Nu mai e nici moara-n sat, biserica, cu sfinții decolorați de vreme, își așteaptă enoriașii care-au plecat demult, iar străzile-s prea goale ca să mai poarte nume.
Doar cimitirul însoțește singurătatea puținilor bătrâni rămași, străjuind măreț de pe deal. Crucile veghează liniștea celor tăcuți, flăcăi și fete cândva, înlănțuiți în horă. Nici horă, nici lăutari nu mai sunt. Doar porțile se vaită, amintind vioara. În colbul din stradă, copii nu se mai joacă, lunca tânjește după chiotele lor. Caii au murit de bătrânețe, câinii de plictiseală.
Fântânile au secat, casele zac într-o rână, cu hornuri schiloade prin care nu mai iese fum.
La șezători, nu mai merge nimeni. Și nici după oameni, pe ultimul drum. Doar vreun câine mai scheaună trist într-un cortegiu sărac.
Bătrânii ies rar pe la porți - doar vântul le mai deschide - să schimbe aceleași vorbe despre „odată”. Nu mai așteaptă pe nimeni. Se uită pierduți, fără țintă, în lungul străzii.
Măcar vreun străin de-ar veni să le spună cum se mai trăiește pe la oraș!
Veteranul satului, uitat de Dumnezeu, a adormit pe prispă. Își visează tinerețea trecută prin gloanțe. Un glonte vine spre el, din ce în ce mai aproape. Eh, bine c-a nimerit piciorul, putea să fie inima, sau ochiul. Ce-ar fi zis fata care-l așteaptă s-o facă mireasă la toamnă? Care toamnă, c-au trecut mai multe...Păi, cum era să-l aștepte atâtea toamne? N-are nimic, o ia pe Maria, ce dacă n-o iubește, parcă nu-i spusese lui bunicul..
Luna-și face loc timid printre doi nori, arătându-se plină. Aceeași lună peste sat. Undeva, o bufniță își strigă neliniștea. Un câine răgușit urlă a nimic, răspunzând poate chemării unui stăpân imaginar. Un altul îi răspunde din celălalt capăt al satului.
Pomii își foșnesc a nepăsare frunzele jumătate îngălbenite, lepădându-le rând pe rând.
Vântul atinge clopotul, smulgându-i un vaiet.
Într-o odaie, la lumina mică a unei lămpi, o bătrână numără toamnele…