Știați că și cuvintele iubesc? Sunt prea încet să îi dau întrebării forma sanctificării. Cuvintele sunt cu totul altfel, nu sunt făcute după înfățișarea mea, dar trebuie învățate să vorbească. Când vorbesc cuvintele iubirii nu am rădăcină, nu am absolut. Le-am supt cuvintelor adânc esența și le-am golit în mine.
Iubirea cuvintelor o găsim în căderea unei petale de trandafir. Dăruirea e grădinarul meu. Construirea piramidelor de litere este greu de descifrat. Cuvântul este incolor, dar profund. Ce să fac să îl salvez, să îl adulmec, să nu îi schilodesc întregul?
În opoziția somnului a stat creația cuvântului. Vinul s-a opărit în artist, iar omul a rămas curat, incolor. În statuia oricărui gând simt nevoia de sacru, de rană pe care mi-a lăsat-o religia. Prin cuvânt, leșinul comun răstignește. Universul nu mai are nevoie de nobili; a trecut vremea lor. Și cum glia lucrează tăinuit, sunt obligat să fac ceva cu aceste cuvinte pentru cititorii mei din stele. Inima își vindecă rănile în timp. Calea ei constă în a învăța cuvintele să învețe. Între subtilul și utilul conversației, abstractul este un sens, dar păcat că e necrezut de necuprins.
A redescoperi cuvintele este o recunoaștere. Singuratice, mă așteaptă să le vin acasă. În lipsa mea, cuvintele se gândesc numai la mine. Nu sunt nerăbdător, știind că timpul le va desluși pe toate, atunci când va deveni prezent. Dar ce rămâne înăuntru? Îmi trag puterea din slăbiciunile lor și ceea ce leg aici pe pământ se leagă și în ceruri.
Nu-i putem corecta pe oameni, decât arătându-le cuvintele așa cum le-au spus ei. Există un scop în toate cuvintele, însă pentru a ajunge la el, trebuie să ne detașăm de noi înșine. Să întrebi întotdeauna cuvintele în așa fel ca mai apoi să nu fie necesar ca să îți răspundă tot gândurile înseși la această întrebare. Sunt și cuvinte născute obosite pentru a se odihni. Nu trebuie să silim cuvintele să vorbească în limba noastră. Suntem nevoiți doar să le aducem până la acel punct unde alții vor înțelege limba lor. Cuvintele mari ies fără să vrem la lumină și creează o stare ce fertilizează orice Sahară interioară. Cuvintele m-au făcut să îl accept pe Dumnezeu, nu să îl caut. Și acum fug din paraginile blestemate, știind că picurii din zmeiele ideilor mă fac de fiecare dată să o iau din nou de la începuturi. Înțeleptul știe ce ignoră când ne analizează cuvintele.
Analizând morala persiflată de viață mă apropii de pietre și tac. Tăcerea e un curcubeu care nu știe de lacrimi, dar este în căutarea unui soare din alt univers. În luminișul tăcerii ce întrebare să mai pui? Sufletul profită de durerea vorbei și se caută înainte și înapoi, în acele de lumină de pe spinarea nopții mele. Numai Cuvântul ce mă mai naște! Dar dacă greșește Cuvântul, și nu omul, cine e de vină? Atâta știu că am o biblie ce îmi circulă prin sânge.
Cuvintele ce mor în mine sunt sunete de apocalipsă și stau pe osia Ursei Mari. Dar sper ca veșnicia mea să plece de la faptul că sunt ceea ce sunt prin cuvânt. Precum în structura noastră de cristal în care plânge gingașul înger, desenul vorbei are propria sa legendă. Ce îi spune vorbei noaptea, ce îi spune ziua?...