Scriu povestea, aranjez literele cu grija pana cand totul incepe sa aiba un sens, pana cand capata consistenta unei umbre care se apropie, se uita peste umarul meu, imi rade incet la ureche, vai biet scrib! Si apoi ma inghite
si
scriu
povestea
despre cei doi, despre ea asa cum e, facuta ghem acolo inauntrul ei, mereu fata in fata cu ghinionul, il ia de guler, il azvarle peste gard, dar el tot ii arata pumnul dusmanos...
despre el, purtand semne adanci pe trup si pe suflet si amenintarea neagra mereu langa el, si inima si privirea albastra si versul vesmant.

Ar trebui spus de la inceput ca acesti doi tineri nu ar avea cum sa se iubeasca pentru ca nu ar avea cum sa se cunoasca, le-ar fi si mai greu sa se intalneasca pentru ca aparent totul le-a fost potrivnic scris. Dar ceea ce nu stie cititorul si pana si cei doi protagonisti uitasera era ca fiecare isi purta inima in palma, umbla uite asa cu ea la vedere printre oameni.
La colt, cand din intamplare ea l-a calcat pe el pe picior si astfel au avut timp sa se priveasca in ochi pentru o secunda si-au dat seama, dintr-o data, cat sunt de obositi. De viata, de neviata, de asteptare, de dor, de gol, de prea mult. S-au asezat pe caldaram si au pus inimile langa ei. Pulsau inca, daca asta vreti sa intrebati. Ar fi fost si mai literar sa spun "sangerau". Nu, pulsau incet, o bataie, doua pana cand au intrat in acelasi ritm.

Iar ei vorbeau. Lucru din care nu s-au oprit nici azi. Si nu dau semne ca se vor opri vreodata. Si cand nu vor mai fi de povestit isi vor inventa lumea lor, complet infidela celei de aici. Si in timp ce vorbeau trupurile celor doi incepeau sa semene, stravezie devenea ea, straveziu se reflecta si el, se alungeau membrele, deveneau astfel niste fiinte lungi in cautarea propriilor margini, pipaind ceea ce nu putea fi atins.

Iar eu, ca simplu cronicar al acestei povesti, cu timpul fugindu-mi de sub picioare, iti mai spun tie, cititorule care ai ajuns pana aici, doar atat: ca ei se iubeau.