Avem ceva din frumusețea care întoarce inima lucrurilor din lemn și din piatră, către muntele sfânt.Tot ceea ce am putea fi, noi deja suntem. Fiecare suntem în felul nostru diferiți. Astfel, când mulți dintre semeni se înalță, eu cobor spre iadul meu la care țin atât de mult. Eu sunt cel ce se privește, un fel de zeu neputincios. Sunt deopotrivă eu și nu sunt eu, sunt înăuntru, sunt afară...Important e că sunt ceea ce gândesc, ceea ce simt, adică sunt deopotrivă arbore și piatră.Tot ce ia magnolia dinafară, transformă în interior: crește, se fixează, dă naștere crengii, florii albe sau violete și apoi frunzei. Dar bine e să fii și piatră! Eu însumi sunt și deschizător de drumuri de diamant, iar turnurile ce le-am înălțat sunt doar temelia sinelui meu deplin.Care geometru îmi înțelege zidurile și vegetația în deplinătatea lor?

Odată, privindu-mă precum un zeu mai înțelept, am observat cum mintea mi se întunecă, fiind disputat de două voci, a arborelui și a pietrei, ce-și argumentau etapele lor de evoluție:
"Copacul, ca și omul, visează mai mult la întoarceri decât la plecări. Noi, pietrele, plecăm din pântecul muntelui-mamă și ne rostogolim, ne erodăm frumos. Copacule, cum aș putea acum să-ți scot la iveală străvechiul zilelor din mine având la îndemână numai ecoul zilelor de ieri?"
"Mulți nu văd în mine decât iarba și mărăcinile din jur. Dar, din ierburile ce se devorau între ele, am făcut un arbore animat de un suflu unic, o colaborare minunată a naturii. Așa cum mangrovele se hrănesc din noroi, transformându-l în frunziș des, așa și eu am devenit perfecțiunea ierburilor mele. Ierburile rele au devenit virtute."
"Cum să te întorci spre ceilalți când istoria scurtă a eului tău de copac te strivește?... Pământul, păsările, ploile, razele de soare se mișcă în jurul tău, te civilizează. Și cu cât devii mai civilizat, cu atât devii mai rigid, devii mai artificial, îți pierzi rădăcinile în pământ și începe să îți fie teamă de lumea plină de noroi."
"Nu putem face nici un pas dincolo de propria noastră neputință. Doar dacă ești piatră componentă a unor ziduri construite nu mă apucă greața. Iar dacă nu văd zidul, atunci abisul mi se deschide la picioare și mă apucă amețeala...De ce trăiești în afara lumii tale montane? Pentru a-ți găsi adevărata identitate va trebui să te raportezi la rădăcină, la originea ta de munte. Să faci tot ceea ce faci până la capăt și când se va termina totul, când vei fi doar firul de nisip din vânt, nu vei mai avea nici o obsesie."
"Voi nici nu știți ce este alchimia! Noi ne păstrăm timp îndelungat în inima muntelui până când cineva ne scoate aurul la suprafață."
"Am sfărâmat poate ultima mea scoarță, dar o mică așchie se transformă și la noi în aur, cu puțină răbdare. Nu există fruct dacă nu exista coajă.Aurul nostru stă sub coajă, sub scoarță."

Iată-mă arbore, și piatră în același timp.Această dedublare de personalitate mă macină.Și aud din nou în străfundul meu cele două voci ce se completează reciproc:
"Eu cos crăpăturile pământului și ascund omului urmele vulcanului.Piatra unghiulară a templului meu nu-i mai presus decât cea din adâncul temeliei, pe când tu nu ești decât un arbore care a crescut într-o casă părăsită, fără ferestre și uși, și ai pornit în căutarea luminii din momentul nașterii.Drama ta e imprimată în răsucirile tale, în sufletul tău orb.Tu nu ești întreg.Ești format din bucăți, fragmente."
