agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3031 .



Destin
proză [ ]
Vis sau realitate?

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Renex ]

2004-08-28  |     | 



M-am trezit transpirat. Eram acasă, în patul meu. Andreea dormea lângă mine. Am privit-o lung. Avea chipul obosit. A avut mult de lucru la servici în ziua precedentă si a venit frântă. Iar eu, în loc să o las să se odihnească, am certat-o. Sufeream de o gelozie extrem de mare și nu ii permiteam să se apropie de nici un barbat sau să stea la servici după program. Nu înțelegeam de ce trebuie să rămână atât de mult când ceilalți părăseau locul de muncă mult mai devreme. Doar ea stătea atât de târziu. O acuzam de multe și o făceam să sufere. Eram un neghiob! Acum dormea adânc. Mă întrebam dacă și ea avea visele pe care le aveam eu. Privind-o, imi aminteam perfect visul.
Un râu. Așteptam ceva sau pe cineva.O zi posomorâtă de toamnă. Cer întunecat. Nori grei. Oameni puțini pe alei. Câteva bărci care se grăbeau să ajungă la mal. Râul era învolburat. Niciodată nu am văzut un râu atât de nervos. Mă ingrozise gândul că aș putea vedea pe cineva purtat pe valurile lui. Îmi părea ciudat locul, dar totuși cunoscut. În orașul nostru era doar un râu mic, dar acesta era mult mai mare. Simțeam că am mai fost în locul ăsta, dar nu îmi aminteam unde era.
Privind spre râu am văzut o culoare ciudată. Realizam că apa era înegrită din cauza mizeriei și a nervozității, dar roșie? Așa ceva nu mai văzusem niciodată. Mi-am îndreptat privirea spre locul respectiv, încercând să observ ce se întâmplă. Și am văzut...o fetiță de 5-6 ani, cu părul blond, purtată de valuri. În același moment am auzit un strigăt puternic, apoi am văzut o femeie plângând.
- Fetița mea, sufletul meu! Nu! Nu poate fi adevărat! Doamne! De ce? Era vocea femeii.
"Mama ei" mi-am spus. "Trebuie să fac ceva." M-am ridicat de pe scândurile uscate ale podului pe care stăteam, și am fugit. Le simțeam clătinându-se și scârțâind sub pașii mei. "Daca se rup si cad in apa, dubland victimele raului?" Imi era teama, eram ingrozit, dar stiam ca trebuie sa fac ceva. Am ajuns la capatul podului si am coborat spre rau. Am intrat in apa. Rece. Murdara. Adanca. Imi ajungea pana la gat, si imi veni in minte gandul ca nu pot inota. Eram aproape de fetita. I-am prins mana, apropiindu-i trupul de al meu. I-am verificat pulsul. Mama ei intrase in apa dupa mine, iar acum era in spatele meu. A inteles totul in momentul in care mi-a vazut fata, privirea, expresia. A fugit inspre noi. A ajuns la fetita, a prins-o de manuta dreapta. Iar eu am lasat-o. A luat-o in brate, lipind capul copilasului de pieptul ei. Avea tenul deschis. Un inger. Intrebarile imi fugeau in minte. "De ce s-a intamplat asta? Cum s-a intamplat? Destinul? Dumnezeu?". Mama ei ma privi, iar eu mi-am simtit inima franta.
- Imi pare rau. Am ajuns prea tarziu.

M-am trezit in momentul in care am spus aceste vorbe. Acum stateam si o priveam pe Andreea. Imi parea atat de rau ca am certat-o, ca i-am spus acele cuvinte. Doream sa imi cer iertare, dar nu o puteam trezi. Stiam ca trebuie sa plec. Fetita nu a fost salvata in vis, dar poate as fi reusit sa o salvez in realitate. Exista o singura problema. Nu imi puteam aminti locul, raul in care murise fetita.
- Olanesti... auzisem vocea sotiei in somn.
Asta trebuia sa fie! Am fost la Olanesti cu 2 ani in urma si ne-am distrat grozav. Acum imi aminteam locul, si podul, si raul, si...tot. Era Olanesti! Mi-am pus cateva haine in bagaj, am scris un scurt bilet adresat Andreei,am sarutat-o si m-am pregatit sa plec.Dar inainte am intrat in camera copilului. Dormea. L-am pupat pe frunte cu o dragoste de tata care fierbea in mine mai mult ca niciodata. "Putea fi el in locul fetitei." Am iesit.
Am luat trenul si in cateva ore am ajuns in statiune. Imi aminteam locurile simtand un fior rece strabandu-mi intreg trupul in timp ce paseam prin oras repede, din ce in ce mai repede...spre pod. Aveam in fata doar chipul mort, palid al fetitei. Raul era linistit. Desi toamna, soarele era puternic, cerul senin, apa albastra. Am stat o ora, doua, trei, toata ziua. Nu s-a intamplat nimic. Seara m-am intors in statiune, plimbandu-ma din casa in casa, cautand un loc unde sa dorm. Pe la 1 noaptea am gasit o casuta saraca, fara televizor, radio sau alte tehnologii, in care locuiau doi batrani. Dupa cum aratau le-as fi dat 78-80 de ani. Si nu ma inselasem. Chiar atat aveau. M-au primit cu bucurie, ca pe fiul lor. Am dormit adanc, dar pe la 4 dimineata visul a revenit. M-am ridicat, m-am imbracat si am pornit spre rau. Am stat toata ziua asteptand, dar nimic nu s-a intamplat. Am venit acasa ostenit. A doua zi m-am dus inapoi, a treia la fel, timp de trei luni. Intr-o zi, batranii m-au chemat la ei si m-au intrebat de ce imi petrec tot timpul langa pod si de ce mi-am prelungit vacanta cu trei luni. Oamenii obisnuiau sa stea aici cateva zile. Le-am povestit visul, iar ei au plans. Mi-au povestit ca in tinerete au avut o fiica care a murit inecata, iar un om a incercat sa o salveze, dar intervenise mult prea tarziu. Exact ca in visul meu! Apoi mi-au spus ca au avut un baiat de o luna, dar pentru ca nu ar fi suportat durerea de a-l pierde inecat si pe el, l-au dat surorii femeii, care s-a mutat in Salaj, unde a crescut copilul, departe de parinti. Mama adoptiva a murit cand copilul a implinit 10 ani, iar tatal cand baiatul avea 12 ani, ducand secretul cu ei in mormant. "Ursitoarele ne-au spus", povesti batranul, "ca ne vom pierde ochii din cap, ca vom ramane fara copii, nefericiti toata viata. Dar ne-au spus ca la batranete bucuria ne va reveni. Nimic nu e mai important decat familia." Am ramas putin uimit pentru ca mama murise cand am avut 10 ani, iar tatal doi ani mai tarziu.

Andreea era in doliu. Trecura trei luni de cand sotul ei plecase, lasand doar un bilet in urma. Incerca sa il caute peste tot, la prieteni, la verisori, la frati si surori dar nu il gasi. Nu lasase pe bilet locul unde plecase. Scria doar atat "Imi pare rau pentru tot ce am facut, dar nu si pentru asta.Am avut un vis pe care trebuie sa il indeplinesc. O viata trebuie salvata", nestiind ca era vorba viata lui.Acum era iarna.
Cineva suna la usa. Andreea se apropie, se uita pe vizor, si nu ii veni sa creada. Deschise usa. Era sotul ei. In spatele lui, doi batrani modesti, de aproximativ 78-80 de ani.
- M-am intors, zise el, si m-am salvat. Ei sunt parintii mei.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!