agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 22755 .



Cărțile și noaptea
proză [ ]
fragmente din conferințele autorului

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Jorge_Luis_Borges ]

2004-08-10  |     |  Înscris în bibliotecă de serban georgescu



Oamenii și-i imaginează pe orbi închiși într-o lume întunecată. Chiar este un vers al lui Shakespeare care justifică această opinie. Shakespeare spune : „Looking on darkness which the blind to do see” (privind la obscuritatea pe care o văd orbii), iar dacă prin obscuritate se înțelege beznă totală, versul lui Shakespeare este fals. În mod cert (și contrazicând versul amintit), două dintre culorile pe care orbii nu le mai „văd” sunt negrul și roșul. „Le rouge et le noir” sunt culorile ce ne lipsesc. Pe mine, care înainte aveam obiceiul să adorm într-un întuneric deplin, m-a jenat multă vreme această lume de pâclă verzuie sau albăstruie și vag luminoasă, care este lumea orbului (...) Bineînțeles, eu vorbesc în numele meu, al tatălui meu și al bunicii mele care au murit orbi; orbi, surâzători și curajoși, iar eu sper să mor asemenea lor.

Timiditatea este una din relele pe care trebuie să încerci să le depășești dar, realmente, a fi foarte timid nu are mare importanță, cum de altfel nu au atâtea alte lucruri din viață și cărora unii le acordă însemnătate exagerată.

... am scris acea pozie intitulată Poemul darurilor, care începe astfel: „Nimeni să nu reducă la lacrimi și reproșuri / Această demonstrație de măiestrie / A Domnului care, cu magnifică ironie / Mi-a dat în același timp cărțile și noaptea”
Aceste două daruri care se contrazic: multe cărți și în același timp noaptea, incapacitatea de a le citi.

Wilde era un om profund care căuta să pară frivol (...) Desigur, aș fi dorit să-l imaginăm ca pe un amator de conversație, aș dori să gândim despre el așa cum gândea Platon despre poezie: „Acel ceva plăpând, înaripat și sacru”
(...)
Wilde și-a zis: „Grecii au spus că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie vizuală, că poezia trebuie să fie, înainte de toate, auditivă”. De aici acea maximă: „muzica înaintea tuturor lucrurilor” a lui Verlaine, de aici simbolismul contemporan al lui Wilde.

Să ne amintim de versurile celui mai mare poet spaniol Fraz Luis de Leon:
„Vivir quiero conmigo
gozar quiero del bien que debo al cielo
a solas sin testigo
libre de amor o de celo
de odio, de esperanza, de recelo”

(Vreau să trăiesc doar cu mine
vreau să mă bucur de binele ce mi l-a dat cerul
singur, fără martori
liber de dragoste sau gelozie
de ură, de speranță, de teamă)

Iar acum aș vrea să termin cu un vers din Goethe. Germana mea este deficitară, dar cred că voi reuși să restabilesc fără prea multe erori aceste rânduri care spun: „Alles nahe werde fern” (Tot ce e aproape se îndepărtează). Goethe l-a scris referindu-se la crepuscul.... Este adevărat – la înserare lucrurile cele mai apropiate de noi se îndepărtează de ochii noștri, așa cum lumea vizibilă s-a îndepărtat de ochii mei ...

Când eu scriu ceva, am senzația că totul preexistă. Eu plec de regulă de la un concept general – știu, mai mult sau mai puțin, începutul și finalul, iar apoi descopăr părțile intermediare, dar nu am senzația de a le inventa, nu am senzația că ar depinde de mine în mod arbitrar acest lucru. Lucrurile sunt așa cum sunt iar datoria mea de poet este să le descopăr.
Bradlez a spus că unul din efectele poeziei trebuie să fie acela de a da senzația, nu de a fi găsit ceva nou, ci de a ne fi amintit ceva uitat.

Am putea să luăm în considerare sonetul ce urmează, al lui Banchs, și să vedem de unde izvorăște farmecul său:
„Hospitalario y fiel en su reflejo
donde a ser apariencia se acostumbra
el material vivir, esta el espejo
como un claro de luna en la penumbra.

