agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-08-12 | |
27
- Îmi dai voie să-mi scot tricoul? Dan punea aceeași întrebare ori de câte ori venea la Ioana și i se făcea cald. Fata nu-i interzisese niciodată să se dezbrace, dar nici nu-i spunea s-o facă, aștepta ca el să-i ceară voie. - Ce-i, Dani? Nu poți să te integrezi nici în gașca boschetarilor? - Ai dreptate, nu pot. - Și ce faci? - Mai cerșesc pe cont propriu, mai lucrez cu ora pe unde-apuc… Alaltăieri am descărcat niște marfă la un restaurant. Mi-au dat și mie să mănânc, adică niște resturi, ce-a mai rămas de la debarasat. Mi-au pus într-o sacoșă, și mi-au zis să plec. - Pe unde dormi? - În general, afară de oraș. De cele mai multe ori, sub cerul liber, dacă plouă, mă mai bag pe sub vreun pod. - Ce faci înainte de a adormi? - Mă ghemuiesc, strâng din dinți. Câteodată mușc pământul, îmi place prin brazde, mai ales când e proaspăt arat. - Înghiți pământ? - Aș vrea, dar mi se face greață. Nu greață, nu e greață, dar nu-mi place gustul. Mestec și scuip. - Oare de ce muști pământul? - Probabil, foamea de materie. Ceilalți oameni mănâncă pâine, fripturi, beau apă, vin, bere, fumează, își mușcă nevestele, amantele… Cred că orice ființă, umană sau neumană, își caută echilibrul în materie. Eu n-am la dispoziție materia de care se înconjoară oamenii moderni, și pe care o devoră oamenii moderni, și atunci mă mulțumesc cu ceea ce-mi oferă viața. - E liniștitor, să mesteci pământ? - E evadator. Alungă senzația de moarte. - Mai povestește-mi. - Culmea sațietății am avut-o într-o noapte, când evadarea se adâncise. Beția devorării acestei mame a cărnii, care e pământul, mă odihnise, și mă îndemna să continuu cu evadarea, cu cercetarea a ce e dincolo de. Cu dinții și cu fața scormoneam, făcusem o micuță groapă, și capul meu înainta, înainta… - Respirai? - Da, pentru că suceam capul într-o parte și-n alta, mai luam câte o gură de aer, ca atunci când înot. - Ce căutai, în pământ? - Prietenia, armonia socială. Acolo e liniște, e răcoare, se tace, oaspetele primește confortul materiei reci, odihnitoare. - În societate nu e liniște, e comunicare, se aud vorbe, muzică, gălăgie… - Așa se ajută oamenii între ei. Pământul mă ajută altfel. Dar nici el nu tace. Și iubește. Îmi intră printre dinți, prin ochi, prin nas, vine către mine, mă îmbrățișează. Oamenii comunică unii cu alții, prin vorbe, prin muzică, prin dragoste, prin violență, pentru a găsi răspunsuri la întrebări, pentru a se calma reciproc. Pământul nu are un glas, în înțelesul uman al cuvântului. Dar și el spune. - Ce spune? - Că e peste tot, că-l voi găsi, orice s-ar întâmpla. Că n- are stăpâni, și de-aia toți au dreptul să-i vorbească, de la egal la egal. Dar cred că numai alungații fac asta. E un privilegiu al alungaților, să comunice cu pământul, să găsească sinceritatea asta unică, blândă și întăritoare. - Cum e să nu te accepte nimeni? La persoanele fizice mă refer. - E o claritate a minții. O odihnă pe care nu am avut-o niciodată înainte, pe vremea când eram printre oameni. Dar și alte ființe sunt agresive, tâmpe, nu doar oamenii. Câinii mă latră uneori fără motiv... - Cum, fără motiv? Povestește. - Într-o zi, mergeam pe stradă și vorbeam singur. Știam că risc să se lege vreun câine de mine, pentru că ei nu suportă să vadă oameni vorbind fără interlocutor. Trebuia să vorbesc, aveam unele lucruri de clarificat cu mine. - Dani, ori de câte ori vrei să spui ceva, eu te aștept, te primesc... - Tu nu ești suficient de inteligentă ca să vorbesc cu tine chiar totul. Un câine s-a apucat să latre la mine din senin, și atunci mi-am adus aminte de Sandu Ganea, care pedepsise o obrăznicie asemănătoare. Mi-am văzut de drum, și ce crezi că s-a întâmplat? Din sens opus trecea o babă. Eu mergeam înainte, câinele se ținea după mine și mă lătra. “Ești om rău”, zice. “Ești om rău”, zice baba, “că dacă nu erai rău, nu te lătra câinele”. Și m-am gândit că ăștia, oamenii, nu prea au mare nevoie de tribunale, că doar ce rost are să se cheltuie atâția bani cu judecători, cu avocați? Oricum, toți