Costel și doamna K.

Problema cea mai mare nu consta în mizeria pe care doamna K. o șterse tacticos cu un șervețel parfumat. Cred că de vină era mirosul caracteristic trenurilor pentru gări mici, trenuri pline cu oameni care nu urmăresc niciodată atenți reclamele la deodorante.
Doamna K. oftă adânc și se așeză pe canapeaua îndelung curățată. Scoase cu două degete ultima Dilemă Veche din poșetă. Și o carte albă, scrisă de un oarecare Ionesco.
Trenul porni agale și doamna K. citea indiferentă.
Cu siguranță, e vorba de o situație excepțională. Probabil bursa din New York sau petele solare. Altfel, doamna K. nu ar avea ce căuta aici.
Interesant e momentul în care a apărut un individ negricios, mic, uscat, cu ficatul pus la macerat. Genul de om pe care nu dai doi bani.
- Se poate? spuse el.
Fără să aștepte răspunsul, luă Dilema doamnei K. și o răsfoi, spre uimirea noastră, a tuturor, până la capăt.
Doamna K. citea cu siguranță. Aveau o viteză constantă. Și trenul și ea. Dădea paginile stabilind un ritm intern al compartimentului. Cred că de aici a pornit totul.
Sau poate e vorba de staționarea prelungită în mijlocul acelui câmp ?
Cert e doar faptul că în clipa în care calul cel negru și lucios a nechezat, cei doi și-au întors privirile deodată, reacționând așa cum trebuie.
Cum să nu te bucuri?
- Păi sigur! Dacă era pus în ham, nu mai necheza! enunță sigur pe el omul nostru. Chiar de era sătul. Pus în ham nu mai nechează!
Doamna îl văzu pentru prima dată pe omul din fața ei. Dar priveliștea de afară era neașteptat de frumoasă. Calul păștea liniștit. Își făcuse treaba, nechezase cu patimă, să audă toată lumea.
- Eu am crescut printre cai. Știu multe, eeee... Știu că trebuie să-i tai vena aia groasă care pornește de la copită. Altfel nu poate alerga. Și nu bea decât apă curată. Poți să-i lași apă în găleată două săptămâni. Nu se atinge de ea dacă găleata-i murdară. Rabdă de sete.
Doamna K. privea atentă armăsarul. Poate ziua asta e salvată, își spuse și lăsă cartea deoparte.
- Calul te știe când ești beat. Nu te lasă să te sui pe el.
- Ca o nevastă! exclamă doamna K. înviorată.
- Odată, am căzut beat mort în căruță. Calul m-a dus acasă și eu habar n-am avut!
- Ce vă ziceam eu! La fel ca o nevastă!
Priviră calul prin fereastra murdară.
- Oare caii își abandonează puii?
- Vedeți dumneavoastră, oamenii sunt precum caii. Dacă ai caracter nu faci asta.
Se pare că doamna K. avea probleme grave în căsnicie.
- Am probleme mari...oftă el pierdut. Nevastă-mea, după două cezariene, i se rupe firul. Vorbești cu ea, totul e bine. Vezi că-ți dă dreptate. Eu spun prostii. Ea îmi dă dreptate. Dacă-i atrag atenția, își revine. Două cezariene...
- Poate vreun vas de sânge spart.
- Poate... Am doi copii frumoși. Pentru ei muncesc. Cea mare trece într-a șaptea.
- Și nu v-a venit niciodată să fugiți de acasă? Să abandonați toate necazurile și să începeți o viață nouă, fără griji?
- Cum așa? Când ne-a fost bine am stat și când e rău să fug? Nu-s eu omul ăla!
Doamna K. plânge. A încercat să se abțină, dar și-a dat seama că aici poate plânge până la capăt, fără rezerve.
- Haideți să facem cunoștință! Costel mă numesc! Sunt zidar din Călan. Mă duc să pun niște marmură la o bancă. Aveți probleme? Vă văd tristă!
Și fără să stea prea mult pe gânduri, pune mâna lui de zidar și o mângâie de doamna K. Așa cum trebuie. Așa cum avea nevoie.
- Nu mă puteți ajuta cu nimic! zise ea ștergându-și lacrimile cu unul din șervețelele parfumate.
- O vorbă bună? Și o strânse la pieptul lui puternic de bărbat.
Doamna K. începu să se liniștească. Migrena zbură. Și problemele cu ea. Din păcate, trenul opri într-o gară mică și suspansul erotic se termină aici.
Zidarul Costel coborî în grabă. Dar nu părăsi peronul. Așteptă, cuminte, să plece mai întâi trenul. Astfel, putu să-i facă cu mâna Doamnei K. De fapt și-a fluturat mâinile îndelung, ca la o manifestare bine organizată. Era acolo și impegatul de mișcare, și șeful de stație, plus oamenii aceia curioși, cu ochii cât cepele!
Doamna K. răspunse fericită cu o bezea uriașă, elegantă.