Pompa le da en las noches la flotante
claridad de la lampara, y tristeza
la rosa que en el vaso agonizante
tambien en el inclina la cabeza.

Si hace doble el dolor, tambien repite
las cosas que me son jardin del alma
y acaso espera que algun dia habite
en la ilusion de su azulada calma,
el Huesped que le deje reflejedas
frentes juntas y manos enlazadas"

("Ospitalieră și devotată în reflectarea sa
în care lumea materială obișnuiește să fie aparență
este oglinda, ca un clar de lună în penumbră.

Fastul nopților îl dă lumina pâlpâitoare a lămpii
iar tristețea, trandafirul care înclină capul în cupa agonizândă.

Durerea se dublează și, la fel,
toate câte-mi sunt grădina sufletului
Și poate speră ca într-o zi să poposească
în iluzia liniștei sale albastre,
oaspetele care s-o lase să reflecte
frunți alăturate și mâni înlănțuite")
Acest sonet este foarte curios, deoarece nu oglinda este protagonista sonetului; există un protagonist secret care ne este dezvăluit abea la sfârșit. Înainte de toate avem ideea atât de poetică: oglinda care duplică aparența lucrurilor și în care "lumea materială obișnuiește să fie aparență". Aici putem să amintim de Plotin, care, atunci când cineva a vrut să-i facă un portret, a refuzat spunând: "Eu însumi sunt o umbră ... La ce bun să se facă o umbră după acea umbră?". Ce este arta, se gândea el, dacă nu o aparență de al doilea grad. Dacă omul este trecător, pentru ce să fie venerat, pentru ce să fie adorată o imagine a omului?
(...)ajungem la tema sonetului, care nu este oglinda; tema sonetului este dragostea, dragostea plină de pudoare ....

Cred că este o eroare studierea literaturii în mod istoric (...) Eu cred că frumusețea se află peste tot, că trebuie să o căutăm direct și că una este frumusețea (contactul direct cu frumusețea) și alta este munca sterilă, acest lucru silnic al bibliografiilor, al căutării surselor, al studierii manuscriselor. Toate acestea comportă, desigur, o plăcere intelectuală, dar nu este plăcerea pe care trebuie să o dea poezia. Eu am căutat totdeauna ca studenții să simtă prezența poeziei, iar în privința surselor, a izvoarelor, ce contează asta?

Voi încheia citând trei orațiuni, care, cred, sunt ale unor marinari fenicieni. Se rugau în timp ce nava lor era gata să se scufunde (ne aflăm în secolul I al erei noastre).
Una din aceste orațiuni este așa: "Madre de Cartago - devuelvo el remo!". Madre de Cartago este orasul Tir. "Devuelvo el remo", adică "înapoiez vâsla". Aici este ceva extraordinar: faptul că fenicianul, care concepe existența numai ca vâslaș, ca navigator, terminând cu viața, înapoiază vâsla - pentru ca alții să continue în eternitate.
Apoi acest vers, care este încă și mai patetic: "Duermo, luego vuelvo a remar" ("Dorm, apoi mă întorc să vâslesc").
Apoi îl avem pe acesta: "Zei, să nu mă judecți ca pe un zeu, ci ca pe un om pe care marea l-a înfrânt" (...)
Eu am citit aceste trei orațiuni ale marinarilor fenicieni într-o povestire de Kipling, intitulată "The Kind of Man" - și am simțit această îndoială: sunt aceste orațiuni ale fenicienilor autentice, așa cum se spune, sau au fost compuse de Kipling, care era un mare poet și deci capabil să le compună? (...) La drept vorbind, dat fiind că anonimii marinari fenicieni au murit, Kipling a murit și el, ce contează care din aceste fantasme a scris versurile? Ele sunt durabile și splendide. Din punctul meu de vedere frumusețea este o senzație fizică, este ceva ce simțim cu tot corpul; ea nu este rezultatul unei judecăți, nu ajungem prin intermediul unor reguli la ea. Frumusețea ori o simțim, ori n-o simțim.

Sfântul Augustin spunea, referindu-se la definirea timpului: "Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu; dacă sunt întrebat nu mai știu"

În ce mă privește declar că sunt un cititor hedonic: n-am citit niciodată o carte pentru că această carte ar fi veche și niciodată n-am citit o carte pentru că ar fi o carte contemporană. Am citit cărțile pentru emoția estetică ce mi-o produc și am lăsat pentru mai târziu comentariile și studiile. (...) Eu caut emoția în cărți. Pot desigur să mă interesez și de comentarii, dar ceea ce caut înainte de toate este emoția.

Dacă putem citi un vers cu voce joasă înseamnă că nu este un vers valabil, căci versul pretinde pronunție. Versul amintește mereu că poezia a fost o artă orală înainte de a fi o artă scrisă, amintește că a fost un cântec (în altă parte Borges spune la un moment dat "Când avem de-a face cu o poezie adevărată, cititorul simte nevoia să o citească cu voce tare. Acesta este testul poeziei" - n.r.).

La rădăcinile poeziei se află epicul, narativul. Epicul este genul poetic primordial.

Coleridge a spus: "Credința poetică este suspendarea voluntară a neîncrederii"

Un roman contemporan are nevoie de cinci sute sau șase sute de pagini pentru a ne face să cunoaștem un personaj. În schimb lui Dante îi este de ajuns un singur moment, un singur moment al unei vieți. În acest moment personajul este definit pentru totdeauna și Dante caută acest moment central. La rândul meu, în mod inconștient, am vrut să fac același lucru în multe povestiri și am fost apreciat pentru această "descoperire", care este de fapt descoperirea lui Dante.

..o strofă, poate cea mai bună strofă a lui Lugones al nostru (Borges s-a născut în Argentina - n.r.):
"Al promediar la tarde de aquel dia
cuando iba mi habitual adios a darte
fue una vaga congoja de dejarte
lo que me hiyo saber que te queria"

("La jumătatea după-amiezii acelei zile
când urma să-ți spun obișnuitul meu la revedere
am încercat o vagă neliniște la gândul de a te lăsa,
ceea ce m-a făcut să știu că te iubeam")
Tema este în esență aceeași ca în cântul al cincilea din Infernul lui Dante: doi tineri care descoperă că s-au îndrăgostit fără să-și fi dat seama.

Îmi amintesc o frază a lui Joyce: "Istoria este un coșmar din care aș vrea să mă trezesc"

Am citit că una din temele de meditație pe care le au călugării în mânăstirile din China și Japonia este de a se îndoi de realitatea lui Buda (...) Putem să fim buni budiști și în același timp să negăm că Buda ar fi existat.

Să ne amintim de acel fragment din Platon în care se spune : cărțile sunt ca statuile, sau ca efigiile : par ființe vii, dar când sunt întrebate ceva nu știu să răspundă.

Se știe că Pitagora nu a lăsat nici un rând scris și se presupune că nu a făcut-o pentru a nu se lega de un text. El dorea ca gândirea sa, după ce va muri, să continue să trăiască în mintea discipolilor săi. De aici vine și maxima «Magister dixit», care din păcate mai întotdeauna se folosește greșit. «Magister dixit» nu vrea să însemne că maestrul a spus și cu asta discuția se încheie. Dimpotrivă, înseamnă exact contrariul: un pitagorean proclama o teorie, care poate nu ar fi în tradiția pitagoreană, cum ar fi de exemplu teoria timpului ciclic. Iar când se afirma că aceasta nu ar corespunde tradiției, spuneau « Magister dixit » și aceasta le permitea să inoveze. Pitagora însuși a dovedit aceasta. El considera că, în fond, cărțile te înlănțuie sau, pentru a spune cu vorbele « scripturii », litera ucide dar spiritul însuflețește.

Eu nu știu dacă oamenii cred în progres, însă cred că progresul există, chiar și numai în forma spiralei lui Goethe – cu alte cuvinte, mergem și ne întoarcem, dar pe ansamblu înaintăm.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!