Am dorit mereu mai mult decat lucrurile care ma inseamna, chiar daca sunt ceea ce imi aduc aminte ca sunt. Ajung la concluzia ca fiecare dintre noi e un cuplu de la care ar putea incepe iarasi lumea: cuplu format din omul visator si omul pragmatic. Si acum, in mine, acest cuplu a divortat...Inima-i de vina! Numai visele mi se mai strecoara intre flori albastre, undeva, in continentul iubirii. Ce sa faci cu pragmatismul in iubire? Cand vrei sa ajungi nicaieri e o aparenta ca totul are farmec. E plin de fisuri in tot ce-i practic, in neantul neimblanzit. Si daca vrei sa umpli nimicul, ca sa ai ceva intr-insul, nu poti sa fii niciodata fericit. Oricum, prin pragmatism nu adaugam nimic ideilor lui Platon, iar inima ne poarta ca pe o cetate vesnic atacata. Suntem pentru tot ce este contra si impotriva la tot ce este pentru. Asta pentru ca harul e un dat, in timp ce imitatia e un dobandit succesiv…Ce putem imita in iubire atata timp cat in palma ne sta mereu un cui rastignit? Cine isi taie oglinda in cioburi de suflet? Numai tineretea! Ea e o betie continua si putini stim sa fim atunci batrani in iubire. De ce unora le place amurgul numai pentru ca e preludiul noptii? Sa fie de fiecare data o alta noapte descatusata, de-a lungul careia sa infrunte amenintarea zorilor? Povestestiti-va Evanghelia iubirii ca în noaptea asta sa se deschida cerul! Ce minunatie ! Alerg si eu in afara zilei...
Am pornit spre nemurire si am urcat prin poarta stramta a iubirii. Era o vreme de incercare, prin care inima isi ia de dincolo puterea. Oare stim sa visam frumos cu inima? Cunoastem oare inima? Fara o inima bogata, bogatia e un cersetor uns peste o cadelnita-n tamaie. Or, cei mai apropiati inimii sunt regele fara regat si cersetorul care nu stie sa cerseasca. Cand visam cautam adapost tainelor...Visul e o rascruce interioara unde rasuna clipocitul sacadat al zbuciumului inimii. Apa din burduf devine ruga, ducandu-te spre iubire. Mi-am umplut ulciorul si, de dragul fantanii, l-am inchis in dulapul interior. Insa, cat ne vom iubi nici noi nu stim, nici sfintii nu vor sti... Si daca vor afla, sfintii ni se vor spovedi si vor canta de bucurie. Duhurile ne pizmuiesc pentru durerea noastra frumoasa, iar noi ne vom gasi cu ochii la aceeasi stea.
Inima e agitata, viseaza, se indragosteste, cere multe lucruri si nu ne lasa sa dormim; deci e vie. Dar daca ma intind prea mult, patesc ca si ceilalti: imi rup aripile...Pentru ce trebuie sa-mi ascult inima? Probabil pentru ca niciodata nu reusesc sa o fac sa taca; ea va sta in pieptul meu repetand tot ce crede despre viata. Pentru unii in inima e un torent ce se rostogoleste furtunos spre mare, ducand cu el tainele colinelor si cantecele padurilor, iar pentru altii e un biet paraias, care se pierde in meandre, intarziind inainte de-a atinge tarmul marii.
Iubirea e un copac frumos ce ne ocroteste si ne face sa auzim, imprejur, ploaia acida care nu ne uda. Numai fulgerul neprevazutului ne impiedica dezvoltarea linistilor interioare. De ce sa mai taiati copacii loviti de trasnet? Nu mai sporiti pedeapsa! Si din atata iubire a mai murit un copac, a mai plecat o pasare. Desigur, pana la urma radacinile vor putrezi, dar nimeni nu e indreptatit sa spere ca le va putea smulge inainte de a putrezi de-a binelea. Cu atat mai putin noi, niste bieti scribi... Stiu bine ca indemanarea mea la scris a ruginit si vreau doar sa ne fim dragi mereu. Oricine-ai fi, tu poti intra oricand la mine-n carte, pentru ca fiecare clipa de cautare e o clipa de intalnire cu Dumnezeu. Dindaratul inimilor noastre vorbeste Creatorul. Totul e invaluit intr-o atmosfera cernita, ca inaintea actelor religioase. Fiecare samanta e o nazuinta; de vremuri noi, e inima treaza... Si o noua magnolie isi va raspandi parfumul in vale!
Inima plange, spala, astepta sa sece apa si sa ramana curata. Largeste sufletul prin rugaciune si fidelitate. Ea este steaua polara; de fapt, cara in interiorul ei si noroi si stele. Poate fi rau cand inima o ia inaintea sufletului, iar sentimentul- inaintea spiritului. Or, ultimul demers al inimii e de a recunoaste ca exista si situatii care o depasesc. Recunosc ca nu-s stapanul intregii mele inimi! Cand inima mi-este naiva, sunt salvat de spirit. Si, totusi, e bine sa te uiti la tot ce-i in jur cu ajutorul inimii, sa orbecai in nestire, sa ai aviditatea de aer a celor scufundati mult timp, pentru ca odata iti vei da seama ca in inimile secrete ale unora se simte ca ai acumulari pe care nu le imparti si cand vrei sa iti distribui inzestrarile mostenite ei vor fi prea obositi de proportii...Dar cel mai de departe venind, sosești întâiul... E visator, ca mine! Pragmaticii au divortat!...