Afară erau și alte sunete. Al motorului, de exemplu. Niște proteste de-ale pasagerilor. Acestea circulau prin spațiul închis și, orbite de libertatea energiei, loveau nestăpânit în obiecte și urechi. M-am luat după ele – am început a vibra cu acea putere stăpânită pe care ți-o dă taina. M-am reținut în interior până am simțit că presiunea mă va distruge dacă nu voi ceda.
Eram puternic și plin de energie. Am țâșnit din boxe și am lovit în urechile șoferului. E drept că după asta el a dat volumul mai încet, dar nu mă mai interesa. Eram deja în aer, deja existam. Poate că n-ar fi trebuit să lovesc în șofer, nu știu... Poate că din cauza mea celelalte acorduri nu s-au auzit atât de tare ca mine, nu știu...
Oricum eram primul acord al cântecului și era normal să greșesc... N-avea cine să mă învețe. Întotdeauna EI fac experimente pe pielea MEA!
Celelalte sunete? Care sunete?! Le-am anihilat dintr-o răsuflare. Nu pot spune că m-a bucurat victoria. Îmi părea evident că așa trebuia să se întâmple. Dar aerul în care mă propagam îmi părea puțin, neînsemnat si rarefiat. Slab. Aerul lua forma pe care i-o impuneau obiectele din jur. Îmi provoca milă. E drept ca nici eu nu pătrundeam bine în obiecte, dar eu nu-s vinovat... E vinovat aerul. Treaba mea e să mă propag în aer, nu cereți mai mult de la mine.
Lumea în care am nimerit nu-mi convenea. Eram tânăr, vedeam în jur numai aer și obiecte. Nu vedeam detalii, nu observam nuanțe. Unele obiecte aveau urechi și loveam în ele în dreapta și în stânga șocând, întrerupând, acoperind, trezind, enervând...
Eram plin de putere...
Dar să vezi capcană - cu cât mă propagam mai mult, cu cât cercul nou de vibrații era mai mare, cu cât valul creat de mine era mai întins, cu atât mai slab eram eu...
Spațiul nu iartă...
Dar în viata nu alegi - te propagi până dispari. Strigi până nu te mai aude nimeni.
După ce mi-am irosit energia lovind în urechile pasagerilor, ce-a mai rămas din mine a ieșit pe fereastră și s-a repezit la pietoni. Puțin mai puteam face. Afară erau mult mai multe sunete. Stridente, agresive, urâte. Puternice.
Eu slăbeam în intensitate. E drept că pe fondalul gălăgiei strălucirea mea era mai puternică.
Eram totuși primul acord din cântec!
Continuam să lovesc în urechi. Uneori reușeam să opresc câte un trecător, care privea atent spre autobus, încercând să vadă cântecul.
Oamenii în ziua de azi s-au dezvățat să ciulească urechile. Din autobus nu urmau alte acorduri. Or fi fost slabe – n-au mai ajuns afară. Problema lor. Misiunea mi-o îndeplinisem - l-am apucat de ureche și l-am oprit! Mai departe!
Nu e timp de pierdut - înainte, înainte! Cât mai mare raza, cât mai multe urechi!
Când am ajuns să fiu cu o margine în parc și cu alta într-o clădire (Îmi păream enorm... Eram enorm!), nu mă mai auzea nimeni.
Doar din când în când provocam câte o mișcare de ureche canina.
Bătrânețea.
Dar când ești bătrân te mulțumești și cu câinii. Câinii aud bine. E drept că ei nu înțeleg muzica... Câinii nu te ascultă, dar ei te aud și vine un timp când și asta e destul.
Acum nici câinii.
Sunt atât de întins în lume încât nimeni nu mă poate percepe. Orice foșnet e în stare să mă acopere. Nici eu nu mai înțeleg ce-i cu mine, unde-s? Nu mă recunosc, nu mă mai găsesc.
Ce-a fost graba asta, unde mă îndreptam? Mă uitam la ceilalți și făceam și eu ca ei. La ce bun? Până la urmă nu am fost decât un sunet. Ca multe alte sunete. Și cine suntem noi, sunetele? Simplă gălăgie. Zgomot.
Poate că în viitor o să apar din alte boxe – puternic, nou, tânăr. Nu-i exclus. M-aș propaga altfel, desigur, cu totul altfel. Dar nu prea cred. Nu-i posibil. Toate discuțiile despre alte boxe sunt prostii. Trebuie să fii realist. Alte boxe nu există.
Și oricum am cu ce mă consola - o mică, mică, mică, mică parte din vibrațiile acestei lumi - poate doar o infinitime, DAR O INFINITIME, din ele, au fost provocate de mine!
Așa e bătrânețea.
Ajungi să te bucuri că ai cu ce te consola.