respectă legea de frică, nu din alte motive. Ar fi mai corect pentru toată lumea, mai simplu, ca inculpatul să fie pus la proba de adevăr: așezat în fața unui câine, și dacă latră javra, gata, e vinovat, dacă nu, să-l elibereze, că acuzația e falsă. - Și care-i morala? - Ce morală? - Ce-ai vrut să spui cu întâmplarea asta? - Am vrut să-ți arăt că există o complicitate a agresivității, între ființele care nu pot trăi fără să dezvolte ură. Eu doar vorbisem singur, nimic altceva, deci nu făcusem rău nici câinelui, nici babei. Și totuși, amândoi au fost agresivi cu mine. - Poate câinele te lătra din joacă, poate că îi erai simpatic. Vlase zâmbi. - M-am oprit și m-am uitat în ochii lui, Ioana. Parcă a- nnebunit. Lătra mult mai fioros, ba își mai rânjise și colții. Se postase la vreo câțiva metri de mine și lătra, îi tremura tot botul. N-am înțeles de ce n-a sărit pe mine, că dacă avea chef, putea să mă sfâșie acolo, nu? Sau cel puțin să încerce, că poate eu ripostam, și vedeam care din noi e mai tare, că doar asta urmărea, altceva ce? Îi luasem eu vreun os, îi smulsesem vreun smoc din blană? - Și baba? - Baba și-a scuipat în sân și-a tulit-o. - Tu cum priveai câinele, Dani? - Curios. Voiam să-i analizez demența. Zâmbi și Ioana. - Dani, nu crezi că în actul de a observa, de a analiza, există o doză foarte mare de agresivitate? Tu tot timpul îi privești pe toți cei din jurul tău de parcă te-ai uita la ei prin microscop. - Dar pe câinele ăla chiar că nu-l învrednicisem nici măcar cu privirea, am băgat de seamă prezența lui abia după ce a început să mă latre. - Boala de a analiza o ai în tine. Poate că el, câinele, a perceput-o și a simțit nevoia să se apere, să preîntâmpine un “atac” al creierului tău curios. - Așa o fi. Dar de când creierul e un organ agresiv? - Ha, ha! Ha, ha, ha, ha! Dani! Creierul este cel mai agresiv dintre organe. - Dar nu rănește pe nimeni... Poate face mai multe răni decât o mitralieră. Rezervorul de gloanețe al mitralierei e limitat. - A, deci asta-i problema mea, că mi-e creierul prea agresiv. - Posibil. Nu zic că sigur așa e, dar e și asta o posibilă explicație pentru tot ce ți se întâmplă. - Aha. De-aia am ajuns eu să mănânc numai spurcăciuni. Pentru că nu-mi potolesc creierul. Câtă dușmănie între creier și stomac! 28 Cu o singură fâșie lungă, croită dintr-un material rezistent, Gogaru a înfășurat capetele tuturor pretendenților la scaunul lui Crasnaf. Fâșia era petrecută pe după frunțile candidaților, iar capătul ei se afla în mâinile lui Gogaru, care stătea cocoțat pe o masă, în picioare. În fața mesei, Teodora Nercolan, Felicia Zârlete, Renata Lidoi, Adi Corcodea, Andrei Baltoș, Gheorghe Crasnaf, “bandajați” toți, așteptau să vadă ce va fi. Melania Domazic asista la scenă, instalată elegant pe un scaun, cu picioarele lipite, dincolo de grupul imobilizaților. Fără să dea vreo explicație, Dăbănoiu le ordonase celor care acum stăteau legați la cap să se pună la dispoziția Melaniei Domazic și a lui Marian Gogaru. În ultimele săptămâni, toți își exprimaseră intenția de a accede la scaunul ocupat de Crasnaf, vorbindu-i lui Dăbănoiu într-un mod mai mult sau mai puțin voalat. Crasnaf, la rândul lui, îi comunicase patronului că se consideră “foarte capabil să continue activitatea” pe postul pe care îl deținea de ani de zile. De fapt, Crasnaf simțise că “e săpat”, și încerca să se opună atacurilor venite din toate părțile. Acum stătea și el cu capul înfășurat, și bănuia că în acele clipe i se decide soarta. Încruntat, Gogaru se apucă să tragă de fâșie, mișcând-o în toate părțile. Legații se bălăngăneau, apropiindu-se unii de alții, iar Gogaru, manevrând capătul de fâșie, le vorbea, încruntat: - Toate creierele voastre vor același lucru, și toate creierele voastre sunt în același loc. Unul singur va obține, ceilalți nu vor obține. Voi vreți, pentru că așa vi se dictează din creiere, și creierele se apropie unul de altul. Aveți grijă, să nu se amestece, să nu se întrepătrundă, să nu se confunde, că dup-aia nici unul din voi nu va mai ști ce vrea, și ce