întorci din iad iar eu am tot timpul din lume să te trimit acolo.
Am pufnit în râs, pur și simplu.Nu, nu era nimic amuzant la mijloc; eram speriat, drogat și nu mă puteam apăra și totuși râdeam, făcându-l să se holbeze la mine contrariat, incapabil să înțeleagă reacția mea care provocase un scurtcircuit în logica lui, punându-l în inferioritate.
-Þi-ai pierdut frânele nu-i așa Sam, am spus într-un târziu, cu răutatea câinelui legat în lanț.Coșmarurile nu te lasă să dormi și propriile gânduri te înspăimântă, pentru că uneori nici nu sunt ale tale…E greu să trăiești în corpul dușmanului tău…
Norii plumburii ce-i întunecau progresiv chipul nu m-au putut stăvili pentru că și mie îmi cam cedaseră frânele.
-Sufletul tău e în comă iar mintea ta e sfâșiată de paradoxuri.Ură și dragoste, durere și plăcere, speranță și disperare…îți amintești?!
M-am simțit grozav preț de câteva secunde.Cuvintele erau ultima mea armă care-și atinsese ținta din plin.Apoi arma s-a întors împotriva mea, chiar mai curând decât mă așteptam.Mâna lui s-a mișcat atât de rapid încât am fost tentat să cred că mi se păruse.Am simțit o arsură pe obraz apoi arsura s-a transformat repede în durere.
-De ce nu râzi acum prietene, a mârâit apăsându-mi tăișul de-a lungul pieptului mult mai încet, iar de data asta a durut cu adevărat, tăindu-mi respirația.Am văzut un film odată, a continuat privind liniștit prin mine, despre un tip care-a pedepsit oamenii pentru cele șapte păcate capitale.Exemplele lui au fost atât de teribile și perfecte, încât după el, lumea n-a mai fost aceeași.Þi-am adus filmul într-o seară, trebuie să-ți amintești.Te-am privit privindu-l și-am simțit ceva schimbându-se în mine…A acceptat pedeapsa propriului păcat, cu sufletul împăcat, știind că își terminase lucrarea.Era profetul unei lumi noi.
-Da… îmi amintesc, am rostit stăpânindu-mi cu greu tremurul vocii.Dar trebuie să-ți spun că “profetul” tău era doar un criminal în serie care-a scăpat prea ușor.Nimeni nu i-a mai rostit numele iar “lucrarea” lui a ajuns statistică și nimic mai mult.A fost doar un film Sam, dar tu se pare că uiți asta.
-Nu Mike, greșești, n-a fost “doar un film”, nu e niciodată “ doar un film”, “doar o crimă”, sau “doar un coșmar”.Lucrurile sunt atât de reale pe cât le faci tu să fie.Gândește-te la tot ce ți s-a întâmplat și spune-mi că știi unde se termină minciuna și unde începe realitatea.Nu poți, nu-i așa?Uită-te la tine, încă mai aștepți să te trezești și să spui: “Dumnezeule, ce coșmar!”.Dar toate astea se întâmplă cu adevărat pentru că vreau EU.Lucrarea mea va zdruncina universul iar tu…tu ești prima mea predică.
-Nu zău?!Și care e “păcatul” meu?
A clătinat ușor capul, aproape dezgustat de “ignoranța” mea.
-Cel mai teribil, Mike.Cel care-i face pe oameni să se comporte nebunește și să ignore orice altceva.
Am zâmbit amar.
-Și cum ai putea controla un astfel de om?!E un război pe care n-ai să-l câștigi niciodată, pentru că ăsta e “păcatul” nostru preferat.El ne face să zâmbim în fața morții de care ți-e ție atât de teamă.E singurul lucru pe care nu ni-l poate lua nimeni.Bietul de tine, ai căzut în aceeași capcană ca și “profetul” tău țicnit.Invidia era păcatul lui, invidia pentru ceea ce știa că nu va avea niciodată.
Întregul meu suflet se afla în cuvintele astea, iar ochii îmi ardeau…
M-a privit în tăcere preț de câteva clipe, apoi s-a aplecat spre mine, atingându-mi obrazul însângerat cu buzele calde și moi.Am coborât pleoapele, lăsându-mă în voia parfumului dulceag, care mi-a făcut inima s-o ia razna.La urma urmei era și ea acolo…
-Þi-am luat deja totul Michael, a șoptit plimbându-și palma în care ținea lama, spre încheietura mâinii mele stângi, ca un șarpe veninos, gata să-mi dea sărutul morții.Zâmbește acum prietene!
N-a durut aproape deloc, ori poate că eram prea speriat, prea furios sau prea dezamăgit…Am sperat până-n ultima clipă că ea…Nu!N-aveam dreptul să-i reproșez asta; era la fel de neajutorată ca și mine.Dumnezeule, ce sentiment ingrat!Am privit în sus spre linia aceea roșie, subțire și perfidă care lăsa viața să se scurgă încet din mine, refuzând să accept că mă aflam la capătul drumului.Mi-am smucit cu putere brațele, ignorând sângele cald ce mi se scurgea pe braț, aproape sfidător.Mi s-a părut că-l aud pe William spunând ceva de minute, apoi l-am pierdut așa cum se întâmplă uneori să pierzi din ochi o persoană aflată într-o mulțime agitată.
-Da…minute, am murmurat coborând pentru câteva clipe pleoapele – eram atât de obosit…
Unii dintre “ei” erau încă acolo, dar cei mai mulți plecaseră.Îi uram.
Am auzit un zgomot și-am deschis ochii mirat.Nu, nu eram acasă în patul meu, ci într-o cameră nenorocită de motel.Visul meu confuz s-a șters așa cum valul șterge o literă scrisă pe nisip.
-N-am murit încă lepădătură, am spus încet, luptându-mă cu amorțeala aceea vicleană care-mi promitea un somn odihnitor și fără coșmaruri.
A ridicat o sprânceană apoi s-a întors fără un cuvânt și-a pornit spre ușă.Mi-am adunat ultimele puteri și l-am strigat făcându-l să se oprească în prag, uimit de “pertformanța” mea.Trebuia cu orice preț să-i împărtășesc ideea ciudată sădită în mine mai demult și pe care sângele o făcuse să încolțească, așa cum face apa cu o sămânță îngropată în pământ.
-Poate visez … sau poate sunt doar “dus” sau poate tot rahatul ăsta e adevărat și-o să mor…
Am tăcut o clipă, agățându-mă de imaginea ei care apărea și dispărea ca într-un joc de lumini și umbre, apoi am continuat, rostind cuvintele cât mai clar cu putință:
-Poate ești și tu captiv în jocul tău bolnav sau poate…am zâmbit încercând să ghicesc impactul cuvintelor mele asupră-i … poate nici măcar nu e jocul tău “prietene”.
Nu-mi amintesc când a plecat sau dacă mi-a mai spus ceva, dar îmi amintesc chipul…șocul…Știam că sămânța pe care-o sădisem în acel pământ fertil, va încolți și se va transforma într-o tufă uriașă cu spini, ce-aveau să-i zgârie fără odihnă mintea sucită, preschimbându-i îndoielile în obsesii și obsesiile în spaime cumplite.Mi-am imaginat-o pe Luna, prizonieră în propriul corp și obligată să trăiască viața lui și-am simțit iarăși durerea aceea surdă care-mi tăia răsuflarea.Oare unde era William?!Și ce dracu era cu câinele ăsta mare și negru care-mi alerga pe dinaintea ochilor, lătrând și mârâind?Gândurile și imaginile zburdau care-ncotro, ca picăturile de apă pe o plită încinsă și-mi era împosibil să le potolesc.Și totuși, unde era William?!
-El nu e atât de puternic ca tine, îți amintești?
Drace, deliram.
-Nu, nu delirezi.
”Glasurile” plecaseră demult, deci cine putea fi el?Și mai mult, de ce nu-mi mai era sete și frig și unde era somnul acela înșelător care-mi tot dăduse târcoale?!
-Am murit?
A râs, fără răutate, apoi m-a asigurat că eram încă în viață.
-Numele meu e Ty și am o propunere pentru tine.
Am pufnit în râs.
-Nu crezi c-ai întârziat puțin?!
-Nu vrei s-o auzi?
Ei bine mi-am spus, ce-aveam de pierdut?!
-Lumea se schimbă și nu vorbesc aici de progres.Nu, e altceva, ceva rău și ilogic care face lucrurile s-o ia razna încetul cu încetul.Tu știi despre ce vorbesc, pentru c-ai trăit-o pe pielea ta.Te trezești într-o dimineață și te întrebi când a început totul și cum s-a ajuns până acolo.Oamenii nu pot vedea schimbările; pentru ei toate astea se reduc la o senzație de nesiguranță sau, în cel mai bun caz, la un coșmar pe care nu și-l pot aminti.Sunt puțini cei care le pot vedea și mai puțini cei care se pot opune.Tu ai un …dar.Te-a ajutat deja, salvându-ți viața iar dacă l-ai fi stăpânit în întregime, Sam n-ar fi avut nici o șansă în fața ta.Îți pot da viața înapoi și te pot învăța să-l folosești.
-Dar…acum urmează să-mi spui ce vrei tu în schimb și după introducerea pe care-ai făcut-o, trebuie să fie ceva al dracului de important pentru tine.
-Da, n-am să te mint, e important și nu doar pentru mine.
Am râs iarăși, puțin răutăcios.Pentru prima dată reușisem să simt ceva venind dinspre el, făcându-mă să înțeleg că dincolo de glasul lui calm și prietenos se ascundea multă tensiune.A devenit iarăși opac, tăind fluxul care ne legase preț de o clipă, dar era prea târziu.Pentru mine, el nu mai era doar un “glas”.
-Așadar Ty, ce vrei?
-Te vreau pe tine.Vreau loialitatea ta în războiul care e pe cale să înceapă.
-Ce tot spui?Ce război?La dracu, eu nu sunt soldat!
-Ofer totul și vreau totul , dar decizia îți aparține.
Mă simțeam nedreptățit și eram furios.Furios pe mine însumi pentru că știam că nu voi putea spune “nu”.
-Și ce se întâmplă cu libertatea mea, a noastră, am întrebat realizând că uitasem complet de William.
-Nu sunt Diavolul care-ți vrea sufletul Michael, a spus la fel de liniștit deși mi s-a părut că detectez în glasul lui o umbră de dezamăgire.Știu prin ce treci, pentru că am fost și eu ca tine cândva.Viața mea fusese un iad iar moartea părea aproape o alinare.Și totuși, am ales să trăiesc.M-am trezit din coșmarul meu doar ca să văd coșmarul în care se zbătea lumea mea.A fost prea târziu pentru noi, dar voi încă vă mai puteți opune.Nu vă promitem o viață ușoară și nici victoria, dar vă oferim șansa pe care nouă nu ne-a oferit-o nimeni.
-Luna…Mă vei ajuta s-o salvez?
Răspunsul lui avea să hotărască de fapt totul…