"Vreau să știu cine mă împarte? Copacul nu trebuie să îl împarți pentru a-l cunoaște: nu e sămânță, apoi trunchi flexibil, și în final doar lemn mort.Ai nevoie de timp pentru a înțelege un arbore, pentru a te așeza în fiecare zi în fața aceluiași arbore, cu aceleași ramuri, trunchi și frunze.Și, puțin câte puțin, arborele ți se lasă descoperit.Arborii sunt poeme pe care pământul le scrie pe cer.Pe scoarța lor omul își scrie deșertăciunea.Iată cum cea mai mare minune constă în felul cum arborii își iubesc cititorii.Trăim din zori în oglinda soarelui, ne aruncăm în ploia rece a nopții, reîncălzindu-ne apoi la lumina primelor ore ale zilei."
"Învață să privești mai departe, deschide-ți inima și pietrele templului meu îți vor vorbi. Când cauți să câștigi iubirea, ești o rădăcină care, prinzându-se de pământ, se hranește din sânul acestuia, în loc să îți ridici ramurile spe cer."
"Îmi las inima să ofilească de însetare decât să întind mâna spre o cupă ce nu a fost umplută, spre sufletu-ți de piatră. Pe noi laptele de parfum ne pregătește pentru spălare. Nu știi cum e să faci baie în laptele de flori! Când o floare înflorește, înfloresc și eu odată cu ea. Când soarele răsare, răsar și eu. Trupul meu este o parte a naturii, ființa mea este o parte din întreg. Eu nu sunt 'ceva' separat. Inima mea ar trebui să devină pomul greu cu fructe. Ulterior, fructele culese le voi împărți altora. Cu sucul fructelor mele spăl cupele ca să îmi limpezesc mintea de gândurile pietrelor murdare. Sufletul aleargă, nu călătorește doar liniar, crește, se desface ca un lotus în petale nenumărate. Iar sufletul meu nu-i seva de sub coaja crăpată a trunchiului, nici aripa alăturată unei ghiare, ci o grădină mereu înfloritoare, un nor de îngeri care zboară fără oprire. Dar ce se întâmplă cu sufletul tău de piatră?"
"Nu știai că neliniștea contemplată în oglindă, până la urmă se pietrifică! Eu sunt o operă extrasă din blocul de marmură a Creatorului. Sufletul meu nu-i decât un amestec de scântei, cioburi divine eliberate. Îmi voi asculta în continuare inima, ea cunoaște totul, pentru că a venit din sufletul lumii și într-o zi se va întoarce în el. E o mare diferență față de magnolia care în bătaia ploii e salcie plângătoare! Și se știe bine că lacrimile sacre nu vor ajunge niciodată până la ochi."
"Dar florile primăverii sunt visurile istorisite la masa de taină a îngerilor, în timp ce piatra e o stâncă învăluită în ceață divină. Florile sunt o fântână a vieții, iar pentru flori, albinele sunt solii dragostei; pentru amândouă a da și a primi sunt datorie și extaz. Puterea mea trece prin noduri, răsuciri și ramuri. Aici cad frunze, dincolo nasc muguri, și trupul solid se păstrează. Copacul înseamnă ordine, poartă în crengi un cuib de păsări și o colonie de termite. Judecă, și tu, copacul după vârful său, nu după viermii de la rădăcină! Eu când mă refer la înaltul tău și spun 'munte' vin în mine și animalele de pradă și văgăunile lor."
"Cine e recunoscător pietrei că a servit ca temelie unui templu? Zidind, creez liniștea. Încearcă doar să te trezești în zori cu inima înaripată și să zidești, să înalți mulțumire pentru încă o zi de iubire! Mă întreb: la ce folosesc cerurilor oasele tale de copac? Ce furtuni prinzi în biata-ți plasă, ce păsări de ceață te fac să le urmărești până la cer?"