vă faceți voi dacă vi se suie neclaritatea la cap? Ai? Atunci să vă văd, ce vă faceți? Dacă vi se suie neclaritatea la cap, și nu mai știți ce vreți, și nu mai știți ce gândiți, și numai știți ce doriți, ce vă faceți voi, bă, ă? Ridicase vocea, iar sprâncenele i se încruntau mai puternic ca niciodată, a răutate, ochii îi luceau, fioros. Reluă mai scăzut, deznădăjduit: - Ce vă faceți voi, ce vă faceți voi, ce vă faceți voi… dar ce mă fac eu, ce mă fac eu, ce mă fac eu, că nu știu ce să fac cu voi. Închise un ochi și aținti grupul pretendenților, de parcă i-ar fi luat în cătare. “Bandajații” păreau senini, printre ei nu se vedea nici o figură încruntată, pic de încordare nu le plutea pe fețe. Melania Domazic urmărea totul cu atenție. Þinea genunchii lipiți, bărbia sprijinită în palmă, și încerca să pară absentă. Continuând să-i țină legați pe pretendenți, și strângând cu putere capul fâșiei, Gogaru își pendulă capul, mutând privirea când spre grupul imobilizațilir, când spre Melania. Îi studia. Deodată, se auzi un mic zgomot. Marian se oprise din cercetare și își trăgea mucii pe nas. Horcăi scurt, transportând substanța gelatinoasă în gură, apoi scuipă, aruncând flegma cu boltă, peste capetele candidaților legați, tocmai pe fruntea Melaniei. - Las-o-acolo, că-i flaimuci, zise Gogaru, gânditor, dar doamna Domazic începuse să se șteargă cu degetele. Adună mucii într-un șervețel și îi depuse în coșul de gunoi. - Vă rog, luați loc, doamnă, spuse Gogaru. Melania se așeză, cuminte. Marian mai trase o flegmă, tot cu boltă. Baltoș făcu o săritură, și prinse flegma în gură. Fâșia cu care fusese legat se rupse. Baltoș vru să scuipe, dar se opri, întoarse capul spre Melania Domazic, ca și cum și-ar fi amintit ceva. Se răzgândi. Își bombă pieptul, apropie călcâiele și puse mâinile la spate. Mestecă flegma, o înghiți, și spuse încet, atent să nu-l audă nimeni: - Să vedem. - E clar? – întrebă Gogaru. - Da, răspunse Melania Domazic, după care se ridică și părăsi încăperea. Candidații se eliberară din fâșii, Marian coborî de pe masă. Nici unul nu ieși din birou, toți începură să-și refacă forțele după încercarea la care fuseseră supuși. Adi Corcodea se descheie la cămașă, trăgând gulerul până aproape de cot, și se mușcă de umăr cu poftă, lăsând balele să-i alunece pe braț. Renata Lidoi își înfipsese un deget în ureche, și împingea. Teodora Nercolan încerca să-și maseze picioarele, de la genunchi în jos, dar burta o incomoda. Andrei Baltoș își fricționa gâtul. Felicia Zârlete fuma cu sete, uitându-se în toate părțile, numai pentru Marian nu avea ochi. Acesta se încruntase, și mesteca un ghemotoc de hârtie. Nicolae Dăbănoiu pătrunse în cameră, cu un trabuc gros în colțul gurii, pe care îl ținea cu dinții, și ordonă, schimonosindu-și o falcă: - Gogare, ieși afară, Gogare! Marian se făcu nevăzut pe ușă, continuând să mestece ghemotocul de hârtie. Dăbănoiu anunță: - V-am chemat pentru a vă informa că de mâine, Andrei Baltoș este noul dumneavoastră șef. Îi mulțumim Domnului Crasnaf pentru activitatea depusă, îi urăm succes domnului Baltoș. Trăiască, trăiască, trăiască, de trei ori trăiască! Baltoș găsi un scaun, se așeză pe el, puse picior peste picior, bălăngănindu-l pe cel de deasupra, și își aprinse o țigară. Teodora Nercolan se înghesui într-un colț, cu spatele la colegi, își ridică puțin fusta largă, dezvelindu-și piciorul gros, bogat în carne, luă un pix și scrise pe coapsa dolofană: “Caca Dăbănoiu”. Renata Lidoi scoase degetul pe care îl ținuse, până atunci, în gură, supse și mușcă. Adi Corcodea se așeză în genunchi, încovoiat, și dădu drumul unui plâns molcom, fără zgomot dar cu multe lacrimi. Într-un târziu, se urni din loc. Nu se ridică în picioare, merse de-a bușilea până la scaunul unde ședea Baltoș. Luă în gură piciorul care se bălăngănea, strângând un pic, sumese manșeta, coborî puțin manșeta și începu să lingă baza piciorului, pe la gleznă, parcurgând cu limba un traseu circular, descriind o brățară. Felicia Zârlete privea ușa. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate