Cuvintele alunecau magic pe foia de hartie alba care se zgâia la mine mută și goală. Am încercat sa îmi adun gândurile, însa albastrul straveziu al cerului mi-a orbit privirea. Mi te-am închipuit o faptura fantastica a frumusetii absolute, îmbracat în mantii de foc sângeriu cu privire demonica, ucigatoare. Ai disparut repede, ca o fantasma alungata de pacatul gândului omenesc si mi te-ai împlântat în sufletul gol de atâta lumină. Apoi am început sa scriu repede și sigur de parcă erau primele cuvinte pe care le pusesem vreodata pe hârtie. Apoi, totul a devenit negru si dureros de linistit. Am cazut într-o visare adânca…
Mai adâncă decât adâncul...Am deschis ochii încet,nesigur. Ma usturau cumplit din cauza nemărginirii de apă ce se întindea în fata mea…Valuri uriașe se spargeau de stânci cu cântec de ape. Și parcă îngânau o melodie veche, de pe vremea când marea nu își ceruse încă tributul în vieți omenești. Le-am privit ore în șir, ascultându-le acordurile surde și sfâșietoare. Și din nou tăcere… și apoi vis. Nici nu mai știu cât timp am stat așa, dar îmi amintesc perfect că m-am trezit din nou în susur de valuri înalte care se ridicau sus, sus de tot de parcă ar fi vrut să îngită țărmul auriu cu sufletul meu cu tot. Umbre titanice, se zăreau desupra stâncilor dure care scrâșneau a vuiet de mare. Am fugit mai departe, căci imensitatea de ape mă terifia, ma copleșa. Am fugit desculță de mine pe pietrele care își spuneau povestea tristelor iubiri. Un ochi albastru de sticlă mi-a lucit în priviri. Purta înăuntru ca într-un pântec de ape profunde un sul alb de hârtie. L-am scos repede, hipnotizată de transparența perfectă a ciobului albastru și l-am desfăcut pe nerăsuflate. Era o hârtie veche, înnegrită de furia apelor mereu nestavilite.
„Tu cel care te vei afla din întâmplare pe țărmul hăituit de ape al nemărginirii albastre, să știi că destinul te-a ales pentru a duce mai departe tăcerea nescrisă a celor care trebuie să se unească cu adâncurile absolute ale Universului. Când tu vei citi aceste rânduri eu voi fi fost deja cineva care a gasit acelați ciob de sticlă în aceeași zi când marea se înfuria grandios peste întinderi de uscat. Coboară adânc în ape și lasa-te în voia nemărginirii din tine. Simte albastrul cel mai pur al unei lumi interzise și unește-te întru ființă cu VIAÞA.” Și am visat din nou. M-am trezit târziu pe malul mării lânga o multime clocotitoare și colorată de oameni. Am zâmbit. Visasem absolut sau absolutul? Am plecat încet cu pași moi să mă plimb pe țărmul fin de aur netopit.Am atins marea și mi s-a desfăcut lichidă în mână. Am răvășit nisipul și mi s-a prelins catifelat printre degete. Atunci am înțeles că visasem sau visasem că am visat. Un ciob de sticlă mi-a lucit apoi, albastru în priviri. L-am ridicat hipnotic și am citit sulul de hârtie pe care îl conținea…
„Tu cel care te vei afla……”