Plânge durerea în mine, suferă tăcerea de tristețe și corpul meu se zbate în chinurile deșartei amăgiri.
Aștept inevitabilul eveniment ce îmi va ruina până și cea mai palidă clipă de mulțumire sufletească.
Trebuie indubitabil să reușesc să mă stăpânesc și să îmi controlez simțirile sălbatice, trăiri ce îmi absorb până și ceea ce mi-ai dăruit tu, până și acel puțin e interzis pentru mine. Nici celui mai firav gând ce amintește de existența „noastră” nu-i permit să-mi străbată sfera cugetării, căci universul meu problematic respinge orice încercare de a găsi adevărul…
Privesc natura cum plânge și mă întreb de sunt fiica ei… a ei odraslă de aș ști sigur că aș fi, m-aș condamna tăcerii eterne, văditei enigme și singurătății de cristal ce mi-ar putea domina pentru totdeauna scăpările mele mult prea lăuntrice pentru a fi umane…