"Rădăcina mi-e o floare ce detestă faima; sămânța fructului îmi spune că într-o zi va fi copac și vântul îi va cânta prin frunze. Cine caută la rădăcină cu mâini nerăbdătoare găsește și comoara vieții. Iar cel care renunță la coroană trebuie să aibă vise mai înalte decât un regat; pe acesta trebuie să-l învăț taina inimii de arbore, să se dăruiască mai mult soarelui și cerului înalt. Soarele mi-a băut sângele cald, saliva și sudoarea. Mi-a băut apa luminii. Copacul e acea putere care ne unește încet cu cerul. E ca un copil care crește, se umple de dorințe, de bucurii și suferințe. Priviți planta ce-și formează floarea! Cu poalele de floare mătură toată câmpia albastră. Pentru a deveni fruct, floarea trebuie să se cufunde în timp. Nu suntem altceva decât obișnuința care împlinește fructul. Sâmburele fructului trebuie să se crape, ca miezul de taină să se dăruiască soarelui, să ne păstrăm inima în mijlocul miracolului zilnic al vieții. Aducem Creatorului pasiunea, suferința, și nu rămânem simple zâmbete risipite în vânt. Fructul nu poate spune rădăcinii: 'fii asemenea mie, plină și rumenă, dăruind fără oprire din abundența mea'. Pentru un fruct a dărui e o nevoie, așa cum pentru o rădăcină a primi e tot o necesitate."

Din discuția entităților mele mentale am învățat că evoluția noastră, adică istoria personală, și calitatea sufletului sunt cele mai importante pentru a te integra în univers. Ajungi să îți citești legenda în nisipul neumblat și risipit. Dacă vantul nu s-a ridicat spulberând nisipul și sămânța, nu s-a șters nici pagina ta scrisă. Calea mea de arbore nu-i și a ta, de piatră, și totuși mergem împreună; de ce să dezbinam spiritul?
Oricine ai fi, spiritul și voința sunt totul; când îți dorești ceva, această dorință s-a născut în sufletul universului și ai de îndeplinit o misiune pe pământ. Greșesc însă prin faptul că văd lumea așa cum vreau eu să fie, nu așa cum este. Sunt încă întunecat, nu mă pot preface în fața zilei. Nu vreau să mă schimb fiindcă nu știu cum să mă schimb. Poate sunt prea obișnuit cu mine însumi, sau poate sunt suficient de liber ca să aștept. Dar am marea calitate că tot timpul învăț să respect și să îmi urmez semnele.
Întotdeauna o să caut să păstrez puținul pe care-l am, pentru că sunt prea mic ca să îmbrățișez lumea. Fiecare parte din noi, arbore sau piatră, poartă în sine veșnicia. Și pentru a sta înnodați în buclele albastre, pentru a cunoaște veșnicia, e bine să ne amestecăm în propria minte, în propria viață. Cine se amestecă în viața altuia, niciodată nu și-o va descoperi pe a lui. Atunci când credința se stinge în tine, divinitatea e cea care moare, devine inutilă. Când inima-ți este un vulcan, cum crezi că ar putea sa-ți crească flori de arbore în palme? Dacă dragostea arborilor clatină stelele și Calea Lactee, lumina dinăuntrul zidurilor e lanterna unui vas de sânge.
Să fi alergat pe lângă viață?...A alerga după iubirea vieții în prezent înseamnă a fi în timp. Alergi după lucruri, alergi cu lucrurile, curgi, te scufunzi cu ele. Mâine a venit, anotimpurile au plecat și s-au întors, pe când eu am rămas pe loc. Nu-mi pare rău că am rămas pe loc și am avut răbdarea să descopăr că în mintea mea este materie pură ce nu putrezește. Dacă n-a fost decât o clipă de lumină, ca explozia spontană a unei stele, atunci nu voi găsi nimic la înapoiere; dacă a fost explozie de lumină totul va fi meritat! Asemenea unui lac de sare, oglinda arde ochiul celui plin de păcate. Oglinda comună a arborelui și a pietrei este cerul; ea nu conține nimic, iar imaginile cu care se umple nu au nici greutate, nici durată. Sunt arbore și piatră, dar invidiez libertatea vântului și intuiesc că pot fi ca el, pentru că în noi avem ceva și din frumusețea ce întoarce inima lucrurilor din aer, nu numai din lemn și din piatră, către muntele sfânt. Și atunci, oare tot ceea ce am putea fi, suntem